|
| © Vatican Media |
de Andrea Tornielli
În ciuda eforturilor generoase ale Sfinţilor Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, a deciziei de ridicare a excomunicării luate de Papa Benedict al XVI-lea şi a facultăţilor acordate de Papa Francisc, cu consacrarea ilicită efectuată împotriva voinţei papei, Fraternitatea Sacerdotală s-a separat din nou de Roma.
Este o istorie tulbure, făcută din eforturi generoase, uşi ţinute deschise, oportunităţi oferite. Este o istorie dureroasă, caracterizată de două rupturi grave care au determinat Fraternitatea Sacerdotală "Sfântul Pius al X-lea", fondată de arhiepiscopul Marcel Lefebvre, să se separe de Papa şi de comuniunea cu Biserica Romei, comiţând actul schismatic de a hirotoni episcopi fără mandat pontifical şi împotriva voinţei Vicarului lui Cristos. Ruptura care a avut loc la 1 iulie 2026 are consecinţe grave nu numai pentru episcopii şi preoţii lefebvrieni, ci pentru toţi credincioşii, având în vedere că - aşa cum se afirmă în Nota explicativă a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei - preoţii Fraternităţii Sacerdotale "administrează sacramentele în mod ilicit, iar sacramentul pocăinţei administrat de ei şi căsătoriile asistate de ei sunt invalide".
Deciziile lui Lefebvre
În timpul Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican II, arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre, membru al minorităţii conciliare opuse unora dintre reforme, a semnat totuşi constituţia despre liturgie (Sacrosanctum Concilium) şi declaraţia despre libertatea religioasă (Dignitatis humanae). De asemenea, trebuie amintit că Lefebvre a celebrat Liturghia din 1965, care conţinea primele reforme liturgice, încă experimentale. După ce a fondat Fraternitatea Sacerdotală "Sfântul Pius al X-lea" în 1970, cu propriul seminar la Écône, în Dieceza elveţiană de Fribourg, şi cu recunoaşterea episcopului diecezan, François Charrière, Lefebvre a refuzat să celebreze conform noului Liturghier Roman, iar în 1974 le-a definit pe cele introduse de ultimul Conciliu drept "inovaţii distructive pentru Biserică". "Refuzăm", a declarat el în scris la 21 noiembrie 1974, "şi am refuzat întotdeauna să urmăm exemplul Romei neomoderniste şi neoprotestante, care s-a manifestat clar în Conciliul al II-lea din Vatican şi după Conciliu, în toate reformele care au rezultat. Toate aceste reforme, de fapt, au contribuit şi continuă să contribuie la demolarea Bisericii...". Dieceza şi-a retras recunoaşterea Fraternităţii Sacerdotale, dar Sfântul Scaun a căutat dialogul cu arhiepiscopul: Papa Paul al VI-lea a înfiinţat o comisie pentru a asculta cererile sale şi, în 1975, i-a cerut lui Lefebvre să închidă seminarul din Écône şi să nu procedeze la noi hirotoniri preoţeşti. Papa Montini i-a scris arhiepiscopului de trei ori şi a trimis prelaţi în care avea încredere să viziteze sediul tradiţionaliştilor. După încă un refuz, Marcel Lefebvre a fost suspendat a divinis. Nu a mai putut celebra Liturghia. Cu toate acestea, în augustul acelui an, el a prezidat în continuare Liturghia care îi fusese interzisă până atunci, în faţa a zece mii de credincioşi şi a patru sute de jurnalişti, obţinând o acoperire media enormă. În septembrie 1976, Lefebvre a fost primit în audienţă de Papa la Castel Gandolfo. Conversaţia nu a dus la nimic. Conversând cu filozoful francez Jean Guitton în septembrie 1976, care îi ceruse să facă "tot ce este posibil şi imposibil pentru a evita" o schismă, Paul al VI-lea a răspuns: "Simt asta exact aşa cum simţi tu. Şi chiar infinit mai mult decât simţi tu: este prima cruce adevărată, în cei treisprezece ani ai pontificatului meu. Dar îţi pot spune că am făcut tot posibilul pentru a evita asta". Şi a adăugat: "Nu văd... cum, de fapt, în câteva luni, nu vom fi forţaţi să transformăm această necomuniune în excomunicare". În realitate, acest lucru nu s-a întâmplat. Nu luni, ci câţiva ani aveau să treacă, în ciuda mâinii mereu întinse a Succesorului lui Petru.
Acordul doctrinar semnat de Lefebvre
După alegerea lui Ioan Paul al II-lea, Lefebvre pare să privească Roma cu alţi ochi. La 18 noiembrie 1978, arhiepiscopul a fost primit în audienţă şi, într-o scrisoare din 8 martie 1980, adresată Papei, prelatul a scris că nu a avut nicio ezitare cu privire la legitimitatea şi valabilitatea alegerii dumneavoastră şi că "nu a declarat niciodată" că Liturghia post-conciliară "este în sine invalidă sau eretică". Acordul de a rezolva cel puţin parţial divergenţele şi de a înlătura suspendările a divinis pare posibil la zece ani după acea întâlnire cu Wojtyła, în aprilie 1988. Cardinalul Joseph Ratzinger, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, împreună cu secretarul Dicasterului, arhiepiscopul Alberto Bovone, au condus personal negocierile dificile de trei zile din aprilie cu Monseniorul Lefebvre şi unii dintre colaboratorii săi. Cea mai semnificativă încurajare este cea care vine în ajunul summit-ului de la însuşi Pontif. Cardinalul bavarez, cu răbdare şi inteligenţă, reuşeşte să semneze un protocol doctrinar comun cu episcopul tradiţionalist. Textul a fost finalizat la şedinţa de la Roma la 4 mai 1988 şi a fost semnat de Ratzinger şi Lefebvre a doua zi. În acel text, episcopul şi membrii Fraternităţii Sacerdotale "Sfântului Pius al X-lea" declară că "acceptă doctrina cuprinsă în nr. 25 din constituţia dogmatică Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican cu privire la magisteriul ecleziastic şi la adeziunea care se cuvine"; se angajează "să adopte o atitudine şi o comunicare pozitivă cu Scaunul Apostolic, evitând orice controversă" cu privire la anumite puncte predate de Conciliu sau referitoare la reformele ulterioare ale liturgiei şi dreptului, care par tradiţionaliştilor să fie "greu conciliabile cu Tradiţia". "Declarăm de asemenea", se citeşte în protocol, "că recunoaştem validitatea Jertfei Liturghiei şi a sacramentelor celebrate cu intenţia de a face ceea ce face Biserica" în conformitate cu ritualurile promulgate de Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. Textul acordului abordează şi alte aspecte: Fraternitatea Sacerdotală va trebui să devină o Societate de Viaţă Apostolică, astfel încât să se bucure de deplină autonomie şi din "motive practice şi psihologice, se consideră utilă consacrarea unui episcop care este membru al Fraternităţii Sacerdotale". Totul pare rezolvat.
Primul act schismatic
Dar, brusc, în dimineaţa zilei de 6 mai 1988, episcopul francez a întrerupt negocierile, a reconsiderat şi l-a informat în privat pe Ratzinger că intenţionează să hirotonească noi episcopi pe 30 iunie. Comportamentul lui Lefebvre pare să fi fost determinat de convingerea că Sfântul Scaun nu găsise candidaţi potriviţi pentru episcopat în rândul clerului Fraternităţii Sacerdotale şi de teama că noul episcop va veni din afară. O altă întâlnire din 24 mai nu a avut niciun rezultat, iar pe 2 iunie, Lefebvre i-a scris Papei Ioan Paul al II-lea, informându-l despre decizia şocantă: el şi adepţii săi vor aştepta "un moment mai propice pentru revenirea Romei la tradiţie", rugându-se ca "Roma de astăzi, infectată de modernism, să revină la Roma catolică".
Pe 29 iunie 1988, cu douăzeci şi patru de ore înainte de consacrarea anunţată, Ratzinger i-a trimis o telegramă arhiepiscopului: "Din dragostea lui Cristos şi a Bisericii sale, Sfântul Părinte vă roagă, într-un mod părintesc şi ferm, să veniţi astăzi la Roma, fără a continua hirotonirea episcopală pe care aţi anunţat-o pentru 30 iunie...". Dar până atunci Lefebvre se hotărâse deja, iar a doua zi, ajutat de bătrânul prelat brazilian al Diecezei de Campos, Antonio de Castro Mayer, a hirotonit ca episcopi patru preoţi ai Fraternităţii Sacerdotale: Bernard Fellay, Alfonso de Galarreta, Richard Williamson şi Bernard Tissier de Mallerais. Pe 1 iulie, consacratorii şi persoanele consacrate au fost supuse excomunicării latae sententiae pentru că au comis un act schismatic. În timp ce în 1988 cardinalul Ratzinger ajunsese la un acord doctrinar cu tradiţionaliştii de la Écône, dar totul fusese anulat din cauza unor probleme eminamente practice, în negocierile din anii următori, Sfântul Scaun se va arăta dispus să cedeze maximul în ceea ce priveşte o soluţie canonică, în timp ce lefebvrienii vor continua să creadă că lipseşte "claritatea doctrinară", cerând practic Bisericii Catolice şi Papei să renunţe la părţi din Conciliu şi la părţi din magisteriul post-conciliar.
Pelerinajul din 2000 şi concesiile lui Benedict
Încercarea de reconciliere cu Fraternitatea Sacerdotală "Sfântul Pius al X-lea" a fost reluată în august 2000. Lefebvrienii au făcut un pelerinaj jubiliar la Roma şi au mărşăluit ordonat prin Piaţa "Sfântul Petru". Monseniorul Fellay, însoţit de cardinalul Darío Castrillón Hoyos, care a prezidat Comisia Ecclesia Dei, a fost primit pentru câteva minute de Ioan Paul al II-lea. Contactele au continuat şi s-au intensificat după alegerea lui Benedict al XVI-lea, care, prin două decizii luate la doi ani distanţă una de cealaltă, a ţinut cont de cerinţele tradiţionaliştilor. Pe 7 iulie 2007, a publicat Motu Proprio Summorum Pontificum, liberalizând utilizarea Liturghierului Roman din 1962, care este anterior Conciliului al II-lea din Vatican şi este considerat o formă extraordinară a Liturghiei Bisericii Catolice de rit latin. Iar pe 24 ianuarie 2009, Papa Ratzinger a revocat excomunicarea din 1988 a celor patru episcopi consacraţi ilegitim de Lefebvre. Decretul de revocare este un act unilateral de reconciliere, care vindecă existenţa unei mini-schisme şi deschide uşa dialogului cu Fraternitatea Sacerdotală "Sfântul Pius al X-lea". Publicarea deciziei a fost, din păcate, precedată de difuzarea unui interviu cu unul dintre episcopii lefebvrieni a cărui excomunicare fusese revocată, Richard Williamson, care, vorbind cu un post de radio suedez în noiembrie precedent, în timp ce se afla în Germania, făcuse declaraţii negaţioniste despre exterminarea evreilor în camerele de gazare de către nazişti. Interviul a stârnit o controversă aprinsă împotriva lui Benedict al XVI-lea, care sperase că revocarea va fi urmată de un "angajament prompt" din partea episcopilor lefebvrieni "de a lua măsurile suplimentare necesare pentru a realiza deplina comuniune cu Biserica, demonstrând astfel adevărata fidelitate şi adevărata recunoaştere a magisteriului şi autorităţii Papei şi a Conciliului al II-lea din Vatican".
Preambulul anului 2011 şi facultăţile lui Francisc
Au trecut anii, iar în septembrie 2011, la încheierea unei serii de discuţii doctrinare - iniţiate de Fraternitatea Sacerdotală "Sfântul Pius al X-lea" - Sfântul Scaun a prezentat un scurt document prin care le cerea lefebvrienilor să îl semneze. Textul conţinea în esenţă trei puncte, inclusiv solicitarea de a subscrie la "profesiunea de credinţă" cerută oricui îşi asumă o funcţie ecleziastică, asigurând "supunerea religioasă a voinţei şi intelectului" faţă de învăţăturile pe care Papa şi colegiul episcopal "le propun atunci când îşi exercită magisteriul autentic", chiar dacă acestea nu sunt proclamate dogmatic, aşa cum este cazul majorităţii documentelor magisteriale. Semnarea preambulului, au reiterat autorităţile Vaticanului, nu a însemnat a pune capăt "discuţiei, studiului şi explicării teologice legitime a expresiilor sau formulărilor individuale prezente în documentele Conciliului al II-lea din Vatican".
Totuşi, şi această încercare eşuează: Fellay declară inacceptabil textul doctrinar propus. În anii următori, lăsând deoparte preambulurile doctrinare, s-au studiat soluţii canonice - precum cea a administraţiei apostolice sau a prelaturii personale - dar episcopul Fellay, superiorul lefebvrienilor la acea vreme, a făcut cunoscut că "Fraternitate Sacerdotală nu caută în primul rând o recunoaştere canonică".
Între timp, interlocutorii s-au schimbat, iar Papa Francisc se aşează pe Scaunul lui Petru. Cu ocazia Jubileului Milostivirii din 2016, Papa Francisc a acordat preoţilor Fraternităţii Sacerdotale facultăţi speciale de a asculta spovezi şi de a dezlega în mod valid credincioşii. O măsură care viza unirea credincioşilor şi, prin scrisoarea apostolică Misericordia et misera, această facultate a fost prelungită definitiv dincolo de Anul Sfânt Extraordinar.
Deşi excomunicarea episcopilor lor fusese deja ridicată în 2009, preoţii lefebvrieni au continuat să acţioneze fără îndrumarea oficială a jurisdicţiei ordinare a Bisericii Romano-Catolice. Prin acest act, Francisc a intenţionat să deschidă dialogul şi reconcilierea pastorală, având în vedere binele credincioşilor Fraternităţii Sacerdotale.
Schismă nouă, spovezi şi căsătorii invalide
Pe 2 februarie 2026, Fraternitatea Sacerdotală "Sfântul Pius al X-lea" a anunţat că noii episcopi vor fi consacraţi pe 1 iulie. Pe 12 februarie, superiorul Fraternităţii Sacerdotale, părintele Davide Pagliarani, a fost primit la Roma de cardinalul Victor Manuel Fernandez, prefectul Dicasterului pentru Doctrina Credinţei. Prefectul le-a propus lefebvrienilor "o cale de dialog specific teologic, cu o metodologie foarte precisă, cu privire la probleme care nu au fost încă suficient clarificate", pentru a evidenţia "cerinţele minime pentru deplina comuniune cu Biserica Catolică" şi o soluţie canonică: "Posibilitatea de a realiza acest dialog presupune ca Fraternitatea să suspende decizia privind hirotoniile episcopale anunţate". În ciuda apelurilor şi avertismentelor repetate de a nu se continua cu noile hirotoniri episcopale, în ciuda invitaţiilor repetate la dialog, lefebvrienii mărturisesc ascultare faţă de Succesorul lui Petru în cuvinte, dar în realitate nu deschid nicio uşă şi nu iau în considerare cererile Succesorului lui Petru şi continuă cu intenţia lor, care sancţionează o nouă schismă.
Răspunzând unei întrebări adresate de jurnalişti la Castel Gandolfo pe 16 iunie, Papa Leon al XIV-lea a declarat: "Cu siguranţă, diviziunea dintre creştini este întotdeauna un punct dureros, dar ei refuză să accepte anumite elemente fundamentale ale Bisericii, începând cu câteva puncte ale Conciliului al II-lea din Vatican. Dacă fac această alegere, regret, dar trebuie să mergem mai departe".
(După L'Osservatore Romano, 2 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
