Comuniunea vocaţiilor în pastoraţia familială
Soţi şi preoţi împreună pentru a edifica Biserica
de Gabriella Gambino
subsecretar pentru laici, familie şi viaţă
În faţa posibilităţii de a descoperi în familie un stil de comuniune eclezială, în care Biserica să se poată exprima şi ca "familie de familii", poate fi important să se reflecteze asupra necesităţii de a promova o comuniune concretă a vocaţiilor în pastoraţia familială. Mă refer, îndeosebi, la slujirea primită prin hirotonire şi la căsătorie.
Perspectiva ecleziologică a Conciliului al II-lea din Vatican, care a valorizat Biserica drept popor al lui Dumnezeu pe cale, a pus în discuţie participarea fiecărui botezat la preoţia comună şi regală a lui Cristos, stabilind între credincioşi şi preoţi o relaţie directă (Lumen gentium, 10). Îndeosebi, căsătoria şi preoţia au amândouă o finalitate directă de construcţie şi dilatare a poporului lui Dumnezeu. Vocaţia comună la sfinţenie a tuturor credincioşilor, fiecare pe calea sa, desenează, de fapt, în cadrul Bisericii o structură de comuniune între diferitele stări de viaţă, complementare între ele, pentru că Dumnezeu nu vrea să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni individual şi fără nicio legătură între ei (cf. ibid., 9), ci împreună (ibid., 4).
Communio sanctorum este ceea ce îi leagă pe unii cu alţii într-o vocaţie comună destinată la edificarea reciprocă, fiecare după harul propriu (cf. ibid., 39-41). Astfel, sfinţenia preotului şi cea a soţilor nu sunt numai pentru ei, ci "pentru celălalt", rânduite spre edificarea întregului popor al lui Dumnezeu.
Această edificare reciprocă a stărilor de viaţă se traduce cu o sinergie circulară: fiecare stare este generată de Biserică şi, la rândul său, generează Biserica. În acest sens, coresponsabilitatea reciprocă în vederea misiunii îi cheamă pe soţi şi pe slujitorii hirotoniţi - şi în mod special pe episcopi - să coopereze în manieră rodnică la edificarea ţesutului eclezial, ca semn şi participare a iubirii cu care Cristos a iubit Mireasa sa. Aşadar, misterul nupţial al Bisericii se revelează şi ca întrupare în familii şi se realizează în complementaritatea vocaţiilor. Pentru aceasta ea are nevoie să observe şi să asculte familiile pentru a se înţelege pe ea însăşi şi a înţelege cum să stabilească interacţiunea Biserică-familie pentru o nouă evanghelizare eficace.
Aşadar, chiar şi în această contingenţă istorică dominată de dificultăţile provocate de pandemie, realitatea familială nu constituie o "problemă" pentru pastoraţie, pentru că rămâne un "semn" pentru a înţelege stilul de relaţie pastorală de construit în Biserică. De fapt, soţii nu contribuie la edificarea Bisericii în pofida iubirii lor reciproce şi a dificultăţilor lor. Dimpotrivă, prin intermediul familiei edifică Biserica. Prin urmare, soţii şi preoţii colaborează "in aedificationem Ecclesiae" generând o comuniune eclezială (koinonia), o co-participare, care nu poate decât să implice o împărtăşire de scopuri, de stil şi o coresponsabilitate pastorală în misiunea comună.
Dacă vocaţia soţilor este de a contribui la construirea ţesutului eclezial, este necesar ca familiile să perceapă sensul vocaţiei lor misionare pentru a se îngriji unele de altele cu ajutorul păstorilor.
Ele nu mai pot fi considerate destinatare şi utilizatoare pasive ale serviciilor parohiale şi pastorale. Ele sunt şi trebuie să poată fi prezenţa dinamică şi sacramentală a lui Cristos în teritoriu. Alături şi împreună cu sacramentul Preoţiei, sunt sacrament pentru misiune (Catehismul Bisericii Catolice, 1534). Elanul lor apostolic derivă din Botez şi din harul Căsătoriei şi în virtutea acestei identităţi pot mărturisi, evangheliza şi dărui spirit de comuniune eclezială.
Asta înseamnă că cele două dimensiuni - de unire şi de generare - ale căsătoriei trebuie să fie citite ca un dar pentru comunitate, drept capacitate de unire şi de generare a credinţei şi a iubirii într-o perspectivă misionară. Şi acest elan misionar trebuie să-l trezim în ei cu darul sacramentului Căsătoriei. În acest scop, este deosebit de necesar să se dea la o parte barierele între stările de viaţă în Biserică, respectând şi valorizând carismele proprii ale fiecăruia. Avem nevoie de familii care să stea alături de alte familii, împărtăşind provocările, problemele, oportunităţile lor. Dar avem nevoie şi de episcopi şi preoţi care să aibă dorinţa de "a se hrăni" din familii. Să ştie cu adevărat să asculte, să ceară cu dăruire, să se dedice în relaţiile umane şi de prietenie. Aşa cum făcea Isus. Aceasta este convertirea misionară concretă la care suntem invitaţi de Amoris laetitia la nr. 201.
Aşadar, va fi important, în metodologia de lucrare comunională, să se dezvolte la toate nivelurile reflecţiei pastorale consultarea şi colaborarea credincioşilor laici, bărbaţi şi femei: astfel se vor putea cântări problemele comune şi se va manifesta mai bine comuniunea eclezială (Christifideles laici, 25).
Desigur, în multe contexte ecleziale se manifestă o mare dificultate în implicarea laicilor în pastoraţia familială. În acest scop, primul pas de făcut este dedicarea pentru formarea laicilor şi îndeosebi a soţilor şi a tinerilor, aşa încât să înţeleagă importanţa misiunii ecleziale proprii şi a dedicării timpului propriu pentru misiunea şi pentru viaţa Bisericii. Se vor putea gândi modalităţi de participare a familiilor în toate acele sectoare ale pastoraţiei în care comuniunea matrimonială poate deveni mărturie eficace pentru a vesti Evanghelia familiei. În acelaşi timp, ar trebui favorizată implicarea cuplurilor căsătorite în formarea seminariştilor, precum şi posibilitatea de a-i face pe tinerii care studiază în seminar să aibă experienţe de apostolat cu familiile, pentru a-i duce în viitor să împărtăşească misiunea lor cu sacramentul Căsătoriei. Complementaritatea vocaţiilor, din care se generează o comuniune eclezială autentică în concreteţea pastoraţiei, cere, de fapt, să fie înţeleasă şi primită de păstori încă de la formare.
Probabil că aşa vom putea imagina o Biserică-comuniune în acţiune: o pastoraţie cu familiile care, pornind de la comuniunea matrimonială, să se poată traduce într-un stil pastoral împărtăşit şi de unire, în complementaritatea şi în comuniunea între vocaţii. Şi Biserica aflată pe cale va putea găsi o nouă vitalitate pastorală. Papa ne-a amintit de mai multe ori că în special "în acest timp nimeni nu se salvează singur". Nici Biserica: are nevoie de poporul său, de familii, de modelul lor de viaţă şi de iubire, care ştie să devină aproapele pentru cel care este în dificultate.
(După L'Osservatore Romano, 9 septembrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
