Scrisoarea papei adresată preoţilor pentru deschiderea Anului Sfintei Preoţii

Scrisoarea papei adresată preoţilor pentru deschiderea Anului Sfintei Preoţii

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Iubiţi fraţi întru Preoţie,

În solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, vineri, 19 iunie 2009 - zi dedicată în mod tradiţional rugăciunii pentru sfinţirea preoţilor - m-am gândit să stabilesc în mod oficial un An al Sfintei Preoţii, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la "dies natalis" a sfântului Ioan Maria Vianney, sfântul patron al tuturor parohilor din lume¹. Acest an, care vrea să contribuie la promovarea angajării de reînnoire interioară a tuturor preoţilor pentru o mărturie evanghelică mai puternică şi incisivă a lor în lumea de astăzi, se va încheia în aceeaşi solemnitate din anul 2010. "Preoţia este iubirea inimii lui Isus", obişnuia să spună sfântul paroh de Ars². Această expresie emoţionantă ne permite înainte de toate să evocăm cu gingăşie şi recunoştinţă darul imens pe care preoţii îl constituie nu numai pentru Biserică, ci şi pentru omenirea însăşi. Mă gândesc la toţi acei preoţi care le oferă credincioşilor creştini şi lumii întregi propunerea umilă şi zilnică a cuvintelor şi a gesturilor lui Cristos, căutând să adere la el cu gândurile, voinţa, sentimentele şi stilul întregii lor existenţe. Cum să nu subliniem trudele lor apostolice, slujirea lor neobosită şi ascunsă, caritatea lor deschisă pentru toţi? Şi ce să spunem despre fidelitatea curajoasă a atâtor preoţi care, chiar şi în mijlocul dificultăţilor şi neînţelegerilor, rămân fideli faţă de vocaţia lor: aceea de "prieteni ai lui Cristos", chemaţi, aleşi dinainte şi trimişi de el în mod special?

Eu însumi port încă în inimă amintirea primului paroh alături de care am exercitat slujirea mea de tânăr preot: el mi-a lăsat exemplul unei dăruiri fără rezerve pentru propria slujire pastorală, ajungând să moară chiar în momentul în care ducea viaticul unui om grav bolnav. Apoi, îmi revin în memorie nenumăraţii confraţi pe care i-am întâlnit şi pe care continui să-i întâlnesc, chiar şi în timpul călătoriilor mele pastorale în diferitele naţiuni, angajaţi cu generozitate în exercitarea zilnică a slujirii lor preoţeşti. Însă expresia folosită de sfântul paroh evocă şi străpungerea inimii lui Cristos şi coroana de spini pe care o poartă pe cap. Prin urmare, gândul se îndreaptă spre nenumăratele situaţii de suferinţă în care sunt implicaţi mulţi preoţi, fie pentru că sunt părtaşi de experienţa umană a durerii în multitudinea manifestărilor sale, fie pentru că nu sunt înţeleşi chiar de destinatarii slujirii lor: cum să nu-i amintim pe atâţia preoţi ofensaţi în demnitatea lor, împiedicaţi în misiunea lor, uneori chiar persecutaţi până la mărturia supremă a vărsării sângelui?

Există, din păcate, şi situaţii, niciodată deplorate îndeajuns, în care însăşi Biserica suferă din cauza infidelităţii unor slujitori ai săi. Şi atunci lumea e cea care scoate din ele motiv de scandal şi de refuz. Ceea ce poate folosi cel mai mult Bisericii în aceste cazuri nu este revelarea amănunţită a slăbiciunilor slujitorilor săi, cât mai ales o conştiinţă reînnoită şi bucuroasă a măreţiei darului lui Dumnezeu, concretizat în figuri splendide de păstori generoşi, de călugări care ard de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de suflete, de directori spirituali luminaţi şi răbdători. În această privinţă, învăţăturile şi exemplele sfântului Ioan Maria Vianney pot să ofere tuturor un semnificativ punct de referinţă: parohul de Ars era foarte umil, dar conştient, ca preot, că este un dar imens pentru mulţimea sa: "Un păstor bun, un păstor după inima lui Dumnezeu, este cea mai mare comoară pe care bunul Dumnezeu poate să o acorde unei parohii şi unul dintre cele mai preţioase daruri ale milostivirii divine"³. Vorbea despre preoţie ca şi cum nu ar reuşi să fie vrednic de măreţia darului şi de misiunea încredinţată unei creaturi umane: "O, cât de mare este preotul!... Dacă el ar înţelege, ar muri... Dumnezeu ascultă de el: el rosteşte două cuvinte şi Domnul nostru coboară din cer la glasul lui şi se închide într-o mică ostie..."⁴. Explicându-le credincioşilor săi importanţa sacramentelor, el spunea: "Dacă se dă la o parte sacramentul Preoţiei, noi nu l-am avea pe Domnul. Cine l-a pus acolo în tabernacolul acela? Preotul. Cine a primit sufletul vostru la prima intrare în viaţă? Preotul. Cine-l hrăneşte pentru a-i da forţa să facă pelerinajul său? Preotul. Cine-l va pregăti să se prezinte în faţa lui Dumnezeu, spălându-l pentru ultima dată în sângele lui Isus Cristos? Preotul, mereu preotul. Şi dacă acest suflet moare [din cauza păcatului], cine-l va învia, cine-i va aduce liniştea şi pacea? Tot preotul... După Dumnezeu, preotul este totul!... El însuşi nu se va înţelege bine decât în cer"⁵. Aceste afirmaţii, născute din inima preoţească a sfântului paroh, pot să apară excesive. Totuşi, în ele se revelează consideraţia foarte înaltă pe care o avea el faţă de sacramentul Preoţiei. Părea depăşit de un nemărginit simţ de responsabilitate: "Dacă am înţelege bine ce este un preot pe pământ, am muri: nu de spaimă, ci de iubire... Fără preot moartea şi pătimirea Domnului nostru nu ar folosi la nimic. Preotul e cel care continuă opera răscumpărării pe pământ... La ce ne-ar folosi o casă plină cu aur dacă nu ar fi nimeni care să ne deschidă uşa? Preotul are cheia comorilor cereşti: el deschide uşa; el este economul bunului Dumnezeu; administratorul bunurilor sale... Lăsaţi o parohie, timp de douăzeci de ani, fără preot, acolo vor fi adorate bestiile... Preotul nu este preot pentru sine, este preot pentru voi"⁶.

Ajunsese la Ars, o mică localitate cu 230 de locuitori, avertizat dinainte de episcop că va găsi o situaţie precară din punct de vedere religios: "Nu există multă iubire faţă de Dumnezeu în parohia aceea; dumneavoastră să o duceţi acolo". Prin urmare, era pe deplin conştient că trebuia să meargă acolo ca să întrupeze prezenţa lui Cristos, dând mărturie despre gingăşia lui mântuitoare: "[Dumnezeul meu], dă-mi convertirea parohiei mele: accept să sufăr tot ceea ce vei voi în tot timpul vieţii mele!", cu această rugăciune a început misiunea sa⁷. Sfântul paroh s-a dedicat convertirii parohiei sale cu toate energiile sale, punând în vârful oricărui gând al său formarea creştină a poporului încredinţat lui. Iubiţi fraţi întru Preoţie, să-i cerem Domnului Isus harul de a putea învăţa şi noi metoda pastorală a sfântului Ioan Maria Vianney! Ceea ce trebuie să învăţăm mai întâi este identificarea sa totală cu propria slujire. În Isus, persoana şi misiunea tind să coincidă: toată acţiunea sa mântuitoare era şi este expresie a acelui "eu filial" al său care, din toată veşnicia, stă în faţa Tatălui în atitudine de supunere iubitoare faţă de voinţa sa. Cu analogie umilă, dar adevărată, şi preotul trebuie să tânjească la această identificare. Desigur, nu e vorba de a uita că eficacitatea substanţială a slujirii rămâne independentă de sfinţenia slujitorului; dar nici nu se poate neglija rodnicia extraordinară generată de întâlnirea dintre sfinţenia obiectivă a slujirii şi cea subiectivă a slujitorului. Parohul de Ars a început imediat această muncă umilă şi răbdătoare de armonizare între viaţa sa de slujitor şi sfinţenia slujirii încredinţată lui, hotărând să "locuiască" şi din punct de vedere material în biserica sa parohială: "Imediat ce a sosit, el a ales ca locuinţă a sa biserica... Intra în biserică înainte de zori şi nu ieşea din ea decât după Angelus de seara. Acolo trebuia să fie căutat atunci când avea cineva nevoie de el", se citeşte în prima biografie⁸.

Exagerarea evlavioasă a hagiografului pios nu trebuie să ne facă să neglijăm faptul că sfântul paroh a ştiut să "locuiască" activ şi în întregul teritoriu al parohiei sale: îi vizita sistematic pe cei bolnavi şi familiile; organiza misiuni populare şi sărbători patronale; aduna şi administra bani pentru operele sale caritative şi misionare; înfrumuseţa biserica şi o înzestra cu mobilier sacru; se ocupa de orfanele de la "Providence" (un institut întemeiat de el) şi de educatoarele lor; se interesa de instruirea copiilor; întemeia confraternităţi şi-i chema pe laici să colaboreze cu el.

Exemplul lui mă conduce să evidenţiez spaţiile de colaborare pe care este necesar să le extindem tot mai mult la credincioşii laici, cu care preoţii formează un unic popor sacerdotal⁹ şi în mijlocul cărora, în virtutea preoţiei ministeriale, se află "pentru a-i conduce pe toţi la unitatea dragostei, "iubindu-se unii pe alţii cu iubire frăţească, dându-şi întâietate unul altuia" (Rom 12,10)"¹⁰. Trebuie amintită, în acest context, invitaţia călduroasă cu care Conciliul Vatican II îi încurajează pe preoţi "să recunoască şi să promoveze sincer demnitatea laicilor şi rolul specific pe care îl au laicii în misiunea Bisericii... Să-i asculte bucuros pe laici ţinând seama frăţeşte de dorinţele lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună cu ei semnele timpurilor"¹¹.

Sfântul paroh îi învăţa pe enoriaşii săi mai ales cu mărturia vieţii. Din exemplul lui credincioşii învăţau să se roage, rămânând cu plăcere în faţa tabernacolului pentru o vizită la Isus euharistic¹². "Nu trebuie să vorbim mult pentru a ne ruga bine - le explica parohul. Se ştie că Isus este acolo, în sfântul tabernacol: să-i deschidem inima noastră, să ne bucurăm de prezenţa lui sfântă. Aceasta este cea mai bună rugăciune"¹³. Şi îndemna: "Veniţi la împărtăşanie, fraţii mei, veniţi la Isus. Veniţi să trăiţi din el pentru a putea trăi cu el..."¹⁴. "Este adevărat că nu sunteţi vrednici de asta, dar aveţi nevoie de asta!"¹⁵. Această educare a credincioşilor la prezenţa euharistică şi la împărtăşanie dobândea o eficacitate foarte specială, atunci când credincioşii îl vedeau celebrând sfânta jertfă a Liturghiei. Cel care asista la ea spunea că "nu era posibil să se găsească o figură care să exprime mai bine adoraţia... Contempla ostia cu iubire"¹⁶. "Toate faptele bune reunite nu echivalează cu jertfa Liturghiei, pentru că acelea sunt fapte ale oamenilor, în timp ce sfânta Liturghie este lucrare a lui Dumnezeu"¹⁷, spunea el. Era convins că de Liturghie depindea toată fervoarea vieţii unui preot: "Motivul delăsării preotului este că el nu dă atenţie Liturghiei! Dumnezeul meu, cât de deplâns este un preot care celebrează ca şi cum ar face un lucru obişnuit!"¹⁸. Şi se obişnuise să ofere mereu, celebrând, şi jertfa propriei vieţi: "Cât de bine face un preot să se ofere lui Dumnezeu ca jertfă în fiecare dimineaţă!"¹⁹.

Această întruchipare personală cu jertfa crucii îl conducea - cu o singură mişcare interioară - de la altar la confesional. Preoţii nu ar trebui să se resemneze niciodată când văd goale confesionalele lor şi nici să se limiteze să constate lipsa de iubirea faţă de acest sacrament din partea credincioşilor. În timpul sfântului paroh, în Franţa, spovada nu era nici mai uşoară, nici mai frecventă decât în zilele noastre, dat fiind faptul că furia revoluţionară sufocase îndelung practica religioasă. Însă el a încercat în toate modurile, cu predica şi cu sfatul convingător, să-i facă pe enoriaşi să redescopere semnificaţia şi frumuseţea Pocăinţei sacramentale, arătând-o ca o exigenţă intimă a prezenţei euharistice. Astfel a ştiut să dea curs unui cerc virtuos. Cu rămâneri lungi în biserică în faţa tabernacolului a ştiut să facă în aşa fel încât credincioşii să înceapă să-l imite, mergând acolo pentru a-l vizita pe Isus, şi să fie, în acelaşi timp, siguri că-l găsesc acolo pe parohul lor, disponibil la ascultare şi la iertare. După aceea, mulţimea crescândă a penitenţilor, care proveneau din toată Franţa, a fost cea care-l ţinea în confesional până la 16 ore pe zi. Se spunea pe atunci că Ars a devenit "marele spital al sufletelor"²⁰. "Harul pe care el îl obţinea [pentru convertirea păcătoşilor] era aşa de puternic încât el mergea să-i caute fără a le lăsa un moment de răgaz!", spune primul biograf²¹. Sfântul paroh nu gândea altfel, atunci când spunea: "Nu păcătosul se întoarce la Dumnezeu pentru a-i cere iertare, ci însuşi Dumnezeu aleargă în urma păcătosului şi-l întoarce la el"²². "Acest bun Mântuitor este aşa de plin de iubire încât ne caută pretutindeni"²³.

Noi, toţi preoţii, ar trebui să simţim că ne privesc personal acele cuvinte pe care el le punea pe buzele lui Cristos: "Le voi da slujitorilor mei misiunea de a le vesti păcătoşilor că sunt gata mereu să-i primesc, că milostivirea mea este infinită"²⁴. De la sfântul paroh de Ars noi, preoţii, putem învăţa nu numai o încredere inepuizabilă în sacramentul Pocăinţei care să ne facă să-l repunem în centrul preocupărilor noastre pastorale, ci şi metoda "dialogului de mântuire" care trebuie să se desfăşoare în el. Parohul de Ars avea o manieră diferită de a se comporta cu diferiţii penitenţi. Cel care venea la confesionalul lui, atras de o nevoie intimă şi umilă de iertare a lui Dumnezeu, găsea în el încurajarea de a se cufunda în "torentul milostivirii divine" care duce cu el totul în iuţeala sa. Şi dacă unul era chinuit de gândul propriei slăbiciuni şi nestatornicii, temător de recăderile viitoare, parohul îi revela secretul lui Dumnezeu cu o expresie de o frumuseţe emoţionantă: "Bunul Dumnezeu ştie totul. Mai înainte ca dumneavoastră să vă spovediţi, ştie deja că veţi mai păcătui şi totuşi vă iartă. Cât de mare este iubirea Dumnezeului nostru care merge până la uitarea viitorului în mod voit, numai pentru a ne ierta!"²⁵. În schimb, celui care se acuza în manieră lâncedă şi aproape indiferentă, oferea, prin însăşi lacrimile sale, dovada serioasă şi dureroasă a cât de "abominabilă" este atitudinea aceea: "Plâng pentru că dumneavoastră nu plângeţi"²⁶, spunea el. "Dacă măcar Domnul n-ar fi aşa de bun! Dar este aşa de bun! Trebuie să fim barbari să ne comportăm aşa în faţa unui Tată aşa de bun!"²⁷. Făcea să se nască părerea de rău în inima celor lâncezi, constrângându-i să vadă, cu ochii lor, suferinţa lui Dumnezeu pentru păcate aproape "întrupată" în chipul preotului care-i spovedea. În schimb, celui care se prezenta deja doritor şi capabil de o viaţă spirituală mai profundă, îi deschidea larg profunzimile iubirii, explicând frumuseţea inexprimabilă de a putea trăi uniţi cu Dumnezeu şi cu prezenţa lui: "Totul sub ochii lui Dumnezeu, totul cu Dumnezeu, totul pentru a-i plăcea lui Dumnezeu... Cât de frumos este!"²⁸. Şi-i învăţa să se roage: "Dumnezeul meu, dă-mi harul să te iubesc atât cât este posibil ca eu să te iubesc"²⁹.

În timpul său, parohul de Ars a ştiut să transforme inima şi viaţa atâtor persoane, pentru că a reuşit să-i facă să perceapă iubirea milostivă a Domnului. Este urgentă şi în timpul nostru o asemenea vestire şi o asemenea mărturie a adevărului iubirii: Deus caritas est (1In 4,8). Prin cuvântul şi cu sacramentele lui Isus al său, Ioan Maria Vianney ştia să edifice poporul, chiar dacă adesea fremăta convins de nepotrivirea sa personală, până acolo încât să dorească de mai multe ori să se sustragă de la responsabilităţile slujirii parohiale, de care se simţea nevrednic. Totuşi, cu ascultare exemplară a rămas mereu la locul său, pentru că-l devora pasiunea apostolică pentru mântuirea sufletelor. Căuta să adere total la propria vocaţie şi misiune printr-o asceză severă: "Marea nenorocire pentru noi, parohii, - deplora sfântul - este că sufletul aţipeşte"³⁰; şi cu asta înţelegea o periculoasă obişnuire a păstorului cu starea de păcat sau de indiferenţă în care trăiesc atâtea oiţe ale sale. El îşi ţinea trupul în frâu, cu privegheri şi posturi, pentru a evita să opună rezistenţe sufletului său sacerdotal. Şi nu evita să se mortifice pe sine însuşi spre binele sufletelor care-i erau încredinţate şi pentru a contribui la ispăşirea multelor păcate ascultate la spovadă. El îi explica unui confrate preot: "Vă voi spune care este reţeta mea: le dau păcătoşilor o pocăinţă mică şi restul fac eu în locul lor"³¹. Dincolo de penitenţele concrete la care se spunea parohul de Ars, rămâne valabil oricum pentru toţi nucleul învăţăturii sale: sufletele costă sângele lui Isus şi preotul nu poate să se dedice mântuirii lor dacă refuză să participe personal la "preţul scump" al răscumpărării.

În lumea de astăzi, ca în timpurile grele ale parohului de Ars, este necesar ca preoţii în viaţa şi acţiunea lor să se distingă printr-o puternică mărturie evanghelică. Pe bună dreptate a afirmat Paul al VI-lea: "Omul contemporan ascultă mai cu plăcere pe martori decât pe învăţători, sau dacă-i ascultă pe învăţători face asta pentru că sunt nişte martori"³². Ca să nu se nască un gol existenţial în noi şi să nu fie compromisă eficacitatea slujirii noastre, este necesar să ne întrebăm mereu din nou: "Suntem cu adevărat pătrunşi de cuvântul lui Dumnezeu? Este adevărat că el este hrana din care trăim, mai mult decât sunt pâinea şi lucrurile din lumea aceasta? Îl cunoaştem cu adevărat? Îl iubim? Ne ocupăm în interior de acest cuvânt până acolo încât el să pună realmente o amprentă pe viaţa noastră şi să formeze gândirea noastră?"³³. După cum Isus i-a chemat pe cei doisprezece să fie cu el (cf. Mc 3,14) şi numai după aceea i-a trimis să predice, tot aşa şi în zilele noastre preoţii sunt chemaţi să asimileze acel "nou stil de viaţă" care a fost inaugurat de Domnul Isus şi a fost însuşit de către apostoli³⁴.

Tocmai adeziunea fără rezerve la acest "nou stil de viaţă" a caracterizat angajarea ministerială a parohului de Ars. Papa Ioan al XXIII-lea, în scrisoarea enciclică Sacerdotii nostri primordia, publicată în anul 1959, la primul centenar al morţii sfântului Ioan Maria Vianney, prezenta fizionomia ascetică a sfântului cu referinţă specială la tema celor "trei sfaturi evanghelice", considerate necesare şi pentru preoţi: "Dacă, pentru a ajunge la această sfinţenie a vieţii, practicarea sfaturilor evanghelice nu este impusă preotului în virtutea stării clericale, ea i se prezintă totuşi lui, ca şi tuturor discipolilor Domnului, ca drumul obişnuit al sfinţirii creştine"³⁵. Parohul de Ars a ştiut să trăiască "sfaturile evanghelice" în modalităţile potrivite stării sale de preot. De fapt, sărăcia lui nu a fost aceea a unui călugăr sau a unui monah, ci aceea cerută unui preot: deşi treceau prin mâna lui mulţi bani (dat fiind faptul că pelerinii mai bogaţi erau interesaţi de operele sale de caritate), el ştia că totul era dăruit bisericii sale, săracilor săi, orfanilor săi, fetelor de la "Providence"³⁶, familiilor sale mai sărace. De aceea "era bogat pentru a da altora şi era foarte sărac pentru el însuşi"³⁷. El explica: "Secretul meu este simplu: a da totul şi a nu păstra nimic"³⁸. Atunci când era cu mâinile goale, le spunea mulţumit săracilor care i se adresau: "Astăzi sunt sărac ca şi voi, sunt unul dintre ai voştri"³⁹. Astfel, la sfârşitul vieţii, a putut să afirme cu seninătate absolută: "Nu mai am nimic. Bunul Dumnezeu poate acum să mă cheme atunci când vrea!"⁴⁰. Şi castitatea lui era aceea cerută unui preot pentru slujirea sa. Se poate spune că era castitatea potrivită celui care trebuie să atingă în mod obişnuit Euharistia şi în mod obişnuit o priveşte cu toată vigoarea inimii şi cu aceeaşi vigoare o dăruieşte credincioşilor săi. Spuneau despre el că "strălucea castitatea în privirea lui", iar credincioşii îşi dădeau seama de asta atunci când el se îndrepta să privească tabernacolul cu ochii unui îndrăgostit⁴¹. Şi ascultarea sfântului Ioan Maria Vianney a fost în întregime întrupată în adeziunea dureroasă la exigenţele zilnice ale slujirii sale. Este cunoscut cât de mult a fost chinuit de gândul propriei nepotriviri la slujirea parohială şi de dorinţa de a fugi "să-şi plângă sărmana sa viaţă, în singurătate"⁴². Numai ascultarea şi pasiunea pentru suflete reuşeau să-l convingă să rămână la locul său. El îşi explica sieşi şi credincioşilor săi: "Nu există două maniere bune de a-l sluji pe Dumnezeu. Există una singură: a-l sluji aşa cum vrea el să fie slujit"⁴³. Regula de aur pentru o viaţă ascultătoare i se părea aceasta: "A face numai ceea ce poate să fie oferit bunului Dumnezeu"⁴⁴.

În contextul spiritualităţii, alimentată de practicarea sfaturilor evanghelice, îmi place să adresez preoţilor, în acest an dedicat lor, o invitaţie specială de a şti să perceapă noua primăvară pe care Duhul o trezeşte în zilele noastre în Biserică, nu în cele din urmă prin mişcările ecleziale şi noile comunităţi. "Duhul în darurile sale este multiform... El suflă unde vrea. Face asta în mod neaşteptat, în locuri neaşteptate şi în forme neimaginate înainte..., dar ne demonstrează şi că el acţionează în vederea unicului trup şi în unitatea unicului trup"⁴⁵. În această privinţă, este valabilă indicaţia decretului Presbyterorum ordinis: "Încercând să discerne spiritele pentru a şti dacă sunt de la Dumnezeu, (preoţii) să descopere cu simţ de credinţă carismele de multe feluri ale laicilor, fie smerite, fie mai înalte, să le recunoască bucuros şi să le încurajeze cu râvnă"⁴⁶. Aceste daruri care-i duc pe mulţi la o viaţă spirituală mai înaltă, pot să folosească nu numai pentru credincioşii laici, ci chiar pentru slujitori. De fapt, din comuniunea dintre slujitorii hirotoniţi şi carisme poate să provină "un bun impuls pentru o reînnoită angajare a Bisericii în vestirea şi în mărturia evangheliei speranţei şi a carităţii în orice colţ al lumii"⁴⁷. În afară de asta, aş vrea să adaug, urmând exortaţia apostolică Pastores dabo vobis a papei Ioan Paul al II-lea, că slujirea primită prin hirotonire are o radicală "formă comunitară" şi poate fi îndeplinită numai în comuniunea preoţilor cu episcopul lor⁴⁸. Este necesar ca această comuniune între preoţi şi cu propriul episcop, bazată pe sacramentul Preoţiei şi manifestată în concelebrarea euharistică, să se traducă în diferitele forme concrete ale unei fraternităţi sacerdotale efective şi afective⁴⁹. Numai aşa, preoţii vor şti să trăiască în mod deplin darul celibatului şi vor fi capabili să dea înflorire unor comunităţi creştine în care să se repete minunile de la prima predicare a evangheliei.

Anul Paulin care se îndreaptă spre sfârşit orientează gândul nostru şi spre apostolul neamurilor, în care străluceşte în faţa ochilor noştri un model splendid de preot, totalmente "dăruit" slujirii sale. "Iubirea lui Cristos ne posedă - scria el - şi noi ştim bine că unul a murit pentru toţi, aşadar toţi sunt morţi" (2Cor 5,14). Şi adăuga: "El a murit pentru toţi, pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru cel care a murit şi a înviat pentru ei" (2Cor 5,15). Ce program mai bun ar putea să fie propus unui preot angajat să înainteze pe drumul perfecţiunii creştine?

Iubiţi preoţi, celebrarea celui de-al 150-lea aniversar al morţii sfântului Ioan Maria Vianney (1859) urmează imediat după celebrările tocmai încheiate ale celui de-al 150-lea aniversar al apariţiilor de la Lourdes (1858). Deja în anul 1959, fericitul papă Ioan al XXIII-lea afirmase: "Cu puţin înainte ca parohul de Ars să-şi încheie lunga sa carieră plină de merite, Fecioara neprihănită apăruse, într-o altă regiune a Franţei, unei tinere umile şi curate, pentru a-i transmite un mesaj de rugăciune şi de pocăinţă, a cărui rezonanţă spirituală imensă este cunoscută, de un secol. În realitate, viaţa sfântului preot, a cărui amintire o celebrăm, era cu anticipare o ilustrare vie a marilor adevăruri spirituale învăţate vizionarei de la Massabielle. El însuşi avea faţă de neprihănita zămislire a preasfintei Fecioare o devoţiune foarte vie, el care în anul 1836 a consacrat parohia sa Mariei zămislită fără păcat, şi trebuia să primească cu atâta credinţă şi bucurie definirea dogmatică din anul 1854"⁵⁰. Sfântul paroh le amintea mereu credincioşilor săi că "Isus Cristos după ce ne-a dat tot ceea ce putea să ne dea, a mai voit să ne facă moştenitori a ceea ce are el mai preţios, adică ai sfintei sale Mame"⁵¹. Preasfintei Fecioare încredinţez acest An al Sfintei Preoţii, cerându-i să trezească în sufletul fiecărui preot o relansare generoasă a acelor idealuri de dăruire totală lui Cristos şi Bisericii care au inspirat gândirea şi acţiunea sfântului paroh de Ars. Cu viaţa sa ferventă de rugăciune şi cu iubirea sa pasionată faţă de Isus răstignit, Ioan Maria Vianney a alimentat dăruirea sa zilnică fără rezerve lui Dumnezeu şi Bisericii. Fie ca exemplul lui să trezească în preoţi acea mărturie de unitate cu episcopul, între ei şi cu laicii care este, astăzi ca întotdeauna, atât de necesară. În pofida răului care există în lume, răsună mereu actual cuvântul lui Cristos adresat apostolilor săi în cenacol: "În lume veţi avea suferinţe, dar aveţi curaj: eu am învins lumea" (In 16,33). Credinţa în învăţătorul divin ne dă puterea pentru a privi cu încredere la viitor. Iubiţi preoţi, Cristos se bazează pe voi. După exemplul sfântului paroh de Ars, lăsaţi-vă cuceriţi de el şi veţi fi şi voi, în lumea de astăzi, mesageri ai speranţei, ai reconcilierii, ai păcii!

Cu binecuvântarea mea.

Vatican, 16 iunie 2009

Benedict al XVI-lea