Omilia papei Francisc în Noaptea de Paşte (11 aprilie 2020)
"După ce a trecut sâmbăta" (Mt 28,1) femeile au mers la mormânt. Aşa a început Evanghelia din această Veghe sfântă, cu sâmbăta. Este ziua din Triduum-ul pascal pe care o neglijăm mai mult, cuprinşi de aşteptarea nerăbdătoare de a trece de la crucea de vineri la aleluia de duminică. Însă anul acesta simţim mai mult ca oricând Sâmbăta Sfântă, ziua marii tăceri. Putem să ne oglindim în sentimentele femeilor din acea zi. Ca şi noi, aveau în ochi drama suferinţei, a unei tragedii neaşteptate petrecute prea în grabă. Văzuseră moartea şi avea moartea în inimă. Durerea era însoţită de frică: oare vor avea şi ele acelaşi sfârşit al Învăţătorului? Şi apoi temerile pentru viitor, totul de reconstruit. Amintirea rănită, speranţa sufocată. Pentru ele era ora cea mai întunecată, ca şi pentru noi.
Însă în această situaţie femeile nu se lasă paralizate. Nu cedează în faţa forţelor întunecate ale plânsului şi regretului, nu se închid în pesimism, nu fug de realitate. Fac ceva simplu şi extraordinar: în casele lor pregătesc miresmele pentru trupul lui Isus. Nu renunţă la iubire: în întunericul inimii aprind milostivirea. Sfânta Fecioară Maria, sâmbăta, în ziua care îi va fi dedicată, se roagă şi speră. În provocarea durerii, are încredere în Domnul. Aceste femei, fără să ştie, pregăteau în întunericul din acea sâmbătă "zorii primei zile a săptămânii", ziua care avea să schimbe istoria. Isus, ca sămânţa în pământ, urma să facă să răsară în lume viaţă nouă; şi femeile, cu rugăciunea şi iubirea, ajutau speranţa să îmbobocească. Câte persoane, în zilele triste pe care le trăim, au făcut şi fac ca acele femei, semănând vlăstare de speranţă! Cu mici gesturi de îngrijire, de afect, de rugăciune.
În zori femeile merg la mormânt. Acolo îngerul le spune: "Voi, nu vă temeţi! Nu este aici căci a înviat" (v. 5-6). În faţa unui mormânt aud cuvinte de viaţă... Şi apoi îl întâlnesc pe Isus, autorul speranţei, care confirmă vestea şi spune: "Nu vă temeţi" (v. 10). Nu vă fie frică, nu vă temeţi: iată vestea de speranţă. Este pentru noi, astăzi. Astăzi. Sunt cuvintele pe care Dumnezeu ni le repetă în noaptea prin care trecem.
În această noapte cucerim un drept fundamental, care nu ne va fi luat: dreptul la speranţă. Este o speranţă nouă, vie, care vine de la Dumnezeu. Nu este simplu optimism, nu este o lovitură de mână pe spate sau o încurajare de circumstanţă, cu un zâmbet trecător. Nu. Este un dar al cerului, pe care nu ni-l puteam procura singuri. Totul va fi bine, spunem cu tenacitate în aceste săptămâni, agăţându-ne de frumuseţea umanităţii noastre şi făcând să urce din inimă cuvinte de încurajare. Însă, cu trecerea zilelor şi creşterea temerilor, şi speranţa cea mai îndrăzneaţă poate să se evaporeze. Speranţa lui Isus este diferită. Insuflă în inimă certitudinea că Dumnezeu ştie să îndrepte toate spre bine, pentru că şi din mormânt face să iasă viaţa.
Mormântul este locul în care cel care intră nu iese. Însă Isus a ieşit pentru noi, a înviat pentru noi, pentru a aduce viaţă acolo unde era moarte, pentru a începe o istorie nouă acolo unde a fost pusă o piatră deasupra. El, care a dat la o parte piatra de la intrarea în mormânt, poate să înlăture pietrele de moară care sigilează. De aceea să nu cedăm în faţa resemnării, să nu punem o piatră deasupra speranţei. Putem şi trebuie să sperăm, pentru că Dumnezeu este fidel. Nu ne-a lăsat singuri, ne-a vizitat: a venit în fiecare situaţie a noastră, în durere, în angoasă, în moarte. Lumina sa a luminat întunericul mormântului: astăzi vrea să ajungă în colţurile cele mai întunecate ale vieţii. Soră, frate, chiar dacă în inimă ai îngropat speranţa, nu capitula: Dumnezeu este mai mare. Întunericul şi moartea nu au ultimul cuvânt. Curaj, cu Dumnezeu nimic nu este pierdut!
Curaj: este un cuvânt care în evanghelii iese mereu din gura lui Isus. O singură dată îl rostesc alţii, pentru a-i spune unui nevoiaş: "Curaj! Ridică-te, [Isus] te cheamă!" (Mc 10,49). El, Cel Înviat, este cel care ne ridică pe noi, nevoiaşii. Dacă eşti slab şi fragil pe drum, dacă tu cazi, nu te teme, Dumnezeu îţi întinde mâna şi îţi spune: "Curaj!". Dar tu ai putea să spui, ca părintele Abbondio: "Curajul, unul nu şi-l poate da" (Logodnicii, XXV). Nu ţi-l poţi da, dar îl poţi primi, ca pe un dar. Este suficient să deschizi inima în rugăciune, este suficient să ridici un pic piatra pusă la intrarea inimii pentru a lăsa să intre lumina lui Isus. Este suficient să-l inviţi: "Vino, Isuse, în fricile mele şi spune-mi şi mie: Curaj!". Cu tine, Doamne, vom fi încercaţi, dar nu tulburaţi. Şi, orice tristeţe ar locui în noi, vom simţi că trebuie să sperăm, deoarece cu tine crucea ajunge în înviere, deoarece tu eşti cu noi în întunericul nopţilor noastre: eşti certitudine în incertitudinile noastre, cuvânt în tăcerile noastre, şi nimic nu ne va putea fura iubirea pe care o nutreşti faţă de noi.
Iată vestea pascală, veste de speranţă. Ea conţine o a doua parte, trimiterea. "Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea" (Mt 28,10), spune Isus. "Merge înaintea voastră în Galileea" (v. 7), spune îngerul. Domnul merge înaintea noastră, merge înaintea noastră mereu. Este frumos să ştim că merge înaintea noastră, că a vizitat viaţa noastră şi moartea noastră pentru a ne preceda în Galileea, adică în locul care pentru el şi pentru discipolii săi amintea de viaţa zilnică, de familie, de muncă. Isus doreşte să ducem speranţa acolo, în viaţa de fiecare zi. Însă Galileea pentru discipoli era şi locul amintirilor, mai ales al primei chemări. Întoarcerea în Galileea înseamnă a-şi aminti că au fost iubiţi şi chemaţi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi are propria Galilee. Avem nevoie să reluăm drumul, amintindu-ne că ne naştem şi ne renaştem dintr-o chemare gratuită de iubire, acolo, în Galileea mea. Acesta este punctul de la care trebuie pornit din nou mereu, mai ales în crize, în timpurile de încercare. În amintirea Galileei mele.
Dar este şi mai mult. Galileea era regiunea cea mai îndepărtată de locul în care se aflau, de Ierusalim. Şi nu numai geografic: Galileea era locul cel mai distant de sacralitatea Cetăţii sfinte. Era o zonă populată de neamuri diferite care practicau diferite culte: era "Galileea neamurilor" (Mt 4,15). Isus trimite acolo, cere să se pornească din nou de acolo. Ce anume ne spune asta? Că vestea de speranţă nu trebuie închisă în ţarcurile noastre sacre, ci trebuie dusă tuturor. Pentru că toţi au nevoie să fie încurajaţi şi, dacă n-o facem noi, care am atins cu mâna "Cuvântul vieţii" (1In 1,1), cine o va face? Ce frumos este a fi creştini care mângâie, care duc poverile altora, care încurajează: vestitori ai vieţii în timp de moarte! În fiecare Galilee, în fiecare regiune din acea omenire căreia îi aparţinem şi care ne aparţine, pentru că toţi suntem fraţi şi surori, să ducem cântarea vieţii! Să reducem la tăcere strigătele de moarte, ajunge cu războaiele! Să se oprească producerea şi comerţul armelor, pentru că avem nevoie de pâine nu de arme. Să înceteze avorturile, care ucid viaţa nevinovată. Să se deschidă inimile celor care au, pentru a umple mâinile goale ale celor care sunt lipsiţi de cele necesare.
La sfârşit, femeile "i-au cuprins picioarele" lui Isus (Mt 28,9), acele picioare care pentru a veni în întâmpinarea noastră au parcurs un drum lung, ajungând să intre şi să iasă din mormânt. Au cuprins picioarele care au strivit moartea şi au deschis calea speranţei. Noi, pelerini în căutarea de speranţă, astăzi ne adunăm la tine, Isuse Înviat. Ne întoarcem spatele morţii şi ne deschidem inimile ţie, care eşti viaţa.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
