La Paris beatificarea lui Henri Planchat şi a patru însoţitori martiri
Vinovaţi numai pentru că erau consacraţi
La numărul 85 din rue Haxo din Paris, în al XX-lea arondisment, printre resturile unui zid de piatră este o placă comemorativă. Pe ea este imprimată o dată: 26 mai 1871. Aminteşte de un masacru: cinci consacraţi ucişi din ură faţă de credinţă în timpul Comunei din Paris (18 martie - 28 mai 1871). Este vorba de Henri Planchat, călugăr din [Congregaţia] "Sfântul Vincenţiu de Paul", şi de Ladislas Radigue, Polycarpe Tuffier, Marcellin Rouchouze şi Frézal Tardio, călugări de la [Congregaţia] "Sfintele Inimi a lui Isus şi a Mariei" (PICPUS). În această după-amiază, 22 aprilie, în Biserica "Saint Sulpice", cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, îi beatifică, reprezentându-l pe Papa Francisc.
Măcelul nu este foarte cunoscut, dar cu siguranţă este un act criminal provocat în dauna unor călugări lipsiţi de apărare care nu aveau altă vină decât de a-l sluji pe Dumnezeu şi Biserica. A fost o lovitură din coadă a Comunei, care după doar două zile avea să se încheie cu o baie de sânge.
Comunarzii - care contestau decizia de a preda Franţa prusacilor după înfrângerea suferită şi căderea celui de-al doilea imperiu - voiau să construiască o societate egalitară, apărând drepturile celor mai săraci. În doar puţine săptămâni au fost adoptate diferite decrete sau legi în acest sens. Între acestea, egalitatea de retribuţie între bărbaţi şi femei, reducerea orarului de muncă pentru muncitori şi separarea între Biserică şi stat. Comuna nu voia ca preoţii şi călugării să desfăşoare un rol social, deoarece considera acţiunea lor paternalistă şi, prin urmare, leza demnitatea săracilor. Fostul preşedinte al consiliului de miniştri, Adolphe Thiers, şi guvernul aflat la putere se refugiaseră la Versailles.
Gânditorii din Comună, Théophile Ferré, Jules Vall?s şi Louise Michel, au promovat un umanism de reformă socială, politică şi morală. Un "umanism ateu", conform cuvintelor teologului Henri de Lubac. În schimb, Biserica era considerată de partea burghezilor. În acest sens, era suspectată că ea conspiră cu regimul de la Versailles.
La 5 aprilie, Comuna a adoptat o măsură cunoscută ca "decretul ostaticilor". Stabilea că "toţi acuzaţii, reţinuţi de verdictul juriului, vor fi ostatici ai poporului din Paris". În acea lună, au fost arestaţi aproape trei sute de suspecţi, printre care preoţi, călugări, laici. Toţi erau consideraţi duşmani ai Comunei. Au fost închişi în închisoarea din Mazas, aproape de Gare de Lyon. Între ei, era monseniorul Georges Darboy, arhiepiscop de Paris, arestat la 4 aprilie, dar şi părintele Planchat. A fost capturat după două zile în timp ce spovedea într-o biserică din cartierul Charonne. Vina sa era aceea de a fi foarte popular în rândul oamenilor din zonă, care era complet decreştinată, şi de a gestiona un oratoriu. Nu desfăşura niciun rol politic, ci numai activitate pastorală şi caritativă.
La intrarea trupelor guvernului din Versailles în Paris, la 21 mai, au început execuţiile sumare şi mii de comunarzi au fost ucişi. Ca răspuns, prizonieri şi civili simpatizanţi sau presupuşi simpatizanţi din Versailles au fost masacraţi de comunarzi. Făceau apel la "decretul ostaticilor", care prevedea pentru fiecare execuţie a unui prizonier de război sau a unui susţinător al Comunei execuţia imediată a unui număr triplu de ostatici care erau desemnaţi prin tragere la sorţi. Un juriu de acuzare trebuia să decidă cu privire la vinovăţia prizonierilor înainte să poată fi consideraţi ca ostatici. Dar în cazul celor cinci călugări acest lucru nu s-a întâmplat. Erau închişi în închisoarea La Roquette când, la 26 mai, colonelul Émile Gois a luat decizia de a-i executa. I-a scos din închisoare şi i-a condus la cartierul general al gărzii naţionale din rue Haxo. Erau 36 de jandarmi, 10 preoţi şi călugări şi 4 persoane considerate spioni.
De-a lungul drumului, o mulţime fioroasă încuraja masacrul. Ostaticii au fost împuşcaţi câte zece, în pofida opoziţiei câtorva conducători ai Comunei prezenţi în acel loc. Execuţiilor au durat circa un sfert de oră, într-un climat de ferocitate nemaiauzită, în aplauzele şi strigătele de ură din partea mulţimii: "Trăiască Comuna! La moarte! La moarte!".
Colonelul Gois a intrat pe o străduţă urmat de prizonieri. Un brigadier de artilerie s-a oprit la intrare şi i-a aplicat fiecărui condamnat o lovitură puternică. Părintele Tuffier s-a împiedicat de treapta de la prag: pumnul militarului l-a făcut să-şi piardă echilibrul şi a căzut la pământ cu faţa în jos. Un comunard l-a lovit cu patul unei puşti şi l-a constrâns să se ridice.
Împreună cu gărzile, mulţimea s-a îngrămădit pe străduţă. Bărbaţi, femei şi chiar copii loveau victimele după propria plăcere, le împingeau şi le târau pe pământ. În acelaşi timp, de pe străzile, din casele şi din grădinile vecine se ridicau strigăte. Unii jandarmi, care urmau să fie împuşcaţi, au pus împreună în grabă mici pachete care conţineau bani, amintiri sau un bilet de adio şi le-au cerut călăilor să le înmâneze familiilor lor. Dar şi această cerere era primită cu dispreţ şi pachetul era sechestrat sau distrus.
După ce au trecut cinci sau şase minute de când ostaticii intraseră pe străduţă, unii conducători ai Comunei au încercat să oprească masacrul, dar nu au reuşit. Voiau să suspende execuţia, timpul necesar pentru a convoca o curte marţială sau un consiliu de război, sustrăgând victimele din furia mulţimii. Căpitanul Dalivous, care a prezidat masacrul împreună cu colonelul Benot, i-a întrebat pe oameni dacă prizonierii trebuiau să fie cruţaţi sau omorâţi. Atunci, s-au ridicat strigătele: "La moarte, la moarte!". În acel moment, trei jandarmi au fost împinşi la zid cu patul puştii. În timp ce Planchat îi implora pe călăi să-i cruţe pe taţii de familie, pe jandarmi şi pe ostaticii civili, oferindu-se ca jertfă pentru ei împreună cu ceilalţi preoţi, un tânăr, supărat de acest gest, s-a năpustit asupra lui şi l-a pus la zid: "La taţii de familie mă gândesc eu!". Acesta a fost semnalul masacrului.
Imediat a izbucnit o rafală furioasă şi dezordonată. Cei trei jandarmi au căzut la pământ. Dalivous şi ceilalţi au încărcat şi au descărcat armele fără încetare. Din mărturiile adunate de tribunalul militar din Versailles se constată că, în timp ce un comunard urma să împuşte un tânăr jandarm, părintele Tuffier s-a năpustit asupra asasinului, l-a împins şi s-a pus în faţa victimei. Gestul său a dezlănţuit împotriva lui un alt val de violenţă şi de insulte. "Trei gloanţe pentru acela!", s-a auzit strigându-se. Ca răspuns, călugărul a făcut un gest de binecuvântare şi a cerut să fie lăsat să se roage, înainte de a fi doborât de furia oarbă a călăilor săi.
(După L'Osservatore Romano, 22 aprilie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
