Iubiţi fraţi şi surori,
1. În Evanghelia din această noapte luminoasă a privegherii pascale întâlnim mai întâi femeile care merg la mormântul lui Isus cu miresme pentru a unge trupul său (cf. Lc 24,1-3). Merg să îndeplinească un gest de compasiune, de afecţiune, de iubire, un gest tradiţional faţă de o persoană iubită răposată, aşa cum facem şi noi. Îl urmaseră pe Isus, îl ascultaseră, se simţiseră înţelese în demnitatea lor şi îl însoţiseră până la sfârşit, pe Calvar, şi până la momentul coborârii de pe cruce. Putem să ne imaginăm sentimentele lor în timp ce merg la mormânt: o anumită tristeţe, durerea pentru că Isus le-a părăsit, murise, viaţa sa se terminase. Acum se întorcea la viaţa de dinainte. Însă în femei continua iubirea şi tocmai iubirea faţă de Isus le-a determinat să meargă la mormânt. Însă în acest moment are loc ceva complet neaşteptat, nou, care răscoleşte inima lor şi programele lor şi va răscoli viaţa lor: văd piatra dată la o parte de la mormânt, se apropie şi nu găsesc trupul Domnului. Este un fapt care le lasă uluite, îndoielnice, pline de întrebări: "Ce se întâmplă?", "Ce sens au toate acestea?" (cf. Lc 24,4). Oare nu ni se întâmplă şi nouă aşa atunci când ceva cu adevărat nou se întâmplă în succesiunea zilnică a faptelor? Ne oprim, nu înţelegem, nu ştim cum să înfruntăm. Noutatea adesea ne provoacă teamă, chiar şi noutatea pe care Dumnezeu ne-o aduce, noutatea pe care Dumnezeu ne-o cere. Suntem ca apostolii din Evanghelie: adesea preferăm să ţinem siguranţele noastre, să ne oprim la un mormânt, la gândul faţă de un răposat, care până la urmă trăieşte numai în amintirea istoriei ca marile personaje din trecut. Ne este frică de surprizele lui Dumnezeu. Iubiţi fraţi şi surori, în viaţa noastră ne este frică de surprizele lui Dumnezeu! El ne surprinde mereu! Domnul este aşa.
Fraţi şi surori, să nu ne închidem în faţa noutăţii pe care Dumnezeu vrea să o aducă în viaţa noastră! Suntem adesea obosiţi, dezamăgiţi, trişti, simţim povara păcatelor noastre, ne gândim că n-o să reuşim. Să nu ne închidem în noi înşine, să nu pierdem încrederea, să nu ne resemnăm niciodată: nu există situaţii pe care Dumnezeu nu poate să le schimbe, nu există păcat pe care să nu-l poată ierta dacă ne deschidem Lui.
2. Dar să ne întoarcem la Evanghelie, la femei şi să facem un pas înainte. Găsesc mormântul gol, trupul lui Isus nu este, ceva nou s-a petrecut, dar toate acestea încă nu spun nimic clar: trezesc întrebări, lasă uluiţi, fără a oferi un răspuns. Şi iată doi bărbaţi în haine strălucitoare, care spun: "De ce îl căutaţi pe cel viu printre cei morţi? Nu este aici, a înviat" (Lc 24,5-6). Ceea ce era un simplu gest, un fapt, îndeplinit desigur din iubire - mersul la mormânt - acum se transformă în eveniment, într-un eveniment care schimbă cu adevărat viaţa. Nimic nu mai rămâne ca înainte, nu numai în viaţa acelor femei, ci şi în viaţa noastră şi în istoria omenirii. Isus nu este un mort, a înviat este Cel Viu! Nu s-a întors pur şi simplu la viaţă, ci este viaţa însăşi, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, care este Cel Viu (cf. Num 14,21-28; Dt 5,26; Ios 3,10). Isus nu mai este în trecut, ci trăieşte în prezent şi este proiectat spre viitor, Isus este "ziua de azi" veşnică a lui Dumnezeu. Aşa se prezintă noutatea lui Dumnezeu în faţa ochilor femeilor, ai discipolilor, ai noştri ai tuturor: victoria asupra păcatului, asupra răului, asupra morţii, asupra a tot ceea ce oprimă viaţa şi îi dă o faţă mai puţin umană. Şi acesta este un mesaj adresat mie, ţie, dragă soră, ţie, dragă frate. De câte ori avem nevoie ca Iubirea să ne spună: de ce îl căutaţi printre cei morţi pe cel care este viu? Problemele, preocupările de toate zilele tind să ne facă să ne închidem în noi înşine, în tristeţe, în amărăciune... şi acolo se află moartea. Să nu-l căutăm acolo pe Cel care este viu!
Acceptă aşadar ca Isus Înviat să intre în viaţa ta, primeşte-l ca prieten, cu încredere: El este viaţa! Dacă până acum ai fost departe de El, fă un mic pas: te va primi cu braţele deschise. Dacă eşti indiferent, acceptă să rişti: nu vei fi dezamăgit. Dacă ţi se pare dificil să-l urmezi, nu-ţi fie frică, încrede-te în El, fii sigur că El este aproape de tine, este cu tine şi îţi va da pacea pe care o cauţi şi forţa pentru a trăi aşa cum vrea El.
3. Este un ultim element simplu pe care aş vrea să-l subliniez în Evanghelia din această luminoasă Priveghere Pascală. Femeile se întâlnesc cu noutatea lui Dumnezeu: Isus a înviat, este Cel Viu! Dar în faţa mormântului gol şi a celor doi bărbaţi în haine strălucitoare, prima lor reacţie este de teamă: "şi-au plecat faţa spre pământ" - notează sfântul Luca -, nu aveau curajul nici măcar să privească. Însă când ascultă vestea Învierii, o primesc cu credinţă. Şi cei doi bărbaţi în haine strălucitoare introduc un verb fundamental: amintiţi-vă. "Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea... Atunci şi-au amintit de cuvintele lui" (Lc 24,6.8). Aceasta este invitaţia de a aminti întâlnirea cu Isus, cuvintele sale, gesturile sale, viaţa sa; şi tocmai această amintire cu iubire a experienţei cu Învăţătorul le conduce pe femei să depăşească orice teamă şi să ducă vestea Învierii la Apostoli şi la toţi ceilalţi (cf. Lc 24,9). A aminti ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru mine, pentru noi, a aminti drumul parcurs; şi acest lucru deschide larg inima la speranţa pentru viitor. Să învăţăm să amintim ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa noastră!
În această noapte de lumină, invocând mijlocirea Fecioarei Maria, care păstra orice eveniment în inima ei (cf. Lc 2,19.51), să cerem ca Domnul să ne facă părtaşi de Învierea sa: să ne deschidă la noutatea sa care transformă, la surprizele lui Dumnezeu, atât de frumoase; să ne facă bărbaţi şi femei capabili să amintim ceea ce El realizează în istoria noastră personală şi în cea a lumii; să ne facă capabili să-l simţim drept Cel Viu, viu şi activ în mijlocul nostru; să ne înveţe, fraţi şi surori, în fiecare zi să nu-l căutăm printre morţi pe Cel care este viu. Amin.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
