Iubiţi fraţi şi surori,
În istoria religioasă a Israelului antic, mare relevanţă au avut profeţii cu învăţătura lor şi cu predica lor. Între ei, iese în evidenţă figura lui Ilie, stimulat de Dumnezeu pentru a duce poporul la convertire. Numele său înseamnă "Domnul este Dumnezeul meu" şi în acord cu acest nume se desfăşoară viaţa sa, consacrată în întregime pentru a provoca în popor recunoaşterea Domnului ca unic Dumnezeu. Despre Ilie Ben Sirah spune: "Şi s-a ridicat profetul Ilie, ca un foc; cuvântul ardea ca o flacără" (Sir 48,1). Cu această flacără Israel regăseşte drumul său către Dumnezeu. În activitatea sa Ilie se roagă: îl invocă pe Domnul pentru ca să-l readucă la viaţă pe fiul unei văduve care-l găzduise (cf. 1Re 17,17-24), strigă la Dumnezeu oboseala sa şi angoasa sa în timp ce fuge în deşert, fiind căutat ca să fie ucis de regina Isabela (cf. 1Re 19,1-4), dar mai ales pe muntele Carmel se arată în toată puterea sa de mijlocitor atunci când, în faţa întregului Israel, îl roagă pe Domnul pentru ca să se manifeste şi să convertească inima poporului. Este episodul relatat în capitolul 18 din Prima Carte a Regilor, asupra căruia ne oprim astăzi.
Ne află în regatul de nord, în secolul al IX-lea î.C., în timpul regelui Ahab, într-un moment în care în Israel se crease o situaţie de sincretism deschis. Alături de Domnul popor îl adora pe Baal, idolul asigurator de la care se credea că vine darul ploii şi căruia i se atribuia puterea de a da rodnicie ogoarelor şi viaţă oamenilor şi animalelor. Deşi pretindeau că îl urmează pe Domnul, Dumnezeu invizibil şi misterios, poporul căuta siguranţă şi într-un dumnezeu comprehensibil şi previzibil, de la care credea că poate să obţină rodnicie şi prosperitate în schimbul jertfelor. Israel ceda în faţa seducţiei idolatriei, tentaţia continuă a celui care crede, înşelându-se că poate "sluji la doi stăpâni" (cf. Mt 6,24; Lc 16,13) şi că poate facilita drumurile anevoioase ale credinţei în Cel Atotputernic punându-şi propria încredere şi într-un dumnezeu neputincios făcut de oameni.
Tocmai pentru a demasca nebunia înşelătoare a unei astfel de atitudini, Ilie adună poporul lui Israel pe muntele Carmel şi îl pune în faţa necesităţii de face o alegere: "Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El. Dacă însă este Baal, urmaţi-l pe el" (1Re 18,21). Şi profetul, purtător al iubirii lui Dumnezeu, nu-i lasă singuri pe oameni în faţa acestei alegeri, ci îi ajută indicând semnul care va revela adevărul: atât el cât şi profeţii lui Baal vor pregăti o jertfă şi se vor ruga, iar Dumnezeul adevărat se va manifesta răspunzând cu focul care va consuma ofranda. Începe astfel confruntarea dintre profetul Ilie şi adepţii lui Baal, care în realitate este între Domnul lui Israel, Dumnezeul mântuirii şi al vieţii, şi idolul mut şi fără consistenţă care nu poate face nimic, nici în bine nici în rău (cf. Ier 10,5). Şi începe şi confruntarea dintre două moduri complet diferite de a se adresa lui Dumnezeu şi de rugăciune.
De fapt, profeţii lui Baal strigă, se agită, dansează sărind în sus, intră într-o stare de exaltare ajungând să-şi facă tăieturi pe corp, "cu săbii şi suliţe, umplându-se cu toţii de sânge" (1Re 18,28). Ei recurg la ei înşişi pentru a-l interpela pe dumnezeul lor, încrezându-se în propriile capacităţi pentru a-i provoca răspunsul. Astfel se revelează realitatea înşelătoare a idolului: el este gândit de om drept ceva de care se poate dispune, care se poate gestiona cu propriile forţe, la care se poate ajunge pornind de la ei înşişi şi de la propria forţă vitală. Adorarea idolului în loc să deschidă inima umană spre Alteritate, spre o relaţie eliberatoare care să permită ieşirea din spaţiul îngust al propriului egoism pentru a avea acces la dimensiuni de iubire şi de dăruire reciprocă, închide persoana în cercul exclusiv şi disperant al căutării de sine. şi înşelătoria este de aşa natură încât, adorând idolul, omul este constrâns la acţiuni extreme, în tentativa iluzorie de a-l supune voinţei sale. De aceea profeţii lui Baal ajung până acolo încât îşi fac rău, îşi provoacă răni pe corp, într-un gest dramatic de ironic: pentru a avea un răspuns, un semn de viaţă de la dumnezeul lor, ei se acoperă de sânge, acoperindu-se în mod simbolic de moarte.
Cu totul altă atitudine de rugăciune este în schimb aceea a lui Ilie. El cere poporului să se apropie, implicându-l astfel în acţiunea sa şi în implorarea sa. Scopul provocării adresată de el profeţilor lui Baal era de a readuce la Dumnezeu poporul care se rătăcise urmându-i pe idoli; de aceea el vrea ca Israel să se alăture lui, devenind părtaş şi protagonist al rugăciunii sale şi de ceea ce se întâmplă. Apoi profetul ridică un altar, folosind, aşa cum spune textul, "douăsprezece pietre, după numărul triburilor fiilor lui Iacob, căruia îi fusese adresat acest cuvânt al Domnului: "Israel va fi numele tău"" (v. 31). Acele pietre reprezintă tot Israelul şi sunt amintirea tangibilă a istoriei de alegere, de predilecţie şi de mântuire al cărui obiect a fost poporul. Gestul liturgic al lui Ilie are o însemnătate decisivă; altarul este loc sacru care indică prezenţa Domnului, însă acele pietre care îl compun reprezintă poporul care acum, prin mijlocirea profetului, este în mod simbolic pus în faţa lui Dumnezeu, devine "altar", loc de ofrandă şi de jertfă.
Dar este necesar ca simbolul să devină realitate, ca Israel să-l recunoască pe Dumnezeul adevărat şi să regăsească propria identitate de popor al Domnului. De aceea Ilie îi cere lui Dumnezeu să se manifeste şi acele douăsprezece pietre care trebuiau să-i amintească Israelului adevărul său folosesc şi pentru a-i aminti Domnului de fidelitatea sa, la care profetul apelează în rugăciune. Cuvintele invocaţiei sale sunt dense de semnificaţie şi de credinţă: "Doamne, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Israel, poporul acesta să ştie astăzi că tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul tău şi că am făcut toate acestea la porunca ta. Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi, pentru ca ei să ştie că tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că tu întorci inimile lor!" (v. 36-37; cf. Gen 32,36-37). Ilie se adresează Domnului numindu-l Dumnezeul Părinţilor, făcând astfel comemorare implicită a promisiunilor divine şi a istoriei de alegere şi de alianţă care l-a unit în mod indisolubil pe Domnul cu poporul său. Implicarea lui Dumnezeu în istoria oamenilor este de aşa natură încât de acum Numele său este în mod inseparabil legat cu acela al Patriarhilor şi profetul rosteşte acel Nume sfânt pentru ca Dumnezeu să-şi amintească şi să se arate fidel, dar şi pentru ca Israel să se simtă chemat pe nume şi să regăsească fidelitatea sa. Titlul divin rostit de Ilie apare de fapt un pic surprinzător. În loc să folosească formula obişnuită, "Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob" el foloseşte un apelativ mai puţin obişnuit: "Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Israel". Înlocuirea numelui "Iacob" cu "Israel" evocă lupta lui Iacob la vadul Yabboq cu schimbarea numelui la care naratorul face referinţă explicită (cf. Gen 32,31) şi despre care am vorbit într-una din catehezele trecute. Această înlocuire capătă o semnificaţie pregnantă în cadrul invocaţiei lui Ilie. Profetul se roagă pentru poporul din regatul de nord, care se numea tocmai Israel, distinct de Iuda, care indica regatul de sud. Şi acum acest popor, care pare că a uitat propria origine şi propriul raport privilegiat cu Domnul, se simte chemat pe nume în timp ce este rostit Numele lui Dumnezeu, Dumnezeul Patriarhului şi Dumnezeul poporului: "Doamne, Dumnezeul [...] lui Israel, poporul acesta să ştie astăzi că tu eşti Dumnezeu în Israel".
Poporul pentru care se roagă Ilie este pus din nou în faţa propriului adevăr şi profetul cere ca şi adevărul Domnului să se manifeste şi ca El să intervină pentru a converti Israelul, abătându-l de la înşelătoria idolatriei şi ducându-l astfel la mântuire. Cererea sa este ca poporul în sfârşit să ştie, să cunoască în mod deplin cine este cu adevărat Dumnezeul său şi să facă alegerea decisivă de a-L urma numai pe El, Dumnezeul adevărat. Pentru că numai aşa Dumnezeu este recunoscut pentru ceea ce este, Absolut şi Transcendent, fără posibilitatea de a pune alături de El alţi dumnezei, care l-ar nega ca absolut, relativizându-l. aceasta este credinţa care face din Israel poporul lui Dumnezeu; este credinţa proclamată în binecunoscutul text din Shema' Israel: "Ascultă, Israele: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur. Să-l iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toate puterile tale" (Dt 6,4-5). La absolutul lui Dumnezeu credinciosul trebuie să răspundă cu o iubire absolută, totală, care să angajeze toată viaţa sa, forţele sale, inima sa. Şi tocmai pentru inima poporului său profetul cu rugăciunea sa imploră convertire: "pentru ca ei să ştie că tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că tu întorci inimile lor" (1Re 18,37). Ilie, cu mijlocirea sa, îi cere lui Dumnezeu ceea ce însuşi Dumnezeu doreşte să facă, să se manifeste în toată milostivirea sa, fidel faţă de propria realitate de Domn al vieţii care iartă, converteşte, transformă.
Şi este ceea ce se întâmplă: "Atunci focul Domnului a căzut, a mistuit animalul de jertfă şi lemnele, pietrele şi pământul, precum şi apa care era în şănţuleţ. Poporul, văzând aceasta, s-a aruncat cu faţa la pământ şi a spus: "Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!"" (v. 38-39). Focul, acest element în acelaşi timp necesar şi teribil, legat de manifestările divine ale tufişului care arde şi de la Sinai, acum foloseşte pentru a semnala iubirea lui Dumnezeu care răspunde la rugăciune şi se revelează poporului său. Baal, dumnezeu mut şi neputincios, nu a răspuns la invocaţiile profeţilor săi; în schimb Domnul răspunde, şi în mod incontestabil, nu numai mistuind animalul de jertfă, ci uscând toată apa care fusese vărsată în jurul altarului. Israel nu mai poate avea îndoieli; milostivirea divină a venit în întâmpinarea slăbiciunii sale, a îndoielilor sale, a lipsei sale de credinţă. Acum Baal, idol zadarnic, este învins şi poporul care părea pierdut a regăsit drumul adevărului şi s-a regăsit pe sine însuşi.
Iubiţi fraţi şi surori, ce ne spune nouă această istorie din trecut? Care este prezentul acestei istorii? Înainte de toate este în discuţie prioritatea primei porunci: a-l adora numai pe Dumnezeu. Acolo unde dispare Dumnezeu, omul cade în sclavia idolatriilor, aşa cum au arătat, în timpul nostru, regimurile totalitare şi aşa cum arată şi diferite forme de nihilism, care îl fac pe om dependent de idoli, de idolatrii; îl reduc la sclavie. Al doilea. Scopul primar al rugăciunii este convertirea: focul lui Dumnezeu care transformă inima noastră şi ne face capabili să-l vedem pe Dumnezeu şi astfel să trăim conform lui Dumnezeu şi să trăim pentru celălalt. Şi al treilea punct. Părinţii ne spun că şi această istorie a unui profet este profetică, dacă - spun ei - este umbră a viitorului, a viitorului Cristos; este un pas pe drumul către Cristos. Şi ne spun că aici vedem adevăratul foc al lui Dumnezeu: iubirea care îl conduce pe Domnul până la cruce, până la dăruirea totală de sine. Aşadar, adevărata adorare a lui Dumnezeu înseamnă dăruirea de sine lui Dumnezeu şi oamenilor, adevărata adorare este iubirea. Şi adevărata adorare a lui Dumnezeu nu distruge, ci reînnoieşte, transformă. Desigur, focul lui Dumnezeu, focul iubirii mistuie, transformă, purifică, dar tocmai aşa nu distruge, ci creează adevărul fiinţei noastre, recreează inima noastră. Şi astfel, realmente vii prin harul focului Duhului Sfânt, al iubirii lui Dumnezeu, suntem adoratori în duh şi în adevăr. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
