Celebrarea Vesperelor şi a Te Deum-ului de mulţumire pentru sfârşitul anului
Omilia Sfântului Părinte Francisc
Bazilica vaticană
miercuri, 31 decembrie 2014
Cuvântul lui Dumnezeu ne introduce astăzi, în mod special, în semnificaţia timpului, în a înţelege că timpul nu este o realitate străină lui Dumnezeu, pur şi simplu pentru că El a voit să se reveleze şi să ne mântuiască în istorie, în timp. Semnificaţia timpului, temporalitatea, este atmosfera epifaniei lui Dumnezeu, adică a manifestării misterului lui Dumnezeu şi a iubirii sale concrete. De fapt, timpul este mesagerul lui Dumnezeu, aşa cum spunea sfântul Petru Favre.
Liturgia de astăzi ne aminteşte fraza apostolului Ioan: "Copii, este ceasul de pe urmă" (1In 2,18), şi cea a sfântului Paul care ne vorbeşte despre "plinătatea timpului" (Gal 4,4). Aşadar, ziua de astăzi ne manifestă cum timpul care a fost - ca să spunem aşa - "atins" de Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Mariei, şi a primit de la El semnificaţii noi şi surprinzătoare, a devenit "timpul mântuitor", adică timpul definitiv de mântuire şi de har.
Şi toate acestea ne induc să ne gândim la sfârşitul drumului vieţii, la sfârşitul drumului nostru. A fost un început şi va fi un sfârşit, "un timp pentru a ne naşte şi un timp pentru a muri" (Qoh 3,2). Cu acest adevăr, destul de simplu şi fundamental şi destul de neglijat şi uitat, sfânta maică Biserică ne învaţă să încheiem anul şi chiar şi zilele noastre cu o cercetare a cugetului, prin care să reparcurgem ceea ce s-a întâmplat; să-i mulţumim Domnului pentru tot binele pe care l-am primit şi pe care l-am putut face şi, în acelaşi timp, să ne gândim din nou la lipsurile noastre şi la păcatele noastre. A mulţumi şi a cere iertare.
Este ceea ce facem şi astăzi la sfârşitul unui an. Îl lăudăm pe Domnul cu imnul Te Deum şi în acelaşi timp îi cerem iertare. Atitudinea mulţumirii ne dispune la umilinţă, să recunoaştem şi să primim darurile Domnului.
Apostolul Paul, în lectura de la aceste prime vespere, rezumă motivul fundamental al aducerii noastre de mulţumire lui Dumnezeu: El ne-a făcut fiii săi, ne-a adoptat ca fii. Acest dar nemeritat ne umple de o recunoştinţă plină de uimire! Cineva ar putea spune: "Dar nu suntem deja cu toţii fiii săi, prin însuşi faptul că suntem oameni?". Desigur pentru că Dumnezeu este Tată al fiecărei persoane care vine în lume. Dar fără a uita că suntem îndepărtaţi de El din cauza păcatului strămoşesc care ne-a despărţit de Tatăl nostru: relaţia noastră filială este profund rănită. Pentru aceasta Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său să ne răscumpere cu preţul sângelui său. Şi dacă există o răscumpărare, este pentru că există o sclavie. Noi eram fii, dar am devenit sclavi, urmând glasul Celui Rău. Nimeni altul nu ne răscumpără din acea sclavie substanţială decât Isus, care a asumat trupul nostru din Fecioara Maria şi a murit pe cruce pentru a ne elibera, a ne elibera de sclavia păcatului şi a ne reda condiţia filială pierdută.
Liturgia de astăzi aminteşte şi că, "la început (înainte de timp) era Cuvântul... şi Cuvântul s-a făcut om" şi pentru aceasta afirmă sfântul Irineu: "Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, iar Fiul lui Dumnezeu fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel filiaţia divină, să devină fiu al lui Dumnezeu" (Adversus haereses, 3,19,1: PG 7, 939; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 460).
În acelaşi timp darul însuşi pentru care mulţumim este şi motiv de cercetare a cugetului, de revizuire a vieţii personale şi comunitare, de a ne întreba: cum este modul nostru de a trăi? Trăim ca fii sau trăim ca sclavi? Trăim ca persoane botezate în Cristos, unse de Duh, răscumpărate, libere? Sau trăim după logica mondenă, coruptă, făcând ceea ce diavolul ne face să credem că este interesul nostru? Există mereu în drumul nostru existenţial o tendinţă de a opune rezistenţă eliberării; ne este frică de libertate şi, în mod paradoxal, preferăm mai mult sau mai puţin inconştient sclavia. Libertatea ne înspăimântă pentru că ne pune în faţa timpului şi în faţa responsabilităţii noastre de a-l trăi bine. În schimb, sclavia reduce timpul la "moment" şi astfel ne simţim mai siguri, adică ne face să trăim momente dezlegate de trecutul lor şi de viitorul nostru. Cu alte cuvinte, sclavia ne împiedică să trăim pe deplin şi real prezentul, pentru că îl goleşte de trecut şi îl închide în faţa viitorului, în faţa veşniciei. Sclavia ne face să credem că nu putem visa, zbura, spera.
Spunea în urmă cu câteva zile un mare artist italian că pentru Domnul a fost mai uşor să-i scoată pe israeliţi din Egipt decât să scoată Egiptul din inima israeliţilor. Au fost, "e adevărat", eliberaţi "material" din sclavie, dar în timpul drumului prin deşert cu diferitele dificultăţi şi cu foamea au început atunci să simtă nostalgie faţă de Egipt şi îşi aminteau când "mâncau... ceapă şi usturoi" (cf. Num 11,5); însă uitau că mâncau astea la masa sclaviei. În inima noastră se cuibăreşte nostalgia sclaviei, pentru că aparent este mai asiguratoare, mai mult decât libertatea, care este mult mai riscantă. Cum ne place să fim închişi de atâtea focuri de artificii, aparent frumoase, dar care în realitate durează numai câteva clipe! Şi aceasta este împărăţia, aceasta este fascinaţia momentului!
De această cercetare a cugetului depinde, pentru noi creştinii, şi calitatea muncii noastre, a trăirii noastre, a prezenţei noastre în cetate, a slujirii noastre faţă de binele comun, a participării noastre la instituţiile publice şi ecleziale.
Pentru acest motiv, şi fiind Episcop de Roma, aş vrea să mă opresc asupra trăirii noastre la Roma care reprezintă un mare dar, pentru că înseamnă a locui în cetatea eternă, înseamnă pentru un creştin mai ales a face parte din Biserica întemeiată pe mărturia şi pe martiriul sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Şi de aceea îi mulţumim şi pentru asta Domnului. Dar în acelaşi timp reprezintă o mare responsabilitate. Şi Isus a spus: "Căruia i s-a dat mult, mult i se va cere" (Lc 12,48). Aşadar să ne întrebăm: în acest oraş, în această comunitate eclezială, suntem liberi sau suntem sclavi, suntem sare şi lumină? Suntem plămadă? Sau suntem stinşi, fără gust, ostili, descurajaţi, irelevanţi şi obosiţi?
Desigur gravele evenimente de corupţie, apărute recent, cer o serioasă şi conştientă convertire a inimilor pentru o renaştere spirituală şi morală, precum şi pentru o reînnoită angajare pentru a construi un oraş mai drept şi solidar, unde săracii, cei slabi şi marginalizaţii să fie în centrul preocupărilor noastre şi al acţiunii noastre zilnice. Este necesară o mare şi zilnică atitudine de libertate creştină pentru a avea curajul să proclamăm, în oraşul nostru, că trebuie apăraţi săracii şi nu a ne apăra de cei săraci, că trebuie slujiţi cei slabi şi nu să ne folosim de cei slabi!
Învăţătura unui simplu diacon roman ne poate ajuta. Când i-au cerut sfântului Laurenţiu să aducă şi să arate comorile Bisericii, a adus pur şi simplu câţiva săraci. Când într-un oraş săracii şi cei slabi sunt îngrijiţi, ajutaţi să se promoveze în societate, ei se revelează comoara Bisericii şi o comoară în societate. În schimb, când o societate îi ignoră pe cei săraci, îi persecută, îi criminalizează, îi constrânge să "se mafieze", acea societate sărăceşte până la mizerie, pierde libertatea şi preferă "usturoiul şi cepele" sclaviei, al sclaviei egoismului său, ale sclaviei laşităţii sale şi acea societate încetează să fie creştină.
Iubiţi fraţi şi surori, a încheia anul înseamnă a afirma din nou că există un "ceas de pe urmă" şi că există "plinătate a timpului". Încheind acest an, mulţumind şi cerând iertare, ne va face bine să cerem harul de a putea merge în libertate pentru a putea astfel repara multele daune făcute şi a putea să ne apărăm de nostalgia sclaviei, să ne apărăm de a nu "nostalgia" sclavia.
Sfânta Fecioară, Sfânta Născătoare de Dumnezeu care este tocmai la inima templului lui Dumnezeu, când Cuvântul - care era la început - s-a făcut unul dintre noi în timp, ea care l-a dat lumii pe Mântuitorul, să ne ajute să-l primim cu inimă deschisă, pentru a fi şi a trăi cu adevărat liberi, ca fii ai lui Dumnezeu. Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
