Interviu luat cardinalului Mario Zenari
"Să nu lăsăm speranţa să moară"
de Massimiliano Menichetti
Războiul din Siria a devorat vieţi şi pace şi riscă să şteargă speranţa. Aceasta este teama nunţiului apostolic la Damasc, cardinalul Mario Zenari, care trăieşte într-o ţară sfâşiată, de zece ani, de război, violenţe şi interese de parte. N-a fost mereu aşa, aminteşte el, însă astăzi lipseşte totul şi este nevoie de un "fluviu" de ajutoare ţintite. Ieri, 14 martie 2021, la Angelus şi în timpul călătoriei în avion după vizita în Irak, papa şi-a îndreptat iarăşi gândul său la "iubita şi martirizata Sirie".
Eminenţă, papa a invocat din nou pentru Siria reconstrucţie, convieţuire şi pace...
A rămas celebru încă de la începutul conflictului binomul care apare des în apelurile Papei Francisc: "iubita şi martirizată Sirie". Este vorba de una din ţările pe care le are mai mult la inimă. Şi recent, în timpul călătoriei apostolice în Irak, Sfântul Părinte a menţionat Siria. Cu ocazia rugăciunii Angelus de ieri, vorbind despre trista aniversare a celor zece ani de război, a amintit încă o dată suferinţa enormă a populaţiei şi a adresat un apel insistent solidarităţii internaţionale pentru ca să tacă armele, să se înceapă reconcilierea, reconstrucţia şi revenirea economică şi să se reînsufleţească astfel speranţa atâtor oameni, greu încercaţi de sărăcia crescândă şi de incertitudinea viitorului.
Destul de numeroase şi variate au fost în aceşti ani iniţiativele, mai întâi ale Papei Benedict al XVI-lea, şi apoi ale Papei Francisc, pentru ca să înceteze violenţa şi să se demareze procesul de pace. Tot atâtea au fost iniţiativele referitoare la ajutoarele umanitare. A rămas celebră convocarea, la 7 septembrie 2013, la puţine luni de la alegerea sa ca pontif, a unei zile de post şi rugăciune pentru pacea în Siria. Piaţa "Sfântul Petru" era aglomerată de credincioşi, chiar într-un moment dramatic, probabil unul din cele mai cruciale pentru Siria. L-a amintit el însuşi în avion, în urmă cu câteva zile, în timpul călătoriei sale de întoarcere din vizita apostolică în Irak.
Care este faţa ţării astăzi când înfruntă şi urgenţa de covid-19?
Nu mai este Siria pe care am cunoscut-o când am ajuns aici în urmă cu doisprezece ani ca nunţiu apostolic. Astăzi, ieşind pe străzile din Damasc, văd în faţa brutăriilor cozi lungi de persoane, care aşteaptă cu răbdare rândul lor pentru a cumpăra pâinea la preţuri subvenţionate de stat, adesea singurul aliment pe care şi-l pot permite. Scene nemaivăzute înainte, nici măcar în timpul celor mai duri ani de război. Şi a ne gândi că Siria face parte din aşa-numita "Semilună fertilă". Mesopotamia de Nord, cu câmpii nemărginite, care se extind pe circa 500 km între fluviile Eufrat şi Tigru: un covor de aur în timpul lunii mai, când secerişul se coace! În afară de asta, se văd cozi lungi de maşini în faţa benzinăriilor şi se găseşte greu motorina pentru încălzirea familială, deşi în partea orientală a ţării, la graniţa cu Irakul, sunt puţuri petrolifere care ar fi suficiente pentru aprovizionarea aproape completă de carburant pentru uz intern.
Care este bilanţul la zece ani de la izbucnirea conflictului?
Siria de astăzi are faţa unei ţări în care, faţă de acum zece ani, lipesc diferite categorii de persoane: morţii din conflict sunt circa jumătate de milion; 5,5 milioane sunt refugiaţii sirieni în ţările vecine; alţi 6 milioane se mută, uneori de mai multe ori, dintr-un sat în altul ca evacuaţi interni. În afară de asta, lipsesc circa un milion de persoane emigrate. Lipsesc zeci de mii de persoane dispărute. Lipsesc tinerii, viitorul ţării. Lipsesc peste jumătate dintre creştini. Lipsesc taţii, şi uneori şi mamele, pentru atâţia copii. Lipseşte pentru mulţi dintre ei un lăcaş familial. Lipsesc şcoli, spitale, personal medical-asistenţial, mai ales în plin urgenţă covid-19. Lipsesc fabrici şi activităţi de producţie. Au dispărut sate şi cartiere întregi, rase la pământ şi depopulate. A fost delapidat celebrul patrimoniu arheologic, care atrăgea vizitatori din toate părţile lumii. A fost vătămat grav ţesutul social, adică mozaicul de convieţuire exemplară între grupuri etnice şi religioase. Geme şi natura cu poluarea aerului, apei şi solului din cauza utilizării, timp de zece ani, de materiale explozive şi bombe de diferite tipuri. Solul este călcat în picioare şi cerurile sunt brăzdate de forţele armate din cinci puteri aflate în dezacord între ele, aşa cum aminteşte adesea trimisul special al ONU pentru Siria, domnul Geir Pedersen. Aşadar, o imagine cu adevărat dezolantă.
După aceşti lungi ani de război, economia este puternic vătămată, lipsesc servicii de bază precum şcoli şi spitale, sărăcia este o altă plagă care striveşte poporul. Siria riscă să piară într-un scenariu de abandonare?
Este adevărat că în diferite regiuni al Siriei, de câtva timp, nu mai cad bombe, însă a izbucnit ceea ce s-ar putea defini "bomba" sărăciei. Conform ultimelor date ale Naţiunilor Unite, circa 90% din populaţia siriană trăieşte actualmente sub pragul sărăciei. Este cea mai rea realitate din lume! Lira siriană a pierdut mare parte din valoarea sa şi preţurile bunurilor de consum de bază au crescut enorm. Oamenii numesc această fază a conflictului "război economic". În afară de asta, lipsesc fabricile, locul de muncă este greu de găsit şi salariile sunt foarte mici, şi nu se vede încă demararea unei reveniri economice substanţiale.
De circa doi ani în mare parte a ţării au încetat bombele, Naţiunile Unite continuă eforturile pentru a negocia între facţiuni şi guvern demararea lucrărilor pentru o nouă constituţie, însă acest lucru nu pare să fie suficient pentru a reda speranţă şi încredere. De ce?
Din păcate există impresia că procesul de pace, trasat de road map a Rezoluţiei 2254 (2015) a Consiliului de Securitate de la Naţiunile Unite, este la un punct mort. În briefing-ul său la acelaşi Consiliu de Securitate, la 9 februarie, trimisul special al ONU a atras atenţia cu privire la necesitatea unei "diplomaţii internaţionale constructive cu privire la Siria", fie pentru continuarea reformei constituţionale, fie pentru procesul de pace în general. În timpul unor momente cruciale, în aceşti ani de război, s-a asistat la aspre dezbateri şi diviziuni în sânul Consiliului de Securitate şi s-a recurs la folosirea dreptului de veto cam de cincisprezece ori, din partea unor membri permanenţi, atunci când era vorba de a adopta rezoluţii importante. Din asta este uşor de a concluziona că nu va fi pace în Siria până când vor continua aceste certuri şi diviziuni în sânul celui mai mare organism care se află în fruntea siguranţei şi păcii mondiale. Totuşi, dincolo de aceste momente dezamăgitoare şi falimentare, trebuie amintit şi acordul unanim al comunităţii internaţionale cel puţin în două ocazii cruciale: prima, în septembrie 2013, când, graţie înţelegerii dintre preşedinţii Federaţiei Ruse şi al Statelor Unite, Putin şi Obama, s-a ajuns la rezolvarea problemei grave şi delicate a dezamorsării arsenalului chimic sirian; o altă ocazia a fost atunci când s-a votat în unanimitate menţionata Rezoluţie 2254, care, aşa cum s-a amintit, stabileşte road map pentru procesul de pace.
Sunt copii care au trăit numai dimensiunea violenţelor, a privării. Cum se vor vindeca aceste răni?
Aşa cum se întâmplă pentru toate războaiele, şi acest conflict lung şi crunt a avut efecte devastante mai ales asupra părţilor mai slabe ale populaţiei, îndeosebi copiii, femeile şi bătrânii. Mulţi copii au murit sub bombardamente sau în schimburile de focuri, alţii au fost scoşi răniţi şi mutilaţi de sub dărâmături, unii au murit în traversarea mării, mulţi alţii au suferit traume psihice greu de vindecat, mulţi au rămas fără unul sau ambii părinţi. Mulţi au murit de malnutriţie, frig, deshidratare, precum circa cincizeci de bebeluşi morţi în braţele mamelor lor în timp ce fugeau din Baghouz în iarna de acum câţiva ani. Un anumit număr dintre ei, împreună cu mamele lor, încă aşteaptă în diferite lagăre de refugiaţi repatrierea în ţările de origine, în condiţii foarte precare, în special în lagărul în mod trist vestit din Al-Hol (Hassaké). După bătălia sângeroasă din Alep în 2016 au apărut, vagabonzi pe străzile şi ruinele oraşului, câteva mii de copii, fără familie, fără nume şi prenume. Graţie angajării comune a autorităţilor musulmane şi creştine din Alep, s-a încercat înregistrarea lor la starea civilă cu un nume şi un prenume şi să-i introducă pe un drum de reinserare socială. Fiind neutilizabilă o şcoală din trei, circa două milioane de copii sirieni nu sunt şcolarizaţi. Unii sunt victime ale exploatării sexuale şi unii sunt înrolaţi. Mai ales fetele au fost expuse la căsătorii precoce. Fitilul care a făcut să explodeze conflictul a fost aprins în mod inconştient de circa doisprezece copii din Daraa, în sudul Siriei, arestaţi şi deţinuţi câteva zile, pentru că au scris pe zidul şcolii lor slogane împotriva preşedintelui Assad. După aceea toate acestea au căzut în mod inevitabil asupra celor de vârsta lor ca un bumerang crunt. Un adevărat măcel de nevinovaţi.
Ce rol au tinerii, prezent şi viitor, în reconstrucţia ţării?
Tinerii sunt cele mai bune resurse ale unei ţări. Sunt viitorul societăţii şi al Bisericii. Din păcate, Siria şi Biserica au pierdut mare parte din acest patrimoniu inegalabil. De fapt, un mare număr dintre ei, nevăzând un viitor sigur, au luat calea exilului. S-ar putea defini această pierdere incalculabilă ca o altă "bombă" ucigătoare pentru Siria.
Pentru a face Siria să repornească, se estimează, sunt necesare 400 de miliarde de dolari. După părerea dumneavoastră este nevoie de un efort mai mare din partea comunităţii internaţionale?
Naţiunile Unite, diferitele ONG-uri angajate în domeniul umanitar şi Bisericile încearcă să tamponeze multele urgenţe, mai ales cea alimentară şi sanitară. Din păcate încă n-au început reconstrucţia şi demararea economiei, pentru care ar fi nevoie de multe sute de miliarde de dolari. Un efect negativ asupra a toate acestea, în afară de fenomenul grav al corupţiei şi de alţi diferiţi factori, îl au şi sancţiunile, îndeosebi unele din ele. Pentru această operă de reconstrucţie şi de revenire economică, este nevoie de o intervenţie puternică şi urgentă a comunităţii internaţionale. Pacea nu va veni în Siria fără reconstrucţie şi demarare economică. "Dezvoltare este noul nume al păcii", scria Sfântul Papă Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio din 1967. Şi Papa Francisc, în enciclica Fratelli tutti, nr. 126, citând Centesimus annus a sfântului papă Ioan Paul al II-lea, vorbeşte despre necesitatea de a asigura "dreptul fundamental al popoarelor la subzistenţă şi la progres". Dacă îmi este permis să împrumut şi să parafrazez titlul unui roman apărut în urmă cu nişte ani, The peace like a river ("Pacea ca un fluviu"), este nevoie de un "fluviu" de ajutoare ţintite pentru reconstruirea de spitale, şcoli, fabrici şi diferite infrastructuri.
Care este rolul Bisericii în acest context?
O provocare enormă care se află în faţa diferitelor religii prezente în Siria, îndeosebi cea creştină şi musulmană, este reconcilierea şi recoaserea ţesutului social, vătămat de aceşti lungi ani de război. În afară de asta, Biserica este activă pe teren cu o vastă reţea de proiecte umanitare deschise tuturor, fără diferenţe etnico-religioase, graţie ajutoarelor care provin de la diferite instituţii caritative din toate părţile lumii. Am putea spune că este vorba de opera "bunului samaritean".
Cum trăiţi această perioadă a Postului Mare şi cu ce orizont?
Se încearcă să se trăiască împreună cu oamenii acest "Post Mare", care durează, fără întrerupere, de 10 ani, aşteptând să se poate întrevedea capătul tunelului şi o breşă de reanimare a Siriei, o "înviere" a acestei ţări.
Care este dorinţa dumneavoastră, apelul dumneavoastră pentru această ţară?
O jurnalistă siriană, cu pseudonimul Waad Al-Kateab, scria în "The New York Times" la 7 februarie 2020 un articol cu titlul: "We are left to face death alone" ("Suntem lăsaţi singuri să înfruntăm moartea"). Şi Papa Francisc, la 9 ianuarie 2020, cu ocazia schimbului de urări pentru noul an cu Corpul diplomatic acreditat la Sfântul Scau, spunea: "Mă refer la negura de tăcere care riscă să acopere războiul care a devastat Siria în cursul acestui deceniu". Siria, în aceşti lungi ani de război, a pierdut pacea, a pierdut persoane, a pierdut tineri, a pierdut creştini. Mulţi oameni au pierdut şi pierd şi speranţa. Ar putea să fie comparaţi cu nenorocitul din parabola "bunului samaritean": agresaţi de tâlhari, prădaţi şi lăsaţi pe jumătate morţi şi umiliţi pe marginea drumului. Aşteaptă să fie ridicaţi social şi economic şi să vadă recunoscută demnitatea lor. Pentru aceasta, o mulţumire deosebită se îndreaptă spre toţii "bunii samariteni", dintre care unii şi-au pierdut şi viaţa demonstrând faţă de ei solidaritatea lor generoasă: este vorba de instituţii umanitare internaţionale, de organizaţii religioase, de persoane private. Să nu lăsăm speranţa să moară!
(După L'Osservatore Romano, 15 martie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
