Un creştin şi un evreu se întâlnesc la Roma
Netanyhau şi Bergoglio: locurile rădăcinilor şi locurile credinţei
De Alfonso M. Bruno, F.I.
Benjamin Netanyhau este un evreu sefardit, a cărui familie vine din Maroc: tatăl său, mort de puţin timp la vârsta de peste o sută de ani, mare istoric al mişcării sioniste, a fost cel care a făcut "alia", urcarea la muntele Sion, care pentru israeliţi înseamnă adeziunea la proiectul unei patrii a lor în Ţara Promisă.
Fratele primului ministru, oficial din vestitele forţe speciale ale Israelului, a condus operaţiunea pentru a elibera ostaticii din Entebbe şi a fost singurul căzut în operaţiune: a voit să fie în fruntea oamenilor săi şi glonţul care l-a ucis a fost singurul pe care teroriştii au reuşit să-l tragă; pentru aceasta, în ţara sa este considerat un erou naţional.
De la tatăl său primul ministru moşteneşte convingerile; de la fratele său determinarea în acţiunea pentru a le realiza.
Această duritate a omului, francheţea uneori chiar brutală care-l distinge nu numai faţă de duşmani, ci şi faţă de prieteni şi faţă de aliaţi - este de zilele trecute polemica pe care a avut-o cu Obama despre acordul privind armele nucleare iraniene, pe care premierul îl consideră numai o înşelătorie - nu vine numai de la acel "primum vivere" sau "safety first" care reprezintă constanta politicii externe şi defensive a statului ebraic, ci şi - întocmai - din rădăcina sefardită.
Acest cuvânt, în ebraică, înseamnă pur şi simplu "spaniolă", şi de fapt amintirile familiale ale celor care aparţin acestei ramuri a poporului lui Israel dăinuie din 1492, anul care pentru noi marchează începutul încreştinării Americii, însă pentru asta reprezintă o dată nefastă, a doua care marchează o nenorocire colectivă numai după anul 70 din era noastră, cu distrugerea templului lui Solomon şi începutul diasporei.
Spania lui Avicebron şi a lui Maimonide, aceea a marii culturi produse de convieţuirea armonioasă a celor trei religii monoteiste, este considerată de evreii sefardiţi ca locul în care au trăit o epocă fericită, una dintre puţinele marcate de toleranţă şi de egalitate de drepturi cu păgânii.
Pe amintirea dureroasă a catastrofei cauzate de regii catolici cu decretul lor de expulzare, care i-a făcut pe israeliţii din Spania să se răspândească printre ţările arabe, în Provenţa, Italia, până în Grecia şi Turcia - ţări unde ei încă menţin spaniola arhaică din secolul al XVI-lea, numită tocmai sefardită - s-ar fi suprapus în perioada recentă, aceea despre care Netanyhau are amintire directă, o altă catastrofă, aceea de la naţiunile islamice, produs al conflictului dintre naţionalismul ebraic şi naţionalismul arab.
Dacă sionismul a fost început, în elaborarea sa teoretică, de evreii aschenaziţi din Europa centrală, dar mai ales orientală - Herzl era originar din Ungaria - se poate spune că sefardiţii au fost cei care au alimentat mai mult valurile migratoare spre Israel, care au urmat după Independenţă, şi au ajuns în Ţara Promisă ducând cu ei un orgoliu identitar desigur mai înclinat spre cosmopolitism faţă de aşchenaziţi, fiind mai motivat de particularitatea religioasă decât de identitatea naţională.
Şi dacă aşchenaziţii văzuseră în prima colonizare a Ţării Promise realizarea utopiei socialiste - ei au fost cei care au inventat "chibuţul", dar şi cei care au întemeiat sindicatele, după modelul acelui "bund" rusesc şi polonez din secolul al XIX-lea - sefardiţii s-au orientat în schimb în mod prevalent spre partidele religioase.
De fapt, Netanyhau îşi datorează bazele formării sale politice mai mult naţionalistului Jabotinsky, care provenea din Polonia, decât socialistului Ben Gurion: nu întâmplător primul ministru a crescut în blocul LiKud al lui Shamir şi al lui Begin, care făceau referinţă întocmai la gândirea şi la organizarea politică proprii lui Irgun ale lui Jabotinsky.
Astăzi Netanyhau l-a întâlnit pentru prima dată pe Papa Francisc: când două persoane se cunosc, caută imediat, în mod spontan, ceea ce le uneşte.
Fiind cei doi interlocutori sunt amândoi oameni de credinţă: şi nu este întâmplătoare - în această privinţă - data aleasă pentru întâlnire, care se situează în perioada lui Hanuka, cea mai importantă dintre sărbătorile ebraice ale luminii, când se aprinde seară de seară candelabrul cu nouă braţe.
Toţi credincioşii îi cer lui Dumnezeu să-i lumineze, chiar dacă lumina invocată de primul ministru se referă probabil - mai mult decât la înţelepciune - la drumul poporului său: şi el ştie bine cât de mult acest drum este plin de capcane şi de durere; este uşor ca iezuitul Bergoglio să prezinte mai degrabă lumina credinţei intelectului.
Însă ambii interlocutori sunt nişte naţionalişti: în mod orgolios sionist unul şi la fel de orgolios bolivarian celălalt.
Şi vorbindu-şi ca naţionalişti extraeuropeni şi-au amintit cu siguranţă, sau pur şi simplu s-au gândit, că timpul vieţii lor a coincis cu timpul răscumpărării: America Latina a obţinut "A Doua Independenţă", aceea de neocolonialism, chiar în timp ce evreii reconstruiau - după aproape douăzeci de secole - statul lor.
Dr. Ricardo Samuele Di Segni, Rabin Şef de Roma, despre care se spune că este simpatizant al Blocului Likud, cu siguranţă a amintit oaspetelui său că în oraş există Arcul lui Titus, dar şi că, în ziua Independenţei Israelului, toată comunitatea din Roma (între care părinţii săi) a voit să treacă solemn prin acest Arc, ca semn al răscumpărării realizate.
Această afinitate între cei doi ar putea să fie considerată la prima vedere un factor nefavorabil cauzei păcii.
Şi totuşi, poate să nu fie chiar aşa: naţionalismul ebraic şi naţionalismul arab au făcut îndelung cauză comună împotriva dominării străine şi trupele armate ale Agenţiei Ebraice - nucleu al viitorului stat Israel - au mărşăluit împreună cu cele arabe pe străzile Ierusalimului nu numai în 1918, după ce a fost câştigat primul război mondial, dar şi în 1945: Brigada Palestiniană, numită şi Brigada Ebraică, ce a participat la Eliberarea din Roma, avea uniţi soldaţi din ambele popoare.
Apoi, aşa cum s-a întâmplat în foarte multe locuri din lume, cele două naţionalisme distincte au început să se lupte între ele.
Armonia care se caută cu trudă are ca ţintă să concilieze această disensiune, dar nu s-a reflectat - în pofida tentativelor fanaticilor şi extremiştilor din cele două părţi - pe tema religioasă.
Dialogul dintre cele trei religii abrahamitice este continuat fără a resimţi peste măsură conflictul - ca să spunem aşa temporal, civil - dintre motivele opuse ale celor două naţiuni.
Papa va fi anul următor la Ierusalim, mai ales pentru a promova unitatea creştinilor, la aniversarea a cincizeci de ani a întâlnirii dintre Paul al VI-lea şi Atenagora I.
Totuşi, sănătatea Ierusalimului este sănătatea lumii şi în lume nu există numai creştinii.
Sosirea unui extraeuropean, care provine de dincolo de mare, pe malurile râului Tibru, repetă şi aminteşte fie intrarea creştinismului, adus de apostoli, fie intrarea evreilor, prima din diaspora.
A spus dr. Di Segni primind în Sinagoga din Roma, situată chiar în locul unde a debarcat sfântul Petru, că echilibrul religios al Urbei cerea prezenţa unanimă a unei comunităţi creştine, cu Episcopul său, şi a unei comunităţi israelite, cu Rabinul său Şef.
Aceeaşi înţelegere este posibilă pentru Ierusalim şi e ceea ce cu toţii ne dorim pentru sfântul munte Sion, legat de amintirea lui Abraham, a lui Isus şi a lui Mahomed.
(După Zenit, 3 decembrie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
