Via Crucis la Colosseum: "În rugăciune cu Isus pe calea crucii" (29 martie 2024)
Introducere
Doamne Isuse, privim crucea ta şi înţelegem că au dat totul pentru noi. Noi îţi dedicăm acest timp. Vrem să-l petrecem aproape de tine, care din Ghetsemani până la Calvar te-ai rugat. În Anul Rugăciunii ne unim cu drumul tău de rugăciune.
Din Evanghelia după Marcu (14,32-37)
Apoi au venit într-un loc al cărui nume era "Ghetsemani" [...]. I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi a început a se înfiora şi a se nelinişti şi le-a spus: "[...] rămâneţi aici şi vegheaţi!". Şi, mergând puţin mai în faţă, a căzut la pământ şi se ruga [...]: "Abbá, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta! Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu". Apoi a venit şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: "[...] Nu ai putut să veghezi nici măcar un ceas?
Doamne, ai pregătit cu rugăciunea fiecare zi a ta şi acum în Ghetsemani pregăteşti Paştele. Abbá! Tată! Pentru tine totul este posibil - spui Tu - pentru că rugăciunea este înainte de toate dialog şi intimitate; dar este şi luptă şi cerere: Îndepărtează de la mine potirul acesta! Şi este încredinţare şi dar: Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu. Astfel, în rugăciune, ai intrat pe poarta strâmtă a durerii noastre şi ai străbătut-o până la capăt. Ai simţit "frică şi nelinişte" (Mc 14,33): frică în faţa morţii, nelinişte sub povara păcatului nostru pe care ai simţit-o asupra ta, în timp ce o amărăciune infinită te invada. Dar în miezul luptei te-ai rugat "mai intens" (Lc 22,44): astfel ai transformat vehemenţa durerii în ofertă de iubire.
Un singur lucru ne-ai cerut: să rămânem cu tine, să veghem. Nu ne ceri imposibilul, ci apropierea. Şi totuşi, de câte ori ne-am distanţat de tine! De câte ori, ca şi discipolii, în loc să veghez am dormit, de câte ori nu am avut timp sau voinţa de a mă ruga, pentru că eram obosit, anesteziat de comodităţi, aţipit în suflet. Isuse, repetă iarăşi mie, nouă Biserica ta: "Ridicaţi-vă şi rugaţi-vă" (Lc 22,46). Trezeşte-ne, Doamne, trezeşte-ne din toropeala inimii, pentru că şi astăzi, mai ales astăzi, ai nevoie de rugăciunea noastră.
Staţiunea I: Isus este osândit la moarte
Atunci marele preot, ridicându-se în mijlocul lor, l-a întrebat pe Isus: "Nu răspunzi nimic? Ce mărturie dau aceştia împotriva ta?". Însă el tăcea şi nu răspundea nimic. [...] Pilat l-a întrebat din nou: "Nu răspunzi nimic? Iată de câte lucruri te acuză!". Dar Isus n-a mai răspuns nimic, încât Pilat se mira (Mc 14,60-61; 15,4-5).
Isuse, tu eşti viaţa şi eşti condamnat la moarte; eşti adevărul şi înduri un proces fals. Dar pentru ce nu reclami? Pentru ce nu-ţi ridici glasul şi nu explici motivele tale? Pentru ce nu îi conteşti pe învăţaţi şi pe cei puternici aşa cum ai făcut mereu cu succes? Reacţia ta uimeşte, Isuse: în momentul decisiv nu vorbeşti, taci. Deoarece cu cât răul este mai puternic, cu atât răspunsul tău este mai radical. Şi răspunsul tău este tăcerea. Dar tăcerea ta este rodnică: este rugăciune, este blândeţe, este iertare, este calea pentru a răscumpăra răul, pentru a converti ceea ce suferi într-un dar pe care-l oferi. Isuse, îmi dau seama că te cunosc puţin pentru că nu cunosc suficient tăcerea ta; pentru că în frenezia de a alerga şi a face, absorbit de lucruri, cuprins de frica de a nu fi în frunte sau de mania de a mă pune în centru, nu găsesc timpul pentru a mă opri şi a rămâne cu tine: pentru a lăsa să acţionezi Tu, Cuvânt al Tatălui care lucrezi în tăcere. Isuse, tăcerea ta mă zdruncină: mă învaţă că rugăciunea nu se naşte de pe buzele care se mişcă, ci dintr-o inimă care ştie să stea în ascultare: pentru că a ne ruga înseamnă a deveni docili faţă de Cuvântul tău, înseamnă a adora prezenţa ta.
Să ne rugăm spunând: Vorbeşte inimii mele, Isuse!
Tu care răspunzi la rău cu bine
Vorbeşte inimii mele, Isuse!
Tu care stingi zgomotul cu blândeţea
Vorbeşte inimii mele, Isuse!
Tu care deteşti vorbăriile şi plângerile
Vorbeşte inimii mele, Isuse!
Tu care mă cunoşti în interior
Vorbeşte inimii mele, Isuse!
Tu care mă iubeşti mai mult decât mă iubesc eu
Vorbeşte inimii mele, Isuse!
Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri
El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi (1Pt 2,24).
Isuse, purtăm şi noi cruci, uneori foarte grele: o boală, un accident, moartea unei persoane dragi, o dezamăgire afectivă, un copil care s-a pierdut, locul de muncă ce lipseşte, o rană interioară care nu se vindecă, falimentul unui proiect, nenumărata aşteptare zadarnică... Isuse, cum putem să ne rugăm acolo?
Cum să fac atunci când mă simt strivit de viaţă, când o povară mă apasă pe inimă, când sunt sub presiune şi nu mai am forţa de a reacţiona? Răspunsul tău se află într-o propunere: "Veniţi la mine, voi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Să vin la tine; eu, în schimb, mă închid în mine: mă smiorcăi, mă dezgrop, mă plâng, mă prăbuşesc în victimizare, campion de negativitate. Veniţi la mine: spunându-ne asta n-a fost suficient şi atunci iată că ne vii în întâmpinare şi iei pe umerii tăi crucea noastră, pentru a lua povara ei de pe noi.
Tu asta doreşti: ca să aruncăm în tine trude şi suferinţe, pentru că tu vrei ca să ne simţim liberi şi iubiţi în Tine. Mulţumim, Isuse! Unesc crucea mea cu a ta, îţi duc oboseala mea şi mizeriile mele, arunc în tine orice povară a inimii.
Să ne rugăm spunând: Eu vin la tine, Doamne!
Cu istoria mea
Eu vin la tine, Doamne!
Cu oboselile mele
Eu vin la tine, Doamne!
Cu limitele mele şi fragilităţile mele
Eu vin la tine, Doamne!
Cu fricile mele
Eu vin la tine, Doamne!
Repunând toată încrederea în iubirea ta
Eu vin la tine, Doamne!
Staţiunea a III-a: Isus cade pentru întâia oară
Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult (In 12,24).
Isuse, ai căzut: la ce te gândeşti, cum te rogi cu faţa în praf? Dar mai ales, ce îţi dă forţa de a te ridica? În timp ce eşti cu faţa la pământ şi mai vezi cerul, mi te imaginez repetând în inimă: Tată, care eşti în ceruri. Privirea de iubire a Tatălui care se aşterne peste tine este forţa ta.
Dar îmi imaginez şi că, în timp ce săruţi pământul uscat şi rece, te gândeşti la om, luat din pământ, la noi, care suntem în centrul inimii tale; şi care repeţi cuvintele testamentului tău: "Acesta este trupul meu, care este dat pentru voi" (Lc 22,19).
Iubirea Tatălui faţă de tine şi a ta faţă de noi: iubirea, iată impulsul care te face să te ridici şi să mergi înainte. Pentru că acela care iubeşte nu rămâne la pământ, reporneşte; acela care iubeşte nu încetează, aleargă; acela care iubeşte zboară. Isuse, îţi cer mereu atâtea lucruri, dar un sigur lucru îmi foloseşte: să ştiu să iubesc.
Voi cădea în viaţă, dar cu iubirea voi putea să mă ridic şi să merg înainte, aşa cum ai făcut Tu, care eşti expert în căderi. De fapt, viaţa ta a fost o continuă cădere spre noi: de la Dumnezeu la om, de la om la servitor, de la servitor la răstignit, până la mormânt; ai căzut în pământ ca sămânţa care moare, ai căzut pentru a ne ridica de la pământ şi a ne duce în cer. Tu care ridici din praf şi faci să renască speranţa, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe.
Să ne rugăm spunând: Isuse, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe!
Isuse, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe!
Când prevalează dezamăgirea
Isuse, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe!
Când judecăţile altora se abat asupra mea
Isuse, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe!
Când lucrurile nu merg şi devin nesuferit
Isuse, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe!
Când mi se pare că nu mai reuşesc
Isuse, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe!
Când mă oprimă gândul că nu se va schimba nimic
Isuse, dă-mi forţa de a iubi şi a reîncepe!
Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe mama sa
Aşadar, văzând Isus că stăteau acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus [...] discipolului: "Iat-o pe mama ta!". Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el (In 19,26-27).
Isuse, ai tăi te-au părăsit, Iuda te-a trădat, Petru te-a renegat: ai rămas singur cu crucea. Dar iat-o pe mama ta. Nu sunt de folos cuvinte, sunt suficienţi ochii săi, care ştiu să privească în faţă suferinţa şi să o ia asupra sa. Isuse, în privirea plină de lacrimi şi de lumină a Mariei regăseşti amintirea duioşiei, a mângâierilor, a braţelor iubitoare care te-au primit şi te-au susţinut mereu. Privirea maternă este privirea amintirii, care ne întemeiază în bine.
Nu ne putem lipsi de o mamă care ne aduce pe lume, dar nici de o mamă care ne repune în ordine în lume. Tu ştii asta şi de pe cruce ne-o dai pe însăşi mama ta. Iat-o pe mama ta, îi spui discipolului, fiecăruia dintre noi: după Euharistie, ne-o dai pe Maria, un dar extrem chiar înainte de a muri.
Isuse, drumul tău a fost întărit de amintirea iubirii sale; şi drumul meu are nevoie să se întemeieze în amintirea binelui. Însă îmi dau seama că rugăciunea mea este săracă în amintire: rapidă, grăbită, o listă de nevoi pentru astăzi şi mâine. Marie, opreşte alergarea mea, ajută-mă să fac amintire: să păstrez harul, să amintesc iertarea şi minunile lui Dumnezeu, să reînsufleţesc prima iubire, să gust din nou minunăţiile providenţei, să plâng de recunoştinţă.
Să ne rugăm spunând: Doamne, reînsufleţeşte în mine amintirea iubirii tale!
Când reapar rănile din trecut
Doamne, reînsufleţeşte în mine amintirea iubirii tale!
Când pierd sensul şi firul lucrurilor
Doamne, reînsufleţeşte în mine amintirea iubirii tale!
Când pierd din vedere darurile pe care le-am primit
Doamne, reînsufleţeşte în mine amintirea iubirii tale!
Când pierd din vedere darul care sunt eu
Doamne, reînsufleţeşte în mine amintirea iubirii tale!
Când uit să-ţi mulţumesc
Doamne, reînsufleţeşte în mine amintirea iubirii tale!
Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus
Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus (Lc 23,26).
Isuse, de câte ori, în faţa provocărilor vieţii, presupunem că ne descurcăm singuri! Cât de greu este a cere o mână de ajutor, de frică să nu dăm impresia că nu suntem la înălţime, noi mereu atenţi să apărem bine şi să ne expunem în faţa altora! Nu este uşor să ne încredem, cu atât mai puţin să ne încredinţăm. Dar cel care se roagă ştie că este nevoiaş şi Tu, Isuse, eşti obişnuit să te încredinţezi în rugăciune.
Astfel nu refuzi ajutorul lui Simon din Cirene. Expui fragilităţile tale în faţa lui, om simplu, un ţăran care se întoarce de la câmp. Mulţumim pentru că, lăsându-te susţinut în nevoie, ştergi imaginea unui dumnezeu nevulnerabil şi distant.
Nu eşti de neoprit în putere, dar invincibil în iubire, şi ne înveţi că a iubi înseamnă a-i ajuta pe alţii chiar acolo, în slăbiciunile de care se ruşinează. Atunci fragilităţile se transformă în oportunităţi. I s-a întâmplat lui Simon din Cirene: slăbiciunea ta i-a schimbat viaţa şi el îşi va da seama într-o zi că l-a ajutat pe Mântuitorul său, că a fost răscumpărat prin acea cruce pe care a purtat-o.
Pentru ca şi viaţa mea să se schimbe, te rog, Isuse: ajută-mă să-mi reduc apărarea şi să mă las iubit de tine: acolo, unde mă ruşinez mai mult de mine.
Să ne rugăm spunând: Vindecă-mă, Isuse!
De orice prezumţie de autosuficienţă
Vindecă-mă, Isuse!
De gândul că mă descurc fără tine şi fără ceilalţi
Vindecă-mă, Isuse!
De maniile perfecţionismului
Vindecă-mă, Isuse!
De refuzul în a-ţi încredinţa mizeriile mele
Vindecă-mă, Isuse!
De graba în faţa celor nevoiaşi pe care-i întâlnesc pe drum
Vindecă-mă, Isuse!
Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus
Binecuvântat este Dumnezeu [...] Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice strâmtorare a noastră ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice strâmtorare [...]. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră (2Cor 1,3-5).
Isuse, atâţia urmăresc spectacolul barbar al execuţiei tale şi, fără a te cunoaşte şi fără a cunoaşte adevărul, emit judecăţi şi condamnări, aruncând asupra ta infamie şi dispreţ.
Se întâmplă şi astăzi, Doamne, şi nici măcar nu e nevoie de un cortegiu macabru: este suficientă o tastatură pentru a insulta şi a publica sentinţe. Dar, în timp ce atâţia urlă şi judecă, o femeie iese din mijlocul mulţimii.
Nu vorbeşte: acţionează.
Nu reproşează: i se face milă.
Merge împotriva curentului: singură, cu curajul compasiunii, riscă din iubire, găseşte modul de a trece printre soldaţi numai pentru a oferi feţei tale întărirea unei mângâieri. Gestul său va rămâne în istorie şi este un gest de mângâiere. De câte ori invoc mângâiere de la tine, Isuse! Dar Veronica îmi aminteşte că şi tu ai nevoie de mângâiere: tu, Dumnezeu apropiat, ceri apropierea mea; tu, mângâietorul meu, vrei să fii mângâiat de mine. Iubire neiubită, cauţi şi astăzi în rândul mulţimii inimi sensibile la suferinţa ta, la durerea ta. Cauţi adevăraţi adoratori, care în duh şi adevăr (cf. In 4,23) să rămână cu tine (cf. In 15), Iubire abandonată.
Isuse, aprinde în mine dorinţa de a sta cu tine, de a te adora şi a te mângâia. Şi fă ca, în numele tău, eu să fiu mângâiere pentru alţii.
Să ne rugăm spunând: Fă-mă martor al mângâierii tale!
Dumnezeul milostivirii, aproape de cel care are inima rănită
Fă-mă martor al mângâierii tale!
Dumnezeul duioşiei, care te înduioşezi pentru noi
Fă-mă martor al mângâierii tale!
Dumnezeul compasiunii, care deteşti dezinteresul
Fă-mă martor al mângâierii tale!
Tu, care te întristezi când îndrept degetul împotriva altora
Fă-mă martor al mângâierii tale!
Tu, care nu ai venim ca să condamni ci ca să mântuieşti
Fă-mă martor al mângâierii tale!
Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii
Atunci, [fiul mai mic] venindu-şi în fire, a spus: "[...] Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit [...]". Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: "Tată, am păcătuit [...]; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău". Însă tatăl a spus: "[...] Acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit! (Lc 15,17-18.20-22.24)
Isuse, crucea apasă: poartă povara înfrângerii, a falimentului, a umilirii. Înţeleg asta când mă simt strivit de lucruri, luat la ţintă de viaţă şi neînţeles de ceilalţi; când simt povara excesivă şi enervantă a responsabilităţii şi a muncii, când sunt prins în muşcătura neliniştii, asaltat de melancolie, în timp ce un gând sufocant îmi repetă: nu ieşi din asta, de data asta nu te ridici!
Dar poate fi şi mai rău.
Îmi dau seama că am atins partea cea mai de jos, atunci când cad din nou: când recad în greşelile mele, în păcatele mele, când mă scandalizez de alţii şi apoi îmi dau seama că nu sunt diferit. Nu există nimic mai rău decât a fi dezamăgiţi de noi înşine, striviţi de sentimentul de vină. Dar tu, Isuse, ai căzut de mai multe ori sub povara crucii pentru a fi aproape de mine atunci când recad. Cu tine speranţa nu se termină niciodată şi după fiecare cădere mă ridic, pentru că atunci când greşesc, nu te saturi de mine, ci te apropii mai mult de mine.
Mulţumesc pentru că mă aştepţi; mulţumesc pentru că recad de atâtea ori şi mă ierţi de infinite ori: mereu. Aminteşte-mi că şi căderile pot să devină momente cruciale ale drumului, pentru că mă fac să înţeleg singurul lucru care contează: că am nevoie de tine.
Isuse, imprimă-mi în inimă certitudinea cea mai importantă: că mă ridic cu adevărat numai atunci când tu mă ridici, atunci când mă eliberezi de păcate. Pentru că viaţa nu reîncepe de la cuvintele mele, ci de la iertarea ta.
Să ne rugăm spunând: Ridică-mă, Isuse!
Când, paralizat de neîncredere, simt tristeţe şi descurajare
Ridică-mă, Isuse!
Când văd necorespunderea mea şi mă simt inutil
Ridică-mă, Isuse!
Când prevalează ruşinea şi frica de a nu mă descurca
Ridică-mă, Isuse!
Când sunt tentat să pierd speranţa
Ridică-mă, Isuse!
Când uit că forţa mea se află în iertarea ta
Ridică-mă, Isuse!
Staţiunea a VIII-a: Isus întâlneşte femeile din Ierusalim
Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau (Lc 23,27).
Isuse, cine te urmează până la sfârşit de-a lungul căii crucii? Nu cei puternici, care te aşteaptă pe Calvar, nu spectatorii care stau departe, ci persoanele simple, mari în ochii tăi şi mici în ochii lumii. Sunt femeile, cărora le-ai dat speranţă: nu au glas dar se fac auzite. Ajută-ne să recunoaştem măreţia femeilor, ele care la Paşte au fost fidele şi apropiate de tine, dar care şi astăzi sunt rebutate, îndurând bătăi şi violenţe.
Isuse, femeile pe care le întâlneşti îşi bat pieptul şi plâng asupra ta. Nu plâng asupra lor, ci plâng pentru tine, plâng asupra răului şi asupra păcatului lumii. Rugăciunea lor făcută din lacrimi ajunge la inima ta.
Şi rugăciunea mea ştie să plângă? Mă înduioşez în faţa ta, răstignit pentru mine, în faţa iubirii tale blânde şi rănite? Îmi plâng falsităţile şi nestatornicia mea? În faţa tragediilor din lume inima mea este de gheaţă sau se topeşte? Cum reacţionez la nebunia războiului, la feţele de copii care nu mai ştiu să zâmbească, la mame care îi văd nehrăniţi şi înfometaţi şi nu mai au lacrimi de vărsat?
Tu, Isuse, ai plâns asupra Ierusalimului, ai plâns asupra împietririi inimii noastre. Zdruncină-mă pe dinăuntru, dă-mi harul să plâng rugându-mă şi să mă rog plângând.
Să ne rugăm spunând: Isuse, topeşte inima mea împietrită!
Tu care cunoşti secretele inimii
Isuse, topeşte inima mea împietrită!
Tu care te întristezi în faţa împietririi sufletelor
Isuse, topeşte inima mea împietrită!
Tu care iubeşti inimile umile şi căite
Isuse, topeşte inima mea împietrită!
Tu care ai şters cu iertarea lacrimile lui Petru
Isuse, topeşte inima mea împietrită!
Tu care transformi plânsul în cântare
Isuse, topeşte inima mea împietrită!
Staţiunea a IX-a: Isus este despuiat de haine
"Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit, sau însetat, şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin, şi te-am primit, sau gol, şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare, şi am venit la tine?". [...] Răspunzând, le va spune: "Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi aţi făcut" (Mt 25,37-40).
Isuse, sunt cuvintele pe care le-ai spus înainte de Pătimire. Acum înţeleg această insistenţă a ta în a te întruchipa cu cei nevoiaşi: tu ai fost în închisoare; tu străin, condus în afara cetăţii pentru a fi răstignit; tu eşti gol, despuiat de haine; tu, bolnav şi rănit; tu, însetat pe cruce şi înfometat de iubire.
Fă ca să te văd în cei suferinzi şi ca să-i văd pe suferinzi în tine, pentru că tu eşti acolo, în cel care este despuiat de demnitate, în cristoşii umiliţi de prepotenţă şi de nedreptate, de câştiguri nedrepte făcute pe pielea altora în indiferenţa generală.
Te privesc, Isuse, despuiat de haine, şi înţeleg că mă inviţi să mă despoi de atâtea exteriorităţi. Pentru că tu nu priveşti aparenţele, ci inima. Şi nu vrei o rugăciune sterilă, ci rodnică în caritate. Dumnezeule despuiat, despoaie-mă şi pe mine. Pentru că este uşor a vorbi, dar după aceea te iubesc EU cu adevărat în cei săraci, trupul tău rănit?
Mă rog pentru cel care este despuiat de demnitate? Sau mă rog pentru a acoperi numai nevoile mele şi a mă îmbrăca în siguranţe?
Isuse, adevărul tău mă despoaie şi mă determină să iau în serios ceea ce contează: pe tine răstignit şi pe fraţii răstigniţi. Dă-mi să înţeleg asta acum, pentru a nu fi găsit despuiat de iubire când mă voi prezenta în faţa ta.
Să ne rugăm spunând: Despoaie-mă, Doamne Isuse!
De alipirea de aparenţe
Despoaie-mă, Doamne Isuse!
De armura indiferenţei
Despoaie-mă, Doamne Isuse!
De faptul de a crede că a-i ajuta pe alţii nu-mi revine mie
Despoaie-mă, Doamne Isuse!
De un cult făcut din cumsecădenie şi exterioritate
Despoaie-mă, Doamne Isuse!
De convingerea că viaţa merge bine dacă îmi merge bine mie
Despoaie-mă, Doamne Isuse!
Staţiunea a X-a: Isus este pironit pe cruce
Când au ajuns la locul numit "Craniul", acolo i-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi unul la stânga. Atunci Isus a spus: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"(Lc 23,33-34).
Isuse, îţi străpung braţele şi picioarele cu cuie sfâşiindu-ţi carnea!!! şi chiar acum, în timp ce durerea fizică este mai atroce, de pe buzele tale izvorăşte rugăciunea imposibilă: ierţi pe cel care îţi pironeşte mâinile.
Şi nu numai o singură dată, ci de atâtea ori, după cum aminteşte Evanghelia, cu acel verb care indică o acţiune repetată: spuneai: "Tată, iartă". Aşadar cu tine, Isuse, şi eu pot găsi curajul de a alege iertarea, care eliberează inima şi relansează viaţa.
Doamne, nu-ţi este îndeajuns să ne ierţi, ne justifici şi în faţa Tatălui: nu ştiu ce fac. Ne iei apărarea, te faci avocatul nostru, mijloceşti pentru noi. Acum când mâinile tale, cu care binecuvântai şi vindecai, sunt pironite, şi când picioarele tale, cu care duceai veşti bune, nu mai pot să meargă, acum, în neputinţă, ne revelezi atotputernicia rugăciunii. Pe culmea Golgotei ne dezvălui înălţimea rugăciunii de mijlocire, care mântuieşte lumea.
Isuse, fă ca eu să mă rog nu numai pentru mine şi pentru cei dragi ai mei, ci pentru cel care nu mă iubeşte şi îmi face rău; fă ca eu să mă rog, după dorinţele inimii tale, pentru cel care este departe de tine; pentru a repara şi a mijloci în favoarea celor care, ignorându-te, nu cunosc bucuria de a te iubi şi de a fi iertaţi de tine.
Să ne rugăm spunând: Tată, ai milă de noi şi de întreaga lume!
Pentru pătimirea dureroasă a lui Isus
Tată, ai milă de noi şi de întreaga lume!
Pentru puterea rănilor sale
Tată, ai milă de noi şi de întreaga lume!
Pentru iertarea sa pe cruce
Tată, ai milă de noi şi de întreaga lume!
Pentru cei care iartă din iubire faţă de tine
Tată, ai milă de noi şi de întreaga lume!
Prin mijlocirea celor care cred, adoră, speră şi te iubesc
Tată, ai milă de noi şi de întreaga lume!
Staţiunea a XI-a: Isus strigă părăsirea sa
De la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ceasul al nouălea. Iar pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: "Elí, Elí, lemá sabactáni?", care înseamnă "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,45-46).
Isuse, iată rugăciunea nemaiauzită: strigi Tatălui părăsirea ta. Tu, Dumnezeul cerului, nu tuni răspunsuri, ci întrebi pentru ce? În culmea Pătimirii simţi distanţa de Tatăl şi nici măcar nu-l mai numeşti Tată, ca întotdeauna, ci Dumnezeu, ca şi cum nu mai reuşeşti să-i identifici faţa.
Pentru ce asta?
Pentru a te cufunda până la capăt în abisul durerii noastre. Ai făcut asta pentru mine, aşa încât eu, când văd numai întuneric, când experimentez prăbuşirea certitudinilor şi naufragiul vieţii, să nu mă mai simt singur, ci să cred că tu eşti acolo cu mine: tu, Dumnezeul comuniunii care simţi părăsirea pentru a nu mă mai lăsa ostatic al singurătăţii.
Când ai strigat acel pentru ce al tău, ai făcut-o cu un Psalm: astfel ai pus în rugăciune chiar şi dezolarea cea mai extremă. Iată ce este de făcut în furtunile vieţii: în loc să tăcem şi să ţinem înăuntru, să strigăm la tine.
Glorie ţie, Doamne Isuse, pentru că nu ai fugit de rătăcirea mea, ci ai locuit în ea până la capăt; laudă şi glorie ţie care, luând asupra ta orice distanţă, te-ai apropiat de cel care este mai departe de tine. Şi eu, în întunericul acelor pentru ce ale mele, te regăsesc pe tine, Isuse, lumină în noapte. Şi în strigătul atâtor persoane singure şi excluse, oprimate şi părăsite, te revăd pe tine, Dumnezeul meu: fa ca să te recunosc şi să te iubesc.
Să ne rugăm spunând: Isuse, fă ca să te recunosc şi să te iubesc!
În copiii nenăscuţi şi în cei abandonaţi
Isuse, fă ca să te recunosc şi să te iubesc!
În atâţia tineri, care aşteaptă pe cel care să asculte strigătul lor de durere
Isuse, fă ca să te recunosc şi să te iubesc!
În prea mulţi bătrâni rebutaţi
Isuse, fă ca să te recunosc şi să te iubesc!
În deţinuţi şi în cel care este singur
Isuse, fă ca să te recunosc şi să te iubesc!
În popoarele mai exploatate şi uitate
Isuse, fă ca să te recunosc şi să te iubesc!
Staţiunea a XII-a: Isus moare încredinţându-se Tatălui şi încredinţând bunului tâlhar paradisul
[Unul dintre răufăcătorii răstigniţi] spunea: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!". Iar el i-a spus: "Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!". [...] Isus a strigat cu glas puternic şi a spus: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu". Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul (Lc 23,42-43.46).
Isuse, un răufăcător în paradis! Se încredinţează ţie şi tu îl încredinţezi cu tine Tatălui. Dumnezeul imposibilului, faci dintr-un tâlhar un sfânt. Şi nu numai atât: pe Calvar schimbi cursul istoriei. Faci din cruce, emblemă a supliciului, icoana iubirii; din zidul morţii o punte peste viaţă.
Tu transformi întunericul în lumină, despărţirea în comuniune, durerea în dans, şi chiar mormântul, ultima staţiune a vieţii, în punctul de plecare al speranţei. Dar aceste răsturnări le realizezi cu noi, niciodată fără noi.
Isuse, aminteşte-ţi de mine: această rugăciune sinceră ţi-a permis să faci minuni în viaţa acelui răufăcător. Putere nemaiauzită a rugăciunii. Uneori cred că rugăciunea mea este neascultată şi în schimb esenţialul este a persevera, a avea statornicie, a-mi aminti să-ţi spun: "Isuse, aminteşte-ţi de mine".
Aminteşte-ţi de mine şi răul meu nu va mai fi un capăt de linie, ci o repornire. Aminteşte-ţi: adică pune-mă din nou în inima ta, chiar şi atunci când mă îndepărtez, când mă pierd în ruta vieţii care merge vertiginos. Aminteşte-ţi de mine, Isuse, pentru că a fi amintiţi de tine - o arată tâlharul bun - înseamnă a intra în paradis. Mai ales aminteşte-ţi, Isuse, că rugăciunea mea poate schimba istoria.
Să ne rugăm spunând: Isuse, aminteşte-ţi de mine!
Când speranţa dispare şi domneşte dezamăgirea
Isuse, aminteşte-ţi de mine!
Când sunt incapabil să iau o decizie
Isuse, aminteşte-ţi de mine!
Când pierd încrederea în mine şi în ceilalţi
Isuse, aminteşte-ţi de mine!
Când pierd din vedere măreţia iubirii tale
Isuse, aminteşte-ţi de mine!
Când cred că rugăciunea mea este inutilă
Isuse, aminteşte-ţi de mine!
Staţiunea a XIII-a: Isus este coborât de pe cruce în braţele Mariei
Simeon [...] i-a spus Mariei, mama lui: "Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israél şi ca semn de contradicţie [...] iar o sabie va străpunge sufletul tău!" (Lc 2,33-35).
Marie, după "da"-ul tău Cuvântul s-a făcut trup în sânul tău; acum aşezat pe sânul tău este trupul său martirizat: acel prunc pe care-l ţineai în braţe este un cadavru sfâşiat. Şi totuşi acum, în momentul cel mai dureros, străluceşte oferirea ta: o sabie îţi străpunge sufletul şi rugăciunea ta continuă să fie un "da" spus lui Dumnezeu.
Marie, noi suntem săraci în "da" şi bogaţi în "dacă": dacă aş fi avut părinţi mai buni, dacă aş fi fost mai înţeles şi iubit, dacă mi-ar fi mers mai bine cariera, dacă n-ar fi acea problemă, dacă n-aş mai suferi, dacă Dumnezeu m-ar asculta...
Veşnic pentru a ne întreba motivul lucrurilor, cu greu trăim prezentul cu iubire. Tu ai avea atâţia "dacă" de spus lui Dumnezeu, dar spui iar "da". Tare în credinţă, crezi că durerea, străbătută de moarte, aduce roade de mântuire; că suferinţa cu Dumnezeu nu are ultimul cuvânt. Şi în timp ce ţii în braţe pe Isus fără viaţă, răsună în tine ultimele cuvinte pe care ţi le-a adresat: Iată-l pe fiul tău.
Mamă, eu sunt acel fiu! Primeşte-mă în braţele tale şi apleacă-te asupra rănilor mele. Ajută-mă să spun "da" lui Dumnezeu, "da" iubirii.
Maică a milei, trăim un timp nemilos şi avem nevoie de compasiune: tu, duioasă şi puternică, unge-ne cu blândeţe: dezleagă rezistenţele inimii şi nodurile sufletului.
Să ne rugăm spunând: Ia-mă de mână, Marie!
Când cedez în faţa reproşului şi a victimizării
Ia-mă de mână, Marie!
Când încetez să lupt şi accept să convieţuiesc cu falsităţile mele
Ia-mă de mână, Marie!
Când întârzii şi nu găsesc curajul de a spune "da" lui Dumnezeu
Ia-mă de mână, Marie!
Când sunt indulgent cu mine şi inflexibil cu alţii
Ia-mă de mână, Marie!
Când vreau ca Biserica şi lumea să se schimbe, dar eu nu mă schimb
Ia-mă de mână, Marie!
Staţiunea a XIV-a: Isus este depus în mormântul lui Iosif din Arimateea
Când s-a făcut seară, a venit un om bogat din Arimateea, al cărui nume era Iosif, care era şi el discipol al lui Isus. Acesta, apropiindu-se, i-a cerut lui Pilat trupul lui Isus. [...] Iosif, luând trupul lui Isus, l-a înfăşurat într-un giulgiu curat şi l-a pus în mormântul său nou, pe care îl săpase în stâncă (Lc 27,57-60).
Iosif: numele care împreună cu Maria se află în zorii Crăciunului, marchează şi aurora Paştelui. Iosif din Nazaret a visat şi cu curaj l-a luat pe Isus pentru a-l salva de Irod; tu, Iosif din Arimateea, îi iei trupul, fără a şti că un vis imposibil şi minunat se va realiza chiar acolo, în mormântul pe care i l-ai dat lui Cristos când credeai că El nu mai putea să facă nimic pentru tine.
În schimb chiar este adevărat că orice dar oferit lui Dumnezeu primeşte o răsplată mai mare. Iosif din Arimateea, eşti profetul curajului îndrăzneţ. Pentru a oferi darul tău unui mort mergi la temutul Pilat şi îl rogi, aşa încât să-i poţi dărui lui Isus mormântul pe care-l făcuseşi pentru tine.
Rugăciunea ta este tenace şi după cuvinte urmează faptele. Iosif, aminteşte-ne că rugăciunea insistentă aduce rod şi străbate chiar şi întunericul morţii; că iubirea nu rămâne fără răspuns, ci dăruieşte noi începuturi. Mormântul tău care - unic în istorie - va fi izvor de viaţă, era nou, abia săpat în stâncă.
Şi eu, ce îi dau nou lui Isus la acest Paşte? Un pic de timp pentru a sta cu El? Un pic de iubire pentru ceilalţi? Temerile mele şi mizeriile mele îngropate, pe care Cristos aşteaptă ca să i le ofer cum ai făcut tu cu mormântul? Va fi cu adevărat Paşte dacă voi dărui ceva din al meu Celui care pentru mine şi-a dat viaţa: pentru că dând se primeşte; pentru că viaţa se găseşte atunci când se pierde şi se posedă atunci când se dăruieşte.
Să ne rugăm spunând: Ai milă, Doamne!
De mine, leneş în a mă converti
Ai milă, Doamne!
De mine, care iubesc mult să primesc şi puţin să dăruiesc
Ai milă, Doamne!
De mine, incapabil să capitulez în faţa iubirii tale
Ai milă, Doamne!
De noi, gata să ne folosim de lucruri dar lenţi în slujirea celorlalţi
Ai milă, Doamne!
De lumea noastră, infestată de mormintele egoismului
Ai milă, Doamne!
Invocaţie conclusivă (numele lui Isus, de 14 ori)
Doamne, te rugăm ca nevoiaşii, fragilii şi bolnavii din Evanghelie, care te invocau cu cuvântul cel mai simplu şi familiar: cu numele tău.
Isuse, numele tău mântuieşte, pentru că tu eşti mântuirea noastră.
Isuse, eşti viaţa mea şi pentru a nu pierde ruta pe drum am nevoie de tine, care ierţi şi ridici, care vindeci inima mea şi dai sens durerii mele.
Isuse, ai luat asupra ta răul meu şi de pe cruce nu arăţi degetul împotriva mea, ci mă îmbrăţişezi; tu, blând şi umil cu inima, vindecă-mă de supărare şi de resentiment, eliberează-mă de suspiciune şi de neîncredere.
Isuse, te privesc pe cruce şi văd deschizându-se larg în faţa ochilor mei iubirea, sens al fiinţei mele şi destinaţie a drumului meu: ajută-mă să iubesc şi să iert, să depăşesc aversiunea şi indiferenţa, să nu mă plâng.
Isuse, pe cruce îţi este sete, şi este sete de iubirea mea şi de rugăciunea mea; ai nevoie de ele pentru a duce la împlinire proiectele tale de bine şi de pace.
Isuse, îţi mulţumesc pentru cei care răspund la invitaţia ta şi au perseverenţa de a se ruga, curajul de a crede şi statornicia de a merge înainte în dificultăţi.
Isuse, îţi prezint păstorii poporului tău sfânt: rugăciunea lor susţine turma; să găsească timp pentru a sta în faţa ta, să conformeze inima lor cu a ta.
Isuse, te binecuvântez pentru contemplative şi contemplativi, a căror rugăciune, ascunsă lumii şi plăcută ţie, păzeşte Biserica şi omenirea.
Isuse, aduc în faţa ta familiile şi persoanele care în această seară s-au rugat din casele lor, bătrânii, în special cei singuri, bolnavii, pietre preţioase ale Bisericii care unesc suferinţele lor cu a ta.
Isuse, această rugăciune de mijlocire să ajungă la surorile şi la fraţii care în atâtea părţi ale lumii suferă persecuţii din cauza numelui tău; la cei care îndură drama războiului şi la cei care, luând forţă în tine, poartă cruci grele.
Isuse, cu crucea ta ai făcut din noi toţi una: adună în comuniune pe cei care cred, insuflă sentimente fraterne şi răbdătoare, ajută-ne să colaborăm şi să mergem împreună; păzeşte Biserica şi lumea în pace.
Isuse, judecător sfânt care mă vei chema pe nume, eliberează-mă de judecăţile temerare, de bârfe şi de cuvintele violente şi ofensatoare.
Isuse, înainte de a muri spui: "s-a împlinit". Eu, în imperfecţiunea mea, nu voi putea să spun asta; dar mă încred în tine, pentru că eşti speranţa mea, speranţa Bisericii şi a lumii.
Isuse, încă o dată vreau să-ţi spun şi să continui să-ţi repet: mulţumesc! Mulţumesc, Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
