|
| © Vatican Media |
Călugăriţa, care l-a învăţat pe viitorul "sfânt milenial" la Şcoala Gimnazială Marcelline din Piazza Tommaseo, îşi aminteşte de el pentru "credinţa sa eroică", pe care a trăit-o cu vioiciune şi curiozitate în căutarea "sensului profund al lucrurilor". Între câteva notiţe în registru, pasiunea sa pentru computere şi jocuri video şi gesturile de solidaritate, cum ar fi ajutorarea unui coleg de clasă hărţuit, amintirea tânărului dăinuie în sălile de clasă ale şcolii în care a crescut.
"Nu era un sfânt de iconiţă". Oricine se aşteaptă la un elev model, cu note numai de 10 pe carnetele de note, ar trebui să se gândească din nou. Jurnalul lui Carlo Acutis era plin de însemnări, care astăzi o fac pe sora Monica Ceroni să zâmbească. Cuvintele ei, împărtăşite la mass-media vaticane, curg simplu, dar păstrează amintiri preţioase. Ea, o călugăriţă a ordinului Marcelinelor şi acum directoarea Institutului din Piazza Tommaseo la Milano, a fost cea care a predat religie primului "sfânt milenial" al Bisericii: născut la Londra în 1991, va fi canonizat pe 7 septembrie, aceeaşi zi în care va deveni sfânt un alt tânăr, Pier Giorgio Frassati. Timp de opt ani, de la şase la paisprezece ani, Carlo a trăit pe coridoarele şcolii milaneze: bănci, vocile colegilor de clasă, jocuri în curte. Un parcurs obişnuit, care în timp a devenit extraordinar.
Fiu, prieten, elev
"Carlo a fost un fiu bun, un prieten bun, un elev bun - explică sora Monica - dar nu în sensul stereotip". Temele lui nu erau întotdeauna în regulă: vioiciunea şi curiozitatea sa îl determinau să caute sensul profund al lucrurilor. Era un elev "scăpat de rând", care uneori nu repeta perfect o lecţie pentru că el "căuta altceva". Carnetul său de note nu era perfect, dar lua întotdeauna nota maximă la religie. "Şi eu nu dau multe reduceri", subliniază călugăriţa. Carlo era şi un prieten de încredere: ştia cum să-i facă pe toţi importanţi, în special pe cei marginalizaţi. La fel ca Andrea, colegul de clasă considerat "ratatorul momentului", care datorită lui se simţea primit. A fost un fiu bun, ascultător de mama sa, în ciuda dorinţei tipice de libertate a unui copil de paisprezece ani. În spatele aurei de sfinţenie, a rămas un adolescent cu picioarele pe pământ: un zâmbet rapid, întrebări inteligente, mici trucuri pentru a scăpa de teme. "Îmi amintesc - zâmbeşte sora Monica - când s-a ascuns în dulap cu un coleg de clasă, Lorenzo. Au ieşit afară strigând «Buu!», şocând-o pe profesoara de matematică, iar aceasta l-a sunat pe director".
Credinţă fără ostentaţie
Pentru sora Monica, "credinţa eroică" a lui Carlo nu era ostentaţie, ci viaţă. "Nu umbla cu rozariul în mână recitând rugăciuni deosebite". Prietenia sa cu Isus era "busola sa zilnică". Asta îl face aproape de tineri: să demonstreze că pot fi plini de viaţă, pasionaţi de jocuri video şi computere - pe atunci abia la început - şi, în acelaşi timp, să trăiască precum nişte "eroi ai credinţei". Tocmai această autenticitate, potrivit profesoarei, explică fascinaţia pe care Carlo o exercită şi astăzi. "Eu trăiesc printre tineri: ei cer martori credibili. Carlo era exact asta: coerent, îndrăgostit de Euharistie, capabil să facă credinţa accesibilă, nu distantă".
Ecoul de după moarte
Când Carlo a murit în 2006, la doar 15 ani, din cauza unei leucemii fulminante, mulţi s-au adunat în jurul familiei sale. Sora Monica îşi aminteşte în special de oamenii "simpli, umili", adunaţi aproape cu teamă în spatele bisericii, dar recunoscători că pot participa. Totuşi, pentru călugăriţă, Carlo rămâne mai presus de toate acel băiat care alerga pe scări şi sărea pe coridoarele proaspăt lustruite. "Când trec pe lângă fotografia sa, atârnată printre cele ale celorlalţi elevi, îi încredinţez pe copiii pe care îi întâlnesc. Îi spun: «Salut Carlo, ocupă-te tu de asta»". Un "sfânt din banca de alături", care continuă să trăiască în gesturile simple şi zilnice de la şcoala care l-a văzut crescând.
Edoardo Giribaldi şi Benedetta Capelli
(După Vatican News, 5 septembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
