Sâmbăta Sfântă. Pr. Ermes Ronchi: "Este timpul tăcerii, al dorinţei şi al aşteptării"
De Giovanna Pasqualin Traversa
Sâmbăta Sfântă este un timp de tăcere şi aşteptare, în care Biserica nu prevede nicio liturgie. Însă liturgia, explică la agenţia SIR părintele Ermes Ronchi, teolog al Ordinului Slujitorilor Mariei, ales în 2016 de papa Francisc pentru a conduce exerciţiile spirituale din Postul Mare pentru pontif şi pentru Curia Romană, "este şi ofranda pe altar al pământului suferinţelor şi speranţelor întregii omeniri care în aceste zile de pătimire, în care Pătimirea lui Isus apare mai apropiată şi reală ca oricând, aşteaptă plină de speranţă o nouă auroră, probabil diferită de toate celelalte".
Părinte Ermes, ce este pentru dumneavoastră Sâmbăta Sfântă?
Este timpul marii tăceri, a seminţei din pământ; este timpul seriozităţii morţii, al traversării, al răbdării şi al aşteptării. Sâmbăta Sfântă eu mi-o imaginez aşezat în faţa mormântului pentru a-mi pune prima mare întrebare a lui Isus, pentru a-l asculta în timp ce mă întreabă, ca pe primii doi discipoli: dar tu ce cauţi? Să ne întrebăm ce căutăm realmente: aceasta este întrebarea fundamentală. Care este lucrul pe care-l doresc mai mult în viaţă, în relaţii, în credinţă, în politică? Pentru mine Sâmbăta Sfântă este timpul dorinţei. În faţa mormântului şi a seriozităţii morţii eu mă întreb ce doresc pentru mine, pentru viaţa mea şi pentru lume: de acolo se mişcă totul.
Dorinţă (it. desiderio) derivă de la de-sidera, are de-a face cu stelele. Exprimă într-un fel lipsa, nostalgia şi stimulentul spre stele...
Are de-a face cu stelele şi cu aşteptarea. În "De bello gallico", Iulius Cezar relatează că desiderantes erau acei soldaţi romani care după bătălie se opreau în pragul taberei pentru a-l aştepta pe colegul, probabil rănit, care încă nu s-a întors. Desiderantes aşteaptă pe prietenul aşa cum noi îl aşteptăm pe Prietenul, pe Isus. Dorinţa este lipsă, dar în acelaşi timp forţă care mă împinge dincolo de mine însumi, spre Celălalt şi spre ceilalţi. De altfel viaţa noastră înaintează prin puterea dorinţelor, nu prin obligaţii şi constrângeri.
În Evanghelii, Sâmbăta Sfântă este timpul rătăcirii discipolilor pentru că Învăţătorul lor a fost ucis. Anul acesta ne găseşte şi pe noi într-o situaţie de mare suferinţă, frică şi incertitudine a viitorului.
Sâmbăta Sfântă este momentul în care s-a îndurat o traumă. Noi îndurăm trauma pandemiei. Traumă vine din greacă şi conţine ideea de rană, străpungere, de ceva care ca un vârf de săgeată străbate în mod dureros şi merge dincolo pentru cac rana să devină gaură pentru a face să treacă lumina. Anul acesta, în mod deosebit, este momentul în care probabil că s-a stricat amfora care noi credeam că ar conţine toată viaţa noastră. O amforă care nu va fi reconstruită ca înainte pentru că Domnul va aranja acele cioburi, care nouă ni se par inutile, într-o formă nouă. Va face din ele un canal pentru ca apa să nu mai fie reţinută, ci să fie liberă să curgă spre setea altora. De altfel specialitatea lui Dumnezeu este să lucreze cu cioburile stricate şi să le transforme.
Dumnezeu, întocmai. În tăcerea şi în aşteptarea din Sâmbăta Sfântă, unde este?
Substanţa lui Dumnezeu este comuniunea sa cu noi. Este înlăuntrul nostru şi din interior ne luminează, ne încălzeşte şi ne stimulează. Astăzi nu se celebrează nicio liturgie. În aceste săptămâni ale timpului liturgic "forte" au lipsit şi continuă să nu fie celebrări publice în biserici, însă există lumea, iar lumea este prima scrisoare a lui Dumnezeu scrisă nouă; este prima pagină a Bibliei este vine înainte de cuvântul scris. Şi Dumnezeu este în lume.
Drama pătimirii şi morţii astăzi este şi mai reală; tot aşa sentimentul de aşteptare în noi. O aşteptare plină de speranţă, astăzi mai mult ca oricând, în învierea de la un Paşte fără liturgii publice...
În singurătatea pustiului Ordos, Pierre Teilhard de Chardin în 1923 scria: "Pentru că încă o dată, o, Doamne, dar nu în pădurile din Aisne ci în stepele din Asia, sunt fără pâine, fără vin, fără altar, mă voi ridica mai presus de simboluri până la maiestatea pură a realului; şi îţi voi oferi, eu, preotul Tău, pe altarul pământului total, munca şi suferinţa lumii". Aceasta este liturgia: a urca pe vârfurile trudelor, mizeriilor şi speranţelor omenirii, a le pune pe altar, şi în virtutea preoţiei a invoca asupra trupului omului care se pregăteşte să se renască focul Duhului lui Dumnezeu.
Mâine este Paştele. Care este urarea dumneavoastră?
A descoperi valoarea şi unicitatea fiecărei persoane. În aceste zile vedem grafice şi rotunjimi înălţându-se peste infectaţi, vindecaţi şi decedaţi. În spatele acestor numere trebuie să întrevedem feţe, să ne imaginăm ochii celor care nu au avut o mângâiere, ale celor care au murit singuri. Urarea este ca Paştele, acest Paşte inedit, să ne dăruiască o nouă privire asupra persoanei care trebuie să fie în centru, să vină înainte de interesele politice, economice şi financiare. Însă Paştele să ne ajute să înţelegem şi preţiozitatea vieţii: nimic nu valorează cât valorează o viaţă. Puteam să fiu şi eu într-una din acele sicrie sărace duse de camioane noaptea... Trebuie să învăţăm să avem grijă de preţiozitatea trupului, a sufletului şi a minţii. Şi noi, care ne credeam stăpâni ai creaţiei, trebuie să avem familiaritate cu misterul, cu neprevăzutul care ne depăşeşte şi probabil că este o gaură spre Dumnezeu.
Când se vor termina toate acestea?
Un frate prieten al meu a scris o poezie în care spune: "Într-o zi toate săruturile nedate vor fi date". Aşadar, în loc să ne întrebăm când se vor termina toate acestea, aşa cum femeile sâmbăta pregăteau arome şi uleiuri parfumate pentru a le duce la trupul lui Isus, eu în acest timp acumulez stocuri de feţe, de ochi, de mâini. Pun deoparte afect şi mângâieri pentru cei care suferă, intuiesc zâmbete sub măşti, aşteptând acea mică profeţie. Acum suntem în exil unii de alţii, dar într-o zi toate îmbrăţişările nedate vor fi date.
(După agenţia SIR, 11 aprilie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
