Is 5,1-7; Ps 80; Fil 4,6-9; In 15,16; Mt 21,33-43
Eu v-am ales pe voi din lume şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, spune Domnul" (In 15,16).
Cuvântul lui Dumnezeu de la această Sfântă Liturghie care ne vorbeşte despre "Via Domnului" ne duce cu gândul la timpul în care calendaristic ne aflăm, al toamnei şi al recoltei de pe câmpuri, de prin livezi şi de prin vii. În Biblie "viţa de vie" a fost mereu un simbol al poporului lui Dumnezeu: "Căci via Domnului Sabaot este casa lui Israel şi cei din Iuda, plantaţia lui preferată" (Is 5,7), ne spune prima lectură de astăzi. Nimeni nu poate nega faptul că într-un moment al istoriei, Dumnezeu a ales poporul evreu ca să fie "via sa" şi poporul său preferat. Poporul ales ca "vie a Domnului" n-a acţionat în ascultare de Domnul şi, în loc de struguri buni, a rodit struguri sălbatici. Apoi, conducătorii acestui popor ales au încălcat şi ei voinţa lui Dumnezeu şi, asemenea arendaşilor din vie, din evanghelia de astăzi (cf. Mt 21,33-43), au voit să fie ei stăpânii viei, stăpânii poporului lui Dumnezeu, în loc să-i slujească ca trimişi ai lui.
Prin emoţionanta parabolă a viei din prima lectură, profetul Isaia descrie dragostea şi grija Domnului faţă de poporul său. Israel este viţa Preaiubitului lui Dumnezeu. Sădită, apoi curăţită şi întreţinută cu grijă, ea nu a rodit decât struguri sălbatici, care nu sunt buni de mâncat şi care nu au valoare. Acesta este şi răspunsul la întrebarea psalmistului de astăzi: De ce a lăsat Dumnezeu pradă jafului şi focului această viţă de vie, pe Israel, pe care l-a transportat ca pe aripi de vultur din Egipt şi l-a sădit cu atâta grijă în Canaan? "Când mă aşteptam de la via mea să facă struguri buni, a făcut struguri sălbatici?"
Cât priveşte comportamentul greşit al conducătorilor poporului ales, aceştia îi tratează cu violenţă pe profeţii: Isaia, Ieremia, Zaharia, Ioan Botezătorul şi alţii, care îşi exercitau misiunea în slujba Domnului, unicul stăpân al poporului. În contrast însă cu viţa lui Israel, neroditoare în ciuda tuturor eforturilor divinului viticultor, versetul de la evanghelia de astăzi - Ioan 15,16 - ne prezintă "adevărata viţă", pe Cristos. În psalmul responsorial de astăzi (cf. Ps 80,16), el este deja introdus ca "Omul de la dreapta lui Dumnezeu" şi ca "Fiul Omului", nume sub care îl vom găsi deseori în evanghelii. În cele din urmă, cei care au primit via în arendă merg atât de departe în faptele lor, încât l-au îmbrâncit afară din vie pe fiul stăpânului şi l-au ucis. Aluzia la destinul lui Isus este clară. Şi el va fi scos afară din Ierusalim, care reprezenta centru prezenţei lui Dumnezeu în favoarea poporului ales, şi apoi va fi răstignit şi ucis pe cruce între doi tâlhari.
În momentul în care Isus îi întreabă pe farisei şi cărturari cum trebuie procedat cu astfel de oameni care au primit via în arendă, aceştia prin răspunsul lor, pronunţă sentinţa care se răsfrânge chiar asupra lor. Domnul întâi îi provoacă pe aceştia să-şi rostească propria sentinţă, apoi le arată că el însuşi este "piatra din capul unghiului, aleasă şi preţioasă", pe care Dumnezeu o pusese în Israel, însă "piatră" pe care ziditorii nu o doriseră, potrivit cu Psalmul 118,22-23. Astfel, el a devenit, în acelaşi timp, şi piatra unghiulară a unei "case spirituale", Biserica, şi "o stâncă de cădere" pentru cei neascultători (cf. 1Pt 2,4-8).
Conform acestui pasaj, Domnul Cristos este, în esenţă, piatra de încercare a credinţei: preţioasă înaintea lui Dumnezeu şi având acelaşi preţ şi pentru noi, cei care credem; el este respins de oameni şi devine o "piatră de poticnire" pentru cei necredincioşi. Domnul, stăpânul viei, îi va pierde pe aceştia şi va încredinţa via altor oameni care îi vor da rodul la timpul cuvenit. Deci, lui Isus nu i-a rămas altceva de făcut decât să confirme ceea ce au afirmat conducătorii în modul lor de a vedea lucrurile, Împărăţia lui Dumnezeu va fi dată celor care îi vor aduce roadele aşteptate (cf. Mt 21,43).
În ce constau aceste roade la care se referă chiar Isus, roade pe care fariseii şi cărturarii le ştiu fără să le numească? De altfel, Isus a spus în public ceea ce înseamnă voinţa lui Dumnezeu şi care suflete sunt considerate a fi bune. Dacă rugăciunile noastre au ca scop rodirea pentru Dumnezeu, atunci ele vor fi întotdeauna împlinite. Dar în ce constă acest rod? În esenţă, în dragostea unii pentru alţii în multiplele ei manifestări. Isus spune: "Vă poruncesc aceste lucruri" (In 15,17), pentru a sugera că toate lucrările bune decurg din dragoste. Este pentru a treia oară când Isus formulează această "poruncă nouă", accentuând importanţa ei deosebită (cf. In 13,34; 15,12; 15,17).
În lectura a două de astăzi, pe lângă blândeţe şi rugăciune, ne sunt prezentate şi alte fructe plăcute Domnului: "În rest, fraţilor, gândiţi-vă la acestea: cele adevărate, cele demne, cele drepte, cele curate, cele plăcute, cele vrednice de laudă, ce e virtute, ce-i de laudă, ceea ce aţi învăţat şi primit, ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi" (Fil 4,8-9).
Blândeţea noastră este oare cunoscută de fraţii şi de surorile noastre, de colegii noştri? Câte certuri ar înceta dacă am conştientiza că venirea Domnului este iminentă! Şi câte griji, în aceeaşi măsură! Prin rugăciune, să ne descărcăm inimile de tot ceea ce le frământă. Pentru a primi imediat răspunsul? Nu neapărat, însă pentru ca Dumnezeu să-şi poată revărsa acolo pacea lui desăvârşită. Dar cum putem evita gândurile rele? Cultivându-le pe cele bune. Să ne folosim de versetul din Filipeni 4,8 ca de o sită punându-ne retoric întrebarea: Ceea ce îmi ocupă mintea, duhul, inima, în acest moment, este oare adevărat, bun, curat, vrednic de iubit şi ziditor? Şi care va fi consecinţa? Nu numai pacea lui Dumnezeu, ci Dumnezeul păcii în persoană va locui "în noi" (cf. In 14,23)!
Pentru a aparţine adevăratului popor al lui Dumnezeu se cere mai mult decât ca cineva să se fi născut într-un popor care crede în Dumnezeu sau faptul că aparţine unei religii şi crede într-un oarecare Dumnezeu. Inima noastră trebuie să fie deschisă spre Dumnezeu şi spre oameni.
Deci, în fiinţa noastră de oameni şi creştini trebuie promovat şi cultivat ceea ce Dumnezeu a aşezat ca bun şi virtute. Când urmărim lucrul acesta, când avem în vedere Împărăţia lui Dumnezeu, ea devine vie şi începe să înflorească, iar roadele iubirii şi ale sensibilităţii încep să se maturizeze. Astfel, puţină căldură din partea noastră şi gheaţa din ceilalţi se topeşte; o mână întinsă spre ceilalţi poate risipi ceaţa din jur; puţină generozitate din partea noastră şi comportamentul oamenilor devine mai puţin rigid; puţină fineţe în sentimente şi nimeni nu va mai fi făcut de ruşine sau rănit; puţină încredere şi mai mulţi se pot apropia de ceea ce este bun şi frumos; puţină speranţă şi lucrurile pot merge bine mai departe; puţin curaj şi realităţile vieţii încep deja să se mişte. Deja puţinul care este în noi poate aduce ceva mai mult. Toate acestea trebuie să ne dea curaj să nu cedăm în a merge pe calea binelui, chiar dacă nu putem atinge idealurile spre care tindem. Adevăratul popor al lui Dumnezeu se află în mişcare, se preocupă de ceea ce este bun, are mereu în vedere împărăţia şi iubirea. Poporul lui Dumnezeu nu vrea niciodată să fie stăpân, ci să slujească în iubire.
Meditând această pericopă evanghelică şi lecturile biblice care o însoţesc, nu trebuie să ne oprim numai la cărturari şi farisei în calitatea lor de conducători ai poporului, ci trebuie să ne gândim şi la noi şi mai ales în posibilitatea ca slujirea să lipsească şi din viaţa noastră. Aceste versete din pericopa evanghelică, din prima şi din a doua lectură de astăzi, sunt un arătător şi asupra nerecunoştinţei noastre. Este ca şi cum Domnul, după tot ce a făcut pentru noi, luând în calcul toate harurile pe care ni le-a pus la dispoziţie din copilărie, ne întreabă cu tristeţe pe unul sau pe altul dintre noi: Ce aş mai putea să fac pentru tine şi nu ţi-am făcut? Nu am oare dreptul să aştept rod bun de la tine? Şi totuşi, tu nu ai rodit nimic pentru mine!
În această pericopă evanghelică de astăzi, apostolul Matei nu s-a adresat evreilor, ci credincioşilor care formau Biserica pe care el o păstorea şi a povestit acest fapt pentru a o feri de greşeala pe care o făcuseră mai înainte unii cărturari şi farisei. El voia să-i avertizeze şi să-i înveţe pe credincioşii care formau deja a doua generaţie de creştini, în care focul şi zelul de la început începeau să scadă încetul cu încetul. Aici trebuie să fim atenţi şi noi şi să vedem în ce direcţie poate duce un drum când Dumnezeu nu mai este recunoscut ca stăpân, preţuit şi iubit ca atare. Cei care au refuzat să-l primească pe Fiul lui Dumnezeu vor fi distruşi. Dumnezeu îşi va alege un alt popor, care să se facă părtaş de făgăduinţele sale făcute profeţilor. Sfântul Paul, conştient că adevăratul Israel sunt creştinii, îi îndeamnă la o trăire intensă a credinţei, sub privirile lui Dumnezeu. Să-şi cultive toate talentele, pentru a aduce roade de fapte bune.
Deci, să încercăm să ne formăm pe noi înşine ca pe nişte lucrători buni în via Domnului, căci nouă ni s-a dat în arendă viaţa noastră, puterea noastră, darurile noastre şi mai cu seamă mântuirea. Să aducem în faţa lui Dumnezeu roadele care el le aşteaptă. Să fim slujitori buni faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul lui, astfel Dumnezeul păcii şi plinătatea binecuvântării sale vor fi cu noi şi vom aparţine la cei care formează adevăratul popor al lui Dumnezeu. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 27-a de peste an
