Domnilor Cardinali,
Veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,
Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia lucrărilor celei de-a XVIII-a Adunări Generale a Academiei Pontificale pentru Viaţă. Vă salut pe voi toţi şi vă mulţumesc pentru slujirea generoasă în apărarea şi în favoarea vieţii, îndeosebi pe Preşedinte, Mons. Ignacio Carrasco de Paula, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat şi în numele vostru. Modul de a pune problema în lucrările voastre manifestă încrederea pe care Biserica a avut-o mereu în posibilităţile raţiunii umane şi într-o muncă ştiinţifică făcută în mod riguros, care să ţină cont mereu de aspectul moral. Tema aleasă de voi anul acesta, "Diagnoza şi terapia infertilităţii", în afară de faptul că are o relevanţă umană şi socială, posedă o valoare ştiinţifică deosebită şi exprimă posibilitatea concretă a unui dialog rodnic între dimensiunea etică şi cercetarea biomedicală. De fapt, în faţa problemei infertilităţii cuplului aţi ales să amintiţi şi să luaţi în considerare cu atenţie dimensiunea morală, căutând căi pentru o corectă evaluare diagnostică şi o terapie care să corecteze cauzele infertilităţii. Această abordare porneşte de la dorinţa nu numai de a dărui un copil cuplului, ci de a restitui soţilor fertilitatea lor şi toate demnitatea de a fi responsabili de propriile alegeri procreatoare, pentru a fi colaboratori ai lui Dumnezeu în naşterea unei noi fiinţe umane. Căutarea unei diagnoze şi a unei terapii reprezintă apropierea cea mai corectă din punct de vedere ştiinţific de problema infertilităţii, dar şi care respectă cel mai mult umanitatea integrală a subiecţilor implicaţi. De fapt, unirea bărbatului şi a femeii în acea comunitate de iubire şi de viaţă care este căsătoria, constituie unicul "loc" demn pentru chemarea la existenţă a unei noi fiinţe umane, care este mereu un dar.
De aceea, este dorinţa mea de a încuraja onestitatea intelectuală a muncii voastre, expresie a unei ştiinţe care menţine treaz spiritul său de căutare a adevărului, în slujba binelui autentic al omului, şi care evită riscul de a fi o practic pur funcţională. De fapt, demnitatea umană şi creştină a procreaţiei nu consistă într-un "produs", ci în legătura sa cu actul conjugal, expresie a iubirii soţilor, a unirii lor nu numai biologice, ci şi spirituale. instrucţiunea Donum vitae ne aminteşte, în această privinţă, că "prin structura sa intimă, actul conjugal, în timp ce uneşte cu legătură foarte profundă pe soţi, îi face apţi pentru generarea de noi vieţi, conform legilor înscrise în însăşi fiinţa bărbatului şi a femeii" (nr. 126). Aspiraţiile părinteşti legitime ale cuplului care se află într-o stare de infertilitate trebuie de aceea, cu ajutorul ştiinţei, să găsească un răspuns care să respecte pe deplin demnitatea lor de persoane şi de soţi. Umilinţa şi precizia cu care aprofundaţi aceste problematici, considerate de unii colegi ai voştri demodate în faţa fascinaţiei tehnologiei fecundării artificiale, merită încurajare şi sprijin. Cu ocazia celei de-a X-a aniversări a Enciclicei Fides et ratio, aminteam: "câştigul uşor sau, mai rău încă, aroganţa de a lua locul Creatorului desfăşoară, uneori, un rol determinant. Aceasta este o formă de hybris a raţiunii, care poate asuma caracteristici periculoase pentru umanitatea însăţi" (Discurs adresat participanţilor la Congresul Internaţional promovat de Universitatea Pontificală Laterană, 18 octombrie 2008: AAS 100 [2008], 788-789). Efectiv scientismul şi logica profitului par astăzi să domine domeniul infertilităţii şi al procreaţiei umane, ajungând să limiteze chiar multe alte zone de cercetare.
Biserica acordă multă atenţie suferinţei cuplurilor cu infertilitate, are grijă de ele şi, tocmai pentru aceasta, încurajează cercetarea medicală. Totuşi, ştiinţa nu întotdeauna este în măsură să răspundă dorinţelor atâtor cupluri. Aş vrea deci să le amintesc soţilor care trăiesc în condiţia infertilităţii că vocaţia lor matrimonială nu este frustrată din această cauză. Soţii, prin însăşi vocaţia lor baptismală şi matrimonială, sunt mereu chemaţi să colaboreze cu Dumnezeu în crearea unei umanităţi noi. De fapt, vocaţia la iubire este vocaţie la dăruirea de sine şi aceasta este o posibilitate pe care nici o condiţie organică nu o poate împiedica. Aşadar, acolo unde ştiinţa nu găseşte un răspuns, răspunsul care dăruieşte lumină vine de la Cristos.
Doresc să vă încurajez pe voi toţi veniţi aici pentru aceste zile de studiu şi care uneori lucraţi într-un context medico-ştiinţific în care dimensiunea adevărului este întunecată: continuaţi drumul întreprins de o ştiinţă onestă din punct de vedere intelectual şi fascinată de căutarea continuă a binelui omului. În parcursul vostru intelectual nu neglijaţi dialogul cu credinţa. Vă adresez vouă apelul din inimă exprimat în Enciclica Deus caritas est: "Pentru a putea acţiona corect, raţiunea trebuie să fie mereu din nou purificată, pentru că orbirea sa etică, ce derivă din prevalenţa interesului şi a puterii care o orbesc, este un pericol care nu poate fi eliminat total niciodată. [...] Credinţa permite raţiunii să-şi desfăşoare în mod mai bun misiunea sa şi să vadă mai bine ceea ce îi este propriu" (nr. 28). Pe de altă parte tocmai matricea culturală creată de creştinism - înrădăcinată în afirmarea existenţei Adevărului şi a inteligibilităţii realului în lumina Adevărului Suprem - a făcut posibilă în Europa din Evul Mediu dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice moderne, cunoaştere care în culturile precedente rămăsese numai în germen.
Distinşi oameni de ştiinţă şi voi toţi membri ai Academiei angajaţi să promovaţi viaţa şi demnitatea persoanei umane, ţineţi mereu cont şi de rolul cultural fundamental pe care îl desfăşuraţi în societate şi influenţa pe care o aveţi în formarea opiniei publice. Predecesorul meu, fericitul Ioan Paul al II-lea, le amintea oamenilor de ştiinţă, "tocmai pentru că ştiu mai mult, sunt chemaţi să slujească mai mult" (Discurs adresat Academiei Pontificale de Ştiinţe, 11 noiembrie 2002: AAS 95 [2003], 206). Oamenii au încredere în voi care slujiţi viaţa, au încredere în angajarea voastră în sprijinul celui care are nevoie de întărire şi de speranţă. Nu cedaţi niciodată ispitei de a trata binele persoanelor reducându-l la o simplă problemă tehnică! Indiferenţa conştiinţei faţă de adevăr şi faţă de bine reprezintă o ameninţare periculoasă pentru un autentic progres ştiinţific.
Aş vrea să închei reînnoind urarea pe care Conciliul al II-lea din Vatican a adresat-o gânditorilor şi oamenilor de ştiinţă: "Fericiţi sunt cei care, posedând adevărul, continuă să-l caute, pentru a-l reînnoi, pentru a-l aprofunda, pentru a-l dărui altora" (Mesaj adresat gânditorilor şi oamenilor de ştiinţă, 8 decembrie 1965: AAS 58 [1966], 12). Cu aceste dorinţe vă împartă vouă tuturor care sunteţi prezenţi aici şi celor dragi ai voştri Binecuvântarea Apostolică.
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
