Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre fericita Angela de Foligno, o mare mistică medievală care a trăit în secolul al XIII-lea. De obicei, suntem fascinaţi de culmile experienţei de unire cu Dumnezeu la care ea a ajuns, dar probabil că se iau prea puţin în considerare primii paşi, convertirea sa şi drumul lung care a dus-o de la punctul de plecare, "marea teamă de iad", până la ţintă, unirea totală cu Treimea. Prima parte a vieţii Angelei nu este desigur aceea a unei fervente discipole a Domnului. Născută în jurul anului 1248 într-o familie înstărită, a rămas orfană de tată şi a fost educată de mama în mod destul de superficial. A fost introdusă foarte devreme în locurile lumeşti din oraşul Foligno, unde a cunoscut un bărbat, cu care s-a căsătorit la vârsta de douăzeci de ani şi cu care a avut copii. Viaţa sa era nepăsătoare, aşa încât îşi permitea să-i dispreţuiască pe aşa-numiţii "penitenţi" - foarte răspândiţi în epoca aceea - adică aceia care pentru a-l urma pe Cristos îşi vindeau bunurile şi trăiau în rugăciune, în post, în slujirea faţă de Biserică şi în caritate.
Câteva evenimente, cum ar fi cutremurul violent din anul 1279, un uragan, războiul de mulţi ani împotriva Perugiei şi consecinţele sale dure au incidenţă în viaţa Angelei, care progresiv îşi dă seama de păcatele sale, până la un pas decisiv: îl invocă pe sfântul Francisc, care-i apare în viziune, pentru a-i cere sfat în vederea unei Spovezi generale bune pe care trebuia s-o facă: suntem în anul 1285, Angela se spovedeşte la un frate la "Sfântul Felician". După trei ani, drumul convertirii are o altă cotitură: dezlipirea de legăturile afective, deoarece, în puţine luni, după moartea mamei urmează moartea soţului şi a tuturor copiilor. Atunci îşi vinde bunurile şi în anul 1291 aderă la Ordinul Terţiar al sfântului Francisc. Moare la Foligno la 4 ianuarie 1309.
Cartea fericitei Angela de Foligno, în care este adunată documentaţia despre Fericita noastră, relatează această convertire; îi indică mijloacele necesare: pocăinţa, umilinţa şi încercările; şi-i relatează trecerile, şirul experienţelor Angelei, începute în anul 1285. Amintindu-le, după ce le-a trăit, ea a încercat să le povestească prin intermediul Fratelui confesor, care le-a transcris cu fidelitate încercând apoi să le aşeze în etape, pe care le-a numit "paşi sau schimbări", dar fără a reuşi să le ordoneze pe deplin (cf. Il Libro della beata Angela da Foligno, Cinisello Balsamo 1990, pag. 51). Asta pentru că experienţa de unire pentru fericita Angela este o implicare totală a simţurilor spirituale şi corporale, şi a ceea ce ea "înţelege" în timpul extazelor este, ca să spunem aşa, numai o "umbră" în mintea sa. "Am simţit cu adevărat aceste cuvinte - ea mărturiseşte după o răpire mistică -, însă ceea ce am văzut şi am înţeles, şi ceea ce el [adică Dumnezeu] mi-a arătat, în nici un fel nu ştiu sau nu pot s-o spun, deşi aş revela cu plăcere ceea ce am înţeles prin cuvintele pe care le-am auzit, însă a fost un abis absolut inefabil". Angela de Foligno prezintă "trăirea" sa mistică, fără a o elabora cu mintea, pentru că sunt iluminări divine care se comunică sufletului în mod neprevăzut şi neaşteptat. Acelaşi Frate confesor cu greu prezintă aceste evenimente, "şi din cauza marii şi minunatei sale circumspecţii faţă de darurile divine" (Ibid., pag. 194). La dificultatea Angelei de a exprima experienţa sa mistică se adaugă şi dificultatea pentru ascultătorii săi de a o înţelege. O situaţie care arată cu claritate că unicul şi adevăratul Învăţător, Isus, trăieşte în inima fiecărui credincios şi doreşte s-i ia în stăpânire în mod total. Astfel, în Angela, care scria unui fiu spiritual: "Fiul meu, dacă ai vedea inima mea, ai fi absolut constrâns să faci toate lucrurile pe care le vrea Dumnezeu, pentru că inima mea este cea a lui Dumnezeu şi inima lui Dumnezeu este a mea". Răsună aici cuvintele sfântului Paul: "Nu mai trăiesc eu, ci în mine trăieşte Cristos" (Gal 2,20).
Aşadar să vedem numai câţiva "paşi" din bogatul drum spiritual al Fericitei noastre. Primul, în realitate, este o premisă: "Cunoaşterea păcatului - aşa cum precizează ea - după care sufletului meu i-a fost o mare teamă de a se osândi; în acest pas a plâns amar" (Il Libro della beata Angela da Foligno, pag. 39). Această "teamă" de iad răspunde tipului de credinţă pe care Angela îl avea în momentul "convertirii" sale; o credinţă încă săracă în caritate, adică în iubirea lui Dumnezeu. Căinţa, frica de iad, pocăinţa îi deschid Angelei perspectiva dureroasei "căi a crucii" care, de la al optulea la al cincisprezecelea pas, o va duce apoi pe "calea iubirii". Relatează Fratele confesor: "Atunci credincioasa mi-a spus: Am avut această revelaţie divină: "După lucrurile pe care le-aţi scris, pune în scris că oricine vrea să păstreze harul nu trebuie să-şi ia ochii sufletului de la Cruce, fie în bucuria fie în tristeţea pe care i-o acord sau i-o permit"" (Ibid., pag. 143). Însă în această fază Angela încă "nu simte iubire"; ea afirmă: "Sufletul simte ruşine şi amărăciune şi încă nu experimentează iubirea, ci durerea" (Ibid., pag. 39), şi este nesatisfăcut.
Angela simte că trebuie să-i dea ceva lui Dumnezeu pentru a repara păcatele sale, însă lent înţelege că nu are nimic să-I dea, ba chiar că "este nimic" în faţa Lui; înţelege că nu voinţa ei îi va da iubirea lui Dumnezeu, pentru că aceasta poate să i-o dea numai "nimicul" său, "non iubirea". Aşa cum va spune ea: numai "iubirea adevărată şi curată, care vine de la Dumnezeu, se află în suflet şi face în aşa fel încât să recunoască propriile defecte şi bunătatea divină [...]. Această iubire duce sufletul în Cristos şi el înţelege cu siguranţă că nu poate să aibă loc sau să existe nici o înşelăciune. Împreună cu această iubire nu se poate amesteca ceva din iubirea din lume" (Ibid., pag. 124-125). A se deschide numai şi total la iubirea lui Dumnezeu, care are exprimarea maximă în Cristos: "O, Dumnezeu meu - se roagă ea - învredniceşte-mă să cunosc misterul preaînalt, pe care iubirea ta preaarzătoare şi inefabilă l-a realizat, împreună cu iubirea Treimii, adică misterul preaînalt al preasfintei tale întrupări pentru noi. [...] O, iubire de neînţeles! Mai presus de această iubire, care a făcut în aşa fel încât Dumnezeul meu s-a făcut om pentru a mă face Dumnezeu, nu există iubire mai mare" (Ibid., pag. 295). Totuşi, inima Angelei poartă mereu rănile păcatului; chiar şi după o Spovadă bine făcută, ea se simţea iertată şi copleşită încă de păcat, liberă şi condiţionată de trecut, dezlegată dar nevoiaşă de pocăinţă. Şi o însoţeşte şi gândul la iad deoarece cu cât sufletul înaintează pe calea perfecţiunii creştine, cu atât ea se va convinge nu numai că este "nevrednică", ci că merită iadul.
Şi iată că, în drumul său mistic, Angela înţelege în mod profund realitatea centrală: ceea ce o va mântui de "nevrednicia" sa şi de faptul că "merită iadul" nu va fi "unirea sa cu Dumnezeu" şi faptul că posedă "adevărul", ci Isus răstignit, "răstignirea sa pentru mine", iubirea sa. În al optulea pas ea spune: "Însă încă nu înţelegeam dacă era bine mai mare eliberarea mea de păcate şi de iad şi convertirea la pocăinţă, sau răstignirea sa pentru mine" (Ibid., pag. 41). Este echilibrul instabil între iubire şi durere, simţit pe tot drumul său dificil spre perfecţiune. Tocmai pentru aceasta contemplă de preferinţă pe Cristos răstignit, deoarece în această viziune vede realizat echilibrul perfect: pe cruce este omul-Dumnezeu, într-un act suprem de suferinţă care este un act suprem de iubire. În a treia Instrucţiune, Fericita insistă asupra acestei contemplaţii şi afirmă: "Cu cât vedem mai perfect şi mai curat, cu atât iubim mai perfect şi mai curat. [...] De aceea cu cât îl vedem mai mult pe Dumnezeul şi omul Isus Cristos, cu atât suntem mai transformaţi în el prin iubire. [...] Ceea ce am spus despre iubire [...] spun şi despre durere: sufletul atât cât contemplă durerea inefabilă a Dumnezeului şi omului Isus Cristos, tot atât se îndurerează şi este transformat în durere" (Ibid., pag. 190-191). Întruchiparea, transformarea în iubirea şi în suferinţele lui Cristos răstignit, identificarea cu El. Convertirea Angelei, începută de la acea Spovadă din anul 1285, va ajunge la maturizare numai atunci când iertarea lui Dumnezeu va apare sufletului ei ca darul gratuit de iubire al Tatălui, izvor de iubire: "Nu există nimeni care să poată aduce scuze - afirmă ea - deoarece oricine poate să-l iubească pe Dumnezeu şi el nu cere sufletului decât să-l iubească, pentru că îl iubeşte şi este iubirea sa" (Ibid., pag. 76).
În itinerarul spiritual al Angelei trecerea de la convertire la experienţa mistică, de la ceea ce se poate exprima la ceea ce este inexprimabil, are loc prin intermediul Răstignitului. "Dumnezeul-om pătimit" devine "învăţătorul ei de perfecţiune". Toată experienţa sa mistică înseamnă, deci, a tinde la o perfectă "asemănare" cu El, prin purificări şi transformări tot mai profunde şi radicale. În această acţiune minunată Angela se implică în întregime, suflet şi trup, fără a se cruţa în pocăinţe şi chinuri de la început până la sfârşit, dorind să moară cu toate durerile îndurate de Dumnezeul-om răstignit pentru a fi transformată total în El: "O, fii ai lui Dumnezeu - recomanda ea - transformaţi-vă total în Dumnezeul-om pătimit, care atât de mult v-a iubit încât a murit pentru voi cu o moarte foarte ruşinoasă şi inefabil de dureroasă şi în mod foarte chinuitor şi foarte amar. Asta numai din iubire faţă de tine, o, omule!" (Ibid., pag. 247). Această identificare înseamnă şi a trăi ceea ce a trăit Isus: sărăcie, dispreţ, durere, pentru că - aşa cum afirmă ea - "prin sărăcia temporală sufletul găseşte bogăţii veşnice; prin dispreţ şi ruşine va obţine onoarea supremă şi gloria cea mai mare; prin puţină pocăinţă, formată din chin şi durere, va avea cu infinită dulceaţă şi consolare Binele Suprem, pe Dumnezeul veşnic" (Ibid., pag. 293).
De la convertire la mistica unire cu Cristos răstignit, la ceea ce este inexprimabil. Un drum foarte înalt, al cărui secret este rugăciunea constantă: "Cu cât te vei ruga mai mult - afirmă ea - cu atât vei iluminat mai mult; cu cât vei fi iluminat mai mult, cu atât vei vedea mai profund şi mai intens Binele Suprem, Fiinţa extraordinar de bună; cu cât îl vei vedea mai profund şi mai intens, cu atât îl vei iubi mai mult; cu cât îl vei iubi mai mult, cu atât te va delecta mai mult; şi cu cât te va delecta mai mult, cu atât îl vei înţelege mai mult şi vei deveni mai capabil să-l înţelegi. După aceea vei ajunge la plinătatea luminii, pentru că vei înţelege că nu poţi să înţelegi" (Ibid., pag. 184).
Iubiţi fraţi şi surori, viaţa fericitei Angela începe cu o existenţă lumească, destul de îndepărtată de Dumnezeu. Însă după aceea întâlnirea cu figura sfântului Francisc şi, în sfârşit, întâlnirea cu Cristos Răstignit trezeşte sufletul pentru Prezenţa lui Dumnezeu, pentru faptul că numai cu Dumnezeu viaţa devine viaţă adevărată, pentru că devine, în durerea din cauza păcatului, iubire şi bucurie. Şi aşa ne vorbeşte fericita Angela. Astăzi cu toţii suntem în pericol de a trăi ca şi cum Dumnezeu n-ar exista: pare aşa de îndepărtat de viaţa de astăzi. Însă Dumnezeu are mii de moduri, pentru fiecare modul său, de a se face prezent în suflet, de a arăta că există şi mă cunoaşte şi mă iubeşte. Şi fericita Angela vrea să ne facă atenţi la aceste semne cu care Domnul ne atinge sufletul, atenţi la prezenţa lui Dumnezeu, pentru a învăţa astfel calea cu Dumnezeu şi spre Dumnezeu, în comuniunea cu Cristos Răstignit. Să ne rugăm ca Domnul să ne facă atenţi la semnele prezenţei sale, să ne înveţe să trăim realmente. Mulţumesc.
(După L'Osservatore romano, 14 octombrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
