Sfinţii Acvila şi Priscila modele pentru timpul nostru
Iubire conjugală în Cristos
de Simone Caleffi
La 8 iulie, martirologiul roman îi comemorează pe Sfinţii Acvila şi Priscila, doi soţi iudei înstăriţi şi fabricanţi de corturi, apartenenţi la prima generaţie creştină. Nu se cunoaşte data convertirii lor la credinţa creştină şi cu toate că erau originari din Pont, pe coasta de sud a Mării Negre (sau probabil numai soţul, în timp ce soţia s-ar putea să fi fost romană), trăiau la Roma, foarte verosimil pe Aventino, în locul în care s-a construit, după aceea, Biserica "Santa Prisca", diminutiv al numelui Priscila şi care - în textele biblice - vine înainte numelui lui. În scrisorile pauline apare mereu forma originală Prisca, de aceea unii o identifică pe Priscila cu patroana catacombelor romane, decedată împreună cu soţul prin decapitare. Nu există dovada arheologică, dar săpăturile au arătat că situl a fost ocupat foarte repede. Ca la "Sfântul Clement", lângă Colosseum, s-a descoperit, sub edificiul actual, un templu foarte vechi al lui Mitra.
În anul 50, la un an după decretul antisemit al împăratului Claudiu care a poruncit evreilor să părăsească Roma, Acvila şi Priscila s-au stabilit la Corint (Fap 18,1-3), unde l-au găzduit pe Paul din Tars în timpul primei sale vizite în oraş şi pe care l-au întâlnit întâmplător la Atena; lucrau împreună, dat fiind că aveau aceeaşi meserie. Sfântul Paul nu va părăsi casa lor în timpul celor optsprezece luni ale şederii sale la Corint, între sfârşitul anului 50 şi vara anului 52. Aceea devine, ca altele în fiecare oraş evanghelizat, "celula mamă" a comunităţii creştine. L-au însoţit pe Paul la Efes (18,18-19), l-au instruit pe alexandrinul Apollo, "l-au luat la ei şi i-au arătat mai amănunţit calea lui Dumnezeu" (18,26); l-au găzduit din nou pe apostol timp de trei ani în timpul celei de-a treia călătorii misionare şi în casa lor se reunea, nu numai pentru a se ruga, comunitatea creştină (1Cor 16,19); au fugit din Efes la Roma, probabil după răscoala provocată de argintarul Demetrios (Fap 19,24-41). Şi în inima imperiului se reunea o comunitate creştină în casa lor (Rom 16,5). Totuşi, "Priscila şi Acvila", pe care Paul îi numeşte "colaboratorii mei în Cristos Isus" (16,3) şi care pentru a-l salva "şi-au pus în primejdie viaţa" (16,4), au părăsit oraşul, probabil din cauza persecuţiei lui Nero, şi s-au stabilit încă o dată la Efes (2Tim 4,19).
Este interesant că Paul se mişcă împreună cu un cuplu, cu o familie. Cu Priscila şi Acvila se poate imagina că apostolul a experimentat o dimensiune familială a Bisericii. Benedict al XVI-lea, în audienţa generală din 7 februarie 2007, a spus că "graţie credinţei şi angajării apostolice a credincioşilor laici, a familiilor, a soţilor precum Priscila şi Acvila, creştinismul a ajuns la generaţia noastră. Putea să crească nu numai graţie apostolilor care îl vesteau. Pentru a se înrădăcina în ţinutul poporului, pentru a se dezvolta cu vioiciune, era necesară angajarea acestor familii, a acestor soţi, a acestor comunităţi creştine, a credincioşilor laici care au oferit humus-ul pentru creşterea credinţei. Şi întotdeauna, numai aşa creşte Biserica". Îndeosebi, "acest cuplu demonstrează cât de importantă este acţiunea soţilor creştini. Când ei sunt sprijiniţi de credinţă şi de o spiritualitate puternică, devine naturală o angajare curajoasă a lor pentru Biserică şi în Biserică. Comuniunea zilnică a vieţii lor se prelungeşte şi într-un fel se înalţă în asumarea unei responsabilităţi comune în favoarea Trupului mistic al lui Cristos, fie şi a unei mici părţi din el. Aşa era în prima generaţie şi aşa va fi adesea".
Speranţa este ca şi în zilele noastre darul pe care Cristos îl oferă ucenicilor săi de a-l imita pe Dumnezeu (cf. Ef 5,1) nu numai în viaţa de consacrare specială călugărească, misionară şi sacerdotală, ci şi în căsătorie, să poată duce la o mărturie aşa de autentică şi genuină a evangheliei, încât să ajungă - deşi nu dorim asta (cf. omilia lui Paul al VI-lea din 18 octombrie 1968 pentru canonizarea martirilor din Uganda) - până la mărturia supremă a martiriului, aşa cum a fost pentru Sfinţii Acvila şi Priscila. "O altă lecţie care nu trebuie neglijată", continuă Benedict al XVI-lea, "o putem scoate din exemplul lor: fiecare casă se poate transforma într-o mică biserică. Nu numai în sensul că în ea trebuie să domnească iubirea creştină tipică făcută din altruism şi din îngrijire reciprocă, ci şi mai mult în sensul că toată viaţa familială, pe baza credinţei, este chemată să se învârtă în jurul unicei domnii a lui Isus Cristos. Nu întâmplător, în Scrisoarea către Efeseni, Paul compară raportul matrimonial cu comuniunea nupţială care există între Cristos şi Biserică [...]. Mai mult, am putea considera că apostolul modulează indirect viaţa întregii Biserici după cea a familiei. Şi Biserica, în realitate, este familia lui Dumnezeu. De aceea să-i cinstim pe Acvila şi Priscila ca modele ale unei vieţi conjugale angajate responsabil în slujba întregii comunităţi creştine. Şi să găsim în ei modelul Bisericii, familie a lui Dumnezeu pentru toate timpurile".
(După L'Osservatore Romano, 5 iulie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
