Vatican: Audienţă acordată participanţilor la întâlnirea promovată de Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, la a 50-a aniversare a enciclicei Pacem in terris (3 octombrie 2013)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Împărtăşesc astăzi cu voi comemorarea istoricei enciclice Pacem in terris, promulgată de fericitul Ioan al XXIII-lea la 11 aprilie 1963. Providenţa a voit ca această întâlnire să aibă loc chiar puţin după anunţarea canonizării sale. Îi salut pe toţi, îndeosebi pe cardinalul Turkson, mulţumindu-i pentru cuvintele pe care mi le-a adresat şi în numele vostru.
Cei mai în vârstă dintre noi ne amintim bine de epoca enciclicei Pacem in terris. Era vârful aşa-numitului "război rece". La sfârşitul anului 1962 omenirea s-a aflat pe muchia unui conflict atomic mondial, şi Papa a înălţat un dramatic şi inimos apel de pace, adresându-se astfel tuturor celor care aveau responsabilitatea puterii; el spunea: "Cu mâna pe conştiinţă, să asculte strigătului neliniştitor care din toate părţile pământului, de la copiii nevinovaţi la bătrâni, de la persoane la comunităţi, se înalţă spre cer: Pace, pace!" (Radiomesaj, 25 octombrie 1962). Era un strigăt adresat oamenilor, dar era şi o rugăciune îndreptată spre cer. Dialogul care a început atunci cu greu între marile blocuri contrapuse a dus, în timpul Pontificatului unui alt fericit, Ioan Paul al II-lea, la depăşirea acelei faze şi la deschiderea de spaţii de libertate şi de dialog. Seminţele de pace aruncate de fericitul Ioan al XXIII-lea au adus roade. Şi totuşi, cu toate că au căzut ziduri şi bariere, lumea continuă să aibă nevoie de pace şi chemarea enciclicei Pacem in terris rămâne puternic actuală.
1. Dar care este fundamentul construirii păcii? Pacem in terris vrea să-l amintească tuturor: el constă în originea divină a omului, a societăţii şi a autorităţii însăşi, care angajează indivizii, familiile, diferitele grupuri sociale şi statele să trăiască raporturi de dreptate şi solidaritate. Este deci misiunea tuturor oamenilor să construiască pacea, după exemplul lui Isus Cristos, prin aceste două căi: să promoveze şi să practice dreptate, cu adevăr şi iubire; să contribuie, fiecare după posibilităţile sale, la dezvoltarea umană integrală, după logica solidarităţii.
Privind la realitatea noastră actuală, mă întreb dacă am înţeles această lecţie din Pacem in terris. Mă întreb dacă cuvintele dreptate şi solidaritate sunt numai în dicţionarul nostru sau toţi lucrăm pentru ca să devină realitate. Enciclica fericitului Ioan al XXIII-lea ne aminteşte clar că nu poate să existe adevărată pace şi armonie dacă nu lucrăm pentru o societate mai dreaptă şi solidară, dacă nu depăşim egoisme, individualisme, interese de grup şi asta la toate nivelele.
2. Să mergem puţin înainte. Ce consecinţe are a aminti originea divină a omului, a societăţii şi a autorităţii însăşi? Pacem in terris focalizează o consecinţă de bază: valoarea persoanei, demnitatea fiecărei fiinţe umane, care trebuie promovată, respectată şi ocrotită mereu. Şi nu numai principalele drepturi civile şi politice trebuie să fie garantate - afirmă fericitul Ioan al XXIII-lea - ci trebuie să se ofere fiecăruia şi posibilitatea de a accede efectiv la mijloacele esenţiale de subzistenţă, hrana, apa, casa, îngrijirile sanitare, instruirea şi posibilitatea de a forma şi a susţine o familie. Acestea sunt obiectivele care au o prioritate inderogabilă în acţiunea naţională şi internaţională şi îi măsoară bunătatea. De ele depinde o pace durabilă pentru toţi. Şi este important ca să aibă spaţiu şi acea bogată gamă de asociaţii şi de corpuri intermediare care, în logica subsidiarităţii şi în spiritul solidarităţii, urmăresc aceste obiective. Desigur, enciclica afirmă obiective şi elemente care sunt de acum obţinute de modul nostru de a gândi, dar trebuie să ne întrebăm: oare sunt cu adevărat în realitate? După cincizeci de ani, au răsfrângere în dezvoltarea societăţilor noastre?
3. Pacem in terris nu intenţiona să afirme că este misiunea Bisericii să dea indicaţii concrete despre teme care, în complexitatea lor, trebuie să fie lăsate discuţiei liber. Despre materiile politice, economice şi sociale nu dogma indică soluţiile practice, ci mai degrabă dialogul, ascultarea, răbdarea, respectarea celuilalt, sinceritatea şi chiar disponibilitatea de a revedea propria opinie. În fond, apelul la pace al lui Ioan al XXIII-lea în 1962 tindea să orienteze dezbaterea internaţională conform acestor virtuţi.
Principiile fundamentale din Pacem in terris pot conduce cu rod studiul şi discuţia despre "res novae" care interesează întâlnirea voastră: urgenţa educativă, influenţa mijloacelor de comunicare în masă asupra conştiinţelor, accesul la resursele pământului, buna sau reaua folosire a rezultatelor cercetărilor biologice, cursa după armamente şi măsurile de securitate naţionale şi internaţionale. Criza economică mondială, care este un simptom grav al lipsei de respect faţă de om şi faţă de adevăr cu care au fost luate decizii din partea guvernelor şi a cetăţenilor, ne spun asta cu claritate. Pacem in terris trasează o linie care merge de la pacea care trebuie construită în inima oamenilor la o regândire a modelului nostru de dezvoltare şi de acţiune la toate nivelele, pentru ca lumea noastră să fie o lume de pace. Mă întreb dacă suntem dispuşi să-i acceptăm invitaţia.
Vorbind despre pace, vorbind despre criza economică mondială inumană, care este un simptom grav al lipsei de respect faţă de om, nu pot să nu amintesc cu mare durere numeroasele victime ale altui naufragiu tragic care a avut loc astăzi în largul de la Lampedusa. Îmi vine cuvântul ruşine! Este o ruşine! Să-l rugăm împreună pe Dumnezeu pentru cei care şi-au pierdut viaţa: bărbaţi, femei, pentru rude şi pentru toţi refugiaţii. Să unim eforturile noastre pentru ca să nu se repete asemenea tragedii! Numai o colaborare hotărâtă a tuturor poate ajuta la prevenirea lor.
Dragi prieteni, Domnul, cu mijlocirea Mariei Regina păcii, să ne ajute să primim mereu în noi pacea care este dar al lui Cristos Înviat şi să lucrăm mereu cu angajare şi cu creativitate pentru binele comun. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
