Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să meditez împreună cu voi un Psalm care rezumă toată istoria mântuirii despre care Vechiul Testament ne dă mărturie. E vorba de un mare imn de laudă care îl celebrează pe Domnul în multiplele, repetatele manifestări ale bunătăţii sale de-a lungul istoriei oamenilor; este Psalmul 136 - sau 135 după tradiţia greco-latină.
Solemnă rugăciune de aducere de mulţumire, cunoscut ca "Marele Hallel", acest Psalm este în mod tradiţional cântat la sfârşitul cinei pascale ebraice şi a fost probabil rugat şi de Isus la ultimul Paşte celebrat cu discipolii; de fapt, la el pare să facă aluzie adnotarea Evangheliştilor: "După ce au cântat imnul, au ieşit spre muntele Măslinilor" (cf. Mt 26,30; Mc 14,26). Orizontul laudei luminează astfel drumul greu al Golgotei. Întregul Psalm 136 se desfăşoară în formă litanică, ritmat de repetiţia antifonală "pentru că iubirea sa este pentru totdeauna". De-a lungul compoziţiei sunt enumerate multele minuni ale lui Dumnezeu în istoria oamenilor şi intervenţiile sale continue în favoarea poporului său; şi la fiecare proclamare a acţiunii mântuitoare a Domnului răspunde antifonul cu motivaţia fundamentală a laudei: iubirea veşnică a lui Dumnezeu, o iubire care, conform termenului ebraic folosit, implică fidelitate, milostivire, bunătate, har, duioşie. Acesta este motivul unificator al întregului Psalm, repetat în formă mereu egală, în timp ce se schimbă manifestările sale punctuale şi paradigmatice: creaţia, eliberarea exodului, darul ţării, ajutorul providenţial şi constant al Domnului faţă de poporul său şi de orice creatură.
După o triplă invitaţie la aducere de mulţumire lui Dumnezeu cel suveran (v. 1-3), este celebrat Domnul ca Acela care face "fapte minunate" (v. 4), dintre care primul este creaţia: cerul, pământul, aştrii (v. 5-9). Lumea creată nu este un simplu scenariu asupra căruia se inserează acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, ci este însuşi începutul acelei acţiuni minunate. Cu creaţia Domnul se manifestă în toată bunătatea şi frumuseţea sa, se compromite cu viaţa, revelând o voinţă de bine din care provine orice altă acţiune de mântuire. Şi în Psalmul nostru, răsunând primul capitol din Geneză, lumea creată este sintetizată în elementele sale principale, insistând îndeosebi asupra aştrilor, soarele, luna, stelele, creaturi magnifice care guvernează ziua şi noaptea. Nu se vorbeşte aici despre crearea fiinţei umane, dar el este mereu prezent; soarele şi luna sunt pentru el - pentru om - pentru a ritma timpul omului, punându-l în relaţie cu Creatorul mai ales prin indicarea timpurilor liturgice.
Şi tocmai sărbătoarea Paştelui este evocată imediat după aceea, când, trecând la manifestarea lui Dumnezeu în istorie, se începe cum marele eveniment al eliberării din sclavia egipteană, al exodului, trasat în elementele sale cele mai semnificative: eliberarea din Egipt cu plaga primilor născuţi egipteni, ieşirea din Egipt, trecerea Mării Roşii, drumul în deşert până la intrarea în ţara promisă (v. 10-20). Suntem în momentul originar al istoriei lui Israel. Dumnezeu a intervenit cu putere pentru a duce poporul său la libertate; prin Moise, trimisul său, s-a impus în faţa faraonului revelându-se în toată măreţia sa şi, în sfârşit, a doborât rezistenţa egiptenilor cu flagelul teribil al morţii primilor născuţi. Astfel Israelul poate să părăsească ţara sclaviei, cu aurul asupritorilor săi (cf. Ex 12,35-36), "cu mâna ridicată" (Ex 14,8), sub semnul exultant al victoriei. Şi la Marea Roşie Domnul acţionează cu putere milostivă. În faţa unui Israel înspăimântat la vederea egiptenilor care îl urmăresc, aşa încât regretă că a părăsit Egiptul (cf. Ex 14,10-12), Dumnezeu, aşa cum spune Psalmul nostru, "a despărţit în două Marea Roşie [...] a făcut ca Israel să treacă prin mijlocul ei [...] l-a aruncat pe faraon cu oştirea lui în Marea Roşie" (v. 13-15). Imaginea Mării Roşii "despărţită" în două pare să evoce ideea despre mare ca un mare monstru care este tăiat în două bucăţi şi astfel este făcut inofensiv. Puterea Domnului învinge periculozitatea forţelor naturii şi ale celor militare folosite de oameni: marea, care părea să blocheze drumul poporului lui Dumnezeu, îl lasă pe Israel să treacă pe uscat şi apoi se închide la loc asupra egiptenilor înecându-i. "Mâna puternică şi braţul întins" al Domnului (cf. Dt 5,15; 7,19; 26,8) se arată astfel în toată forţa lor mântuitoare: asupritorul nedrept a fost învins, înghiţit de ape, în timp ce poporul lui Israel "trece prin mijloc" pentru a continua drumul său spre libertate.
La acest drum face acum referinţă Psalmul nostru amintind cu o frază foarte scurtă peregrinarea lungă a lui Israel spre ţara promisă: "El a călăuzit poporul său prin pustiu, pentru că veşnică este îndurarea lui" (v. 16). Aceste puţine cuvinte cuprind o experienţă de patruzeci de ani, un timp decisiv pentru Israel care lăsându-se călăuzit de Domnul învaţă să trăiască din credinţă, în ascultarea şi în docilitatea faţă de legea lui Dumnezeu. Sunt ani dificili, marcaţi de duritatea vieţii din pustiu, dar şi ani fericiţi, de încredere în Domnul, de încredere filială; este timpul "tinereţii", aşa cum îl defineşte profetul Ieremia vorbind Israelului, în numele Domnului, cu expresii pline de duioşie şi de nostalgie: "Mi-am adus aminte de gingăşia din anii tinereţii tale, de iubirea din vremea logodnei tale, când m-ai urmat în pustiu, într-un pământ necultivat" (Ier 2,2). Domnul, ca păstorul din Psalmul 23 pe care l-am contemplat într-o cateheză, timp de patruzeci de ani a călăuzit poporul său, l-a educat şi l-a iubit, conducându-l până la ţara promisă, învingând şi rezistenţele şi ostilitatea popoarelor duşmane care voiau să-i împiedice drumul de mântuire (cf. v. 17-20).
În desfăşurarea "faptelor minunate" pe care le prezintă Psalmul nostru se ajunge astfel la momentul darului conclusiv, în împlinirea promisiunii divine făcută Părinţilor: "El a dat ţara lor ca moştenire, pentru că veşnică este îndurarea lui! Ca moştenire slujitorului său Israel, pentru că veşnică este îndurarea lui!" (v. 21-22). În celebrarea iubirii veşnice a Domnului acum se comemorează darul ţării, un dar pe care poporul trebuie să-l primească fără să o ia vreodată în stăpânire, trăind încontinuu într-o atitudine de primire recunoscătoare. Israelul primeşte teritoriul în care va locui ca o "moştenire", un termen care desemnează în mod generic posesia unui bine primit de la altcineva, un drept de proprietate care, în mod specific, face referinţă la patrimoniul patern. Una din prerogativele lui Dumnezeu este de "a dărui"; şi acum, la sfârşitul drumului exodului, Israelul, destinatar al darului, ca un fiu, intră în ţara promisiunii realizate. S-a terminat timpul vagabondării, sub corturi, într-o viaţa marcată de lipsuri. Acum a început timpul fericit al stabilităţii, al bucuriei de a construi casele, de a planta viile, de a trăi în siguranţă (cf. Dt 8,7-13). Dar este şi timpul tentaţiei idolatrice, al contaminării cu păgânii, al autosuficienţei care face să uite Originea darului. De aceea Psalmistul menţionează umilirea şi pe duşmani, o realitate de moarte în care Domnul, încă o dată, se revelează ca Mântuitor: "Şi-a adus aminte de noi când eram înjosiţi, pentru că veşnică este îndurarea lui! El ne-a mântuit de asupritorii noştri, pentru că veşnică este îndurarea lui!" (v. 23-24).
În acest moment se naşte întrebarea: cum putem face din acest Psalm o rugăciune a noastră, cum putem să ne apropriem, pentru rugăciunea noastră, acest Psalm? Important este cadrul Psalmului, la început şi la sfârşit: este creaţia. Vom reveni asupra acestui punct: creaţia ca marele dar al lui Dumnezeu din care trăim, în care El se revelează în bunătatea şi măreţia sa. Deci, a considera creaţia ca dar al lui Dumnezeu este un punct comun pentru noi toţi. Apoi urmează istoria mântuirii. Desigur că noi putem spune: această eliberare din Egipt, timpul din pustiu, intrarea în Ţara Sfântă şi apoi celelalte probleme, sunt foarte departe de noi, nu sunt istoria noastră. Dar trebuie să fim atenţi la structura fundamentală a acestei rugăciuni. Structura fundamentală este că Israel îşi aminteşte de bunătatea Domnului. În această istorie există atâtea văi întunecate, există atâtea treceri de dificultate şi de moarte, dar Israelul îşi aminteşte că Dumnezeu era bun şi poate supravieţui în această vale întunecată, în această vale a morţii, pentru că îşi aminteşte. Are amintirea bunătăţii Domnului, a puterii sale; milostivirea lui este valabilă în veci. Şi acest lucru este important şi pentru noi: a avea o amintire a bunătăţii Domnului. Amintirea devine forţă a speranţei. Amintirea ne spune: Dumnezeu există, Dumnezeu este bun, veşnică este îndurarea lui. Şi astfel amintirea deschide, chiar şi în întunericul dintr-o zi, dintr-un timp, drumul spre viitor: este lumină şi stea care ne conduce. Şi noi avem o amintire a binelui, a iubirii milostive, veşnice a lui Dumnezeu. Istoria Israelului este deja o amintire şi pentru noi, cum Dumnezeu s-a arătat, şi-a creat un popor al său. Apoi Dumnezeu s-a făcut om, unul dintre noi: a trăit cu noi, a suferit cu noi, a murit pentru noi. Rămâne cu noi în Sacrament şi în Cuvânt. Este o istorie, o amintire a bunătăţii lui Dumnezeu care ne asigură bunătatea sa: iubirea sa este veşnică. Şi apoi şi în aceşti două mii de ani de istorie a Bisericii există mereu, din nou, bunătatea Domnului. După perioada întunecată a persecuţiei naziste şi comuniste, Dumnezeu ne-a eliberat, a arătat că este bun, că are forţă, că milostivirea sa este valabilă pentru totdeauna. Şi, aşa cum în istoria comună, colectivă, este prezentă această amintire a bunătăţii lui Dumnezeu, ne ajută, ne devine stea a speranţei, tot aşa şi fiecare are istoria sa personală de mântuire şi trebuie realmente să preţuim această istorie, să avem mereu prezentă amintirea lucrurilor mari pe care le-a făcut şi în viaţa mea, pentru a avea încredere: milostivirea lui este veşnică. Şi dacă astăzi sunt în noaptea întunecată, mâine El mă eliberează pentru că veşnică este îndurarea lui.
Să ne întoarcem la Psalm pentru că, la sfârşit, se întoarce la creaţie. Domnul - aşa spune - "dă hrană oricărei făpturi, pentru că veşnică este îndurarea lui!" (v. 25). Rugăciunea Psalmului se încheie cu o invitaţie la laudă: "Lăudaţi-l pe Dumnezeul cerului, pentru că veşnică este îndurarea lui!". Domnul este Tată bun şi providenţial, care dă moştenirea propriilor fii şi marile lumini cereşti, care intră în istoria oamenilor pentru a-i duce la mântuire pe toţii fiii săi, este Dumnezeul care umple universul cu prezenţa sa de bine îngrijindu-se de viaţă şi dăruind pâine. Puterea invizibilă a Creatorului şi Domnului cântată în Psalm se revelează în mica vizibilitate a pâinii pe care ne-o dă, cu care ne face să trăim. Şi astfel această pâine zilnică simbolizează şi sintetizează iubirea lui Dumnezeu ca Tată şi ne deschide la împlinirea neotestamentară, la acea "pâine a vieţii", Euharistia, care ne însoţeşte în existenţa noastră de credincioşi, anticipând bucuria definitivă a ospăţului mesianic în cer.
Fraţi şi surori, lauda binecuvântătoare din Psalmul 136 ne-a făcut să reparcurgem etapele cel mai importante ale istoriei mântuirii, ajungând la misterul pascal, în care acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu ajunge la apogeul său. Cu bucurie recunoscătoare să-l celebrăm aşadar pe Creatorul, Mântuitor şi Tată fidel, care "atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unicul născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). La plinirea timpurilor, Fiul lui Dumnezeu se face om pentru a da viaţa, pentru mântuirea fiecăruia dintre noi, şi se dăruieşte ca pâine în misterul euharistic pentru a ne face să intrăm în alianţa sa care ne face fii. La atât de mult ajunge bunătatea milostivă a lui Dumnezeu şi sublimitatea "veşnicei sale îndurări".
De aceea vreau să închei această cateheză însuşindu-mi cuvintele pe care sfântul Ioan le scrie în Prima Scrisoare şi pe care ar trebui să le avem mereu prezente în rugăciunea noastră: "Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem" (1In 3,1). Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
