Putin şi Francisc
Vizita preşedintelui Rusiei la papa încheie o epocă şi deschide alta
de Alfonso M. Bruno, F.I.
Anumite coincidenţe temporale, oricât ar putea să pară întâmplătoare, ascund semnale profunde şi semnificative. Astăzi, 24 noiembrie 2013, papa încheie solemn Anul Credinţei venerând în piaţa "Sfântul Petru" rămăşiţele pământeşti ale apostolului care a fost primul său predecesor. Şi în ziua următoare, papa Francisc primeşte în audienţă pe Vladimir Putin, care este conducătorul vremelnic şi în acelaşi timp protectorul celei de-a "Treia Rome", într-o tradiţie cezaro-papistă care l-a determinat chiar pe Petru cel Mare, Împăratul iluminist, să desfiinţeze Patriarhia şi să se proclame conducător al Bisericii Ortodoxe Autocefale, aşa cum este Regele Angliei cu Biserica anglicană.
Oricum Moscova n-ar putea să fie "A Treia Romă" dacă n-ar fi fost prima Romă, care îşi datorează propriul primat asupra lumii creştine întocmai sfântului Petru.
Istoria relaţiilor dintre Vatican şi Rusia revoluţionară a cunoscut diferite faze, caracterizate mai întâi de o preponderenţă a raporturilor religioase şi apoi de prevalenţa celor dintre Kremlin şi Biserica Catolică.
Totul a început cu Conciliul, la care papa Ioan al XXIII-lea i-a invitat pe observatorii din diferitele Biserici creştine necatolice.
Patriarhia de Moscova a răspuns trimiţând doi înalţi prelaţi, care mai târziu s-a aflat că erau şi oficiali de acelaşi rang ai poliţiei politice, ceea ce era normal pentru cei care primeau asemenea misiuni în străinătate.
Oricum, cât de mult au luat în serios aceşti prelaţi acest "coté" religios al prezenţei lor la Roma l-a dovedit faptul că evitau activităţile mondene, preferând să rămână îndelung în rugăciune în Bazilici, legate de amintirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul.
Le-a fost încredinţată şi o petiţie pentru eliberarea cardinalului Slipy, conducătorul ucrainenilor catolici de rit oriental, închis încă din timpurile lui Stalin: cei doi călugări au spus că nu puteau să ia niciun angajament în această privinţă, dar oricum vor transmite instanţa celui îndrituit; după puţine luni, o mulţime în sărbătoare îl primea pe Mitropolit la sosirea sa la Termini, venind de la Moscova via Viena.
Începuse dezgheţul, care a avut un alt moment înalt, cu vestita audienţă acordată de Roncalli ginerelui lui Hru?ciov, prezent la Roma cu soţia în mod oficial în funcţia de jurnalist (ceea ce era de fapt): această întâlnire a avut o pregătire zbuciumată, dat fiind faptul că între Vatican şi Uniunea Sovietică nu existau în acea vreme raporturi diplomatice.
Aşadar cererea a fost încredinţată unui reprezentant al statului italian, care - mergând să discute cu cardinalul Secretar de Stat - în loc s-o încredinţeze manual, s-a prefăcut că o uită pe biroul interlocutorului său.
Întâlnirea a avut loc şi Papa i-a liniştit pe oaspeţii săi amintind de raporturile sale din tinereţe cu Bisericile din Orient, cu care fusese precursor al dialogului ecumenic.
Deoarece în Italia se apropiau alegerile, papa a fost acuzat de o anumită dreaptă că vrea să favorizeze Partidul Comunist, care de fapt şi-a înmulţit voturile, însă din cu totul alte motive.
Pentru a înainta mai repede, raporturile între Biserici au fost oricum în anii aceia: între ortodocşi, grecii erau mai reticenţi să stabilească raporturi de colaborare cu Vaticanul; oricum această reticenţă a fost depăşită graţie restituirii solemne a câtorva rămăşiţe pământeşti, luate din Orient în perioada cruciadelor; viceversa, ruşii erau în avangardă în dialogul ecumenic şi graţie influenţei Bisericii lor, cea mai numeroasă din Ortodoxie, a fost deschisă şi calea spre întâlnirea de la Ierusalim dintre Papa şi Atenagora, Patriarh Ecumenic de Constantinopol, de la care urmează să se împlinească cincizeci de ani.
În această jumătate de secol, diferiţii pontifi care s-au succedat au schimbat foarte multe vizite cu toţi Patriarhii ortodocşi, atât la Roma cât şi în respectivele lor sedii.
Cu toţi, mai puţin cu unul: Patriarhul tuturor Rusiilor, a cărui funcţie a fost restaurată în mod paradoxal de revoluţia din februarie, care a înlăturat Imperiul şi a proclamat Republica.
Motivele care au împiedicat această întâlnire istorică sunt cu caracter mai mult politic decât religios, dat fiind faptul că Biserica Ortodoxă rusă s-a revelat printre cele mai deschise în dialogul instaurat de acum de mulţi ani cu catolicii, centrat pe definiţia primatului petrin.
Aceste motive sunt legate de rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial: Stalin a mutat literalmente Polonia de la est la vest, făcând catolice - dată fiind expulzarea locuitorilor germani - ţinuturile din Germania orientală pierdute de Roma cu Reforma protestantă.
Însă, în acelaşi timp, catolicii ucraineni de rit oriental au fost constrânşi să se unifice cu Biserica Ortodoxă, încredinţându-i toate edificiile care le aparţineau lor.
După ce a căzut comunismul, Biserica Catolică numită "uniată" s-a reconstituit şi revendică bunurile sale materiale.
Ceea ce pentru catolici constituie retractarea unei impuneri, pentru ortodocşi este în schimb un act de prozelitism.
Deoarece contenciosul n-a fost rezolvat, Ioan Paul al II-lea a murit fără să încoroneze dorinţa sa de a face o călătorie la Moscova.
Însă i-a restituit Patriarhului presupusa icoană a Fecioarei de la Kazan, ocrotirii căreia ruşii îi atribuie victoria de la Poltava asupra suedezilor din anul 1709, care i-a permis lui Petru cel Mare edificarea oraşului Sankt Petersburg.
Imaginea fusese furată înainte de Marele Război şi nu a mai fost găsită: chiar dacă se discută despre autenticitatea copiei încredinţate de Vatican, care intrase în posesia ei în mod norocos, fără îndoială că gestul a fost apreciat, dar n-a reuşit să rezolve contenciosul.
Acum vine Putin, care în rolul său de conducător vremelnic şi în acelaşi timp de protector al Bisericii Ortodoxe, la care se adaugă acela de protector al creştinilor din Orientul Mijlociu, odinioară rol îndeplinit împreună cu Franţa şi cu Anglia dar acum desfăşurat activ numai de Moscova, cu siguranţă doreşte să mijlocească acest colocviu dintre Patriarh şi Papa.
Papa Francisc, precum şi predecesorii săi, nu pune drept condiţie să fie primit la Moscova şi este dispus să meargă oriunde.
Se vorbeşte despre Viena, sediu tradiţional al uneia dintre diecezele ortodoxe din Occident, dar mai ales despre Bari, unde ruşii au început să vină din nou în pelerinaj la mormântul sfântului Nicolae, patronul ţării lor.
Şi aici, statul italian a făcut partea sa, restituind statului rus ospiciul construit de Imperiu în secolul al XIX-lea.
Şi Putin, la rândul său, a rânduit să fie consacrată noua sa catedrală ortodoxă din Roma, construită pe cheltuiala statului şi dedicată sfintei Ecaterina de Alexandria.
Ce anume poate debloca situaţia?
În mod fundamental, consonanţa dintre Moscova şi Vatican împotriva noilor posibile intervenţii militare americane, şi mai în general occidentale, în Orientul Mijlociu sau în altă parte, faţă de care papa a voit să exprime propria sa împotrivire în modul cel mai solemn.
Acest act a constituit însă la rândul său consecinţa unei resituări a Sfântului Scaun în cadrul internaţional de partea puterilor non-occidentale: alegerea lui Bergoglio marchează, din acest punct de vedere, o cotitură strategică de importanţă istorică.
Desigur, lui Putin nu-i place faptul că această nouă înţelegere, rod şi al retragerii Rusiei din Europa de est, cu care a fost eliminat contenciosul produs de războiul rece, a fost stricată de controversa secundară referitoare la unele bunuri materiale care au aparţinut catolicilor de rit oriental din Ucraina de vest.
Şi preşedintele se va impune în faţa Patriarhului, în cea mai bună tradiţie cezaro-papistă din ţara sa.
Astfel se încheie un timp dedicat să vindece rănile din trecut, în timp ce se deschide un altul, consacrat să se construiască împreună viitorul.
"Pax in terra hominibus bonae voluntatis!"
(După Zenit, 24 noiembrie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
