Meditaţiile scrise de cardinalul Camillo Ruini pentru Via Crucis care va fi prezidată de Benedict al XVI-lea la Colosseum în seara de Vinerea Sfântă (2 aprilie 2010)
Meditaţiile despre cele paisprezece staţiuni ale Căii Crucii vor fi introduse de următoarea meditaţie şi de rugăciunea care urmează, ce va recitată de Benedict al XVI-lea.
Când apostolul Filip i-a cerut: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl", Isus a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut...? Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut şi pe Tatăl" (In 14,8-9). În seara aceasta, în timp ce-l însoţim în inima noastră pe Isus care merge sub cruce, să nu uităm aceste cuvinte ale lui. Chiar şi atunci când poartă crucea, chiar şi atunci când moare pe cruce, Isus este Fiul care este una cu Dumnezeu Tatăl. Privind faţa lui distrusă de lovituri, de trudă, de suferinţa interioară, noi vedem faţa Tatălui. Mai mult, tocmai în acest moment gloria lui Dumnezeu, lumina sa prea puternică pentru orice ochi omenesc, devine şi mai mult vizibilă pe faţa lui Isus. Aici, în această sărmană fiinţă pe care Pilat a arătat-o iudeilor, în speranţa de a-i induce la milă, cu cuvintele "Iată omul!" (In 19,5), se manifestă adevărata măreţie a lui Dumnezeu, acea măreţie misterioasă pe care nici un om nu putea să şi-o imagineze.
Dar în Isus răstignit se revelează şi o altă măreţie, măreţia noastră, măreţia care aparţine oricărui om prin însuşi faptul că are un chip şi o inimă omenească. Scrie sfântul Anton de Padova: "Cristos, care este viaţa ta, este atârnat în faţa ta, pentru ca tu să priveşte în cruce ca într-o oglindă (...) Dacă-l vrei privi pe el, vei putea să-ţi dai seama cât de mari sunt demnitatea ta (...) şi valoarea ta (...). În nici un alt loc omul nu-şi poate da seama mai bine de ce valoare are el, decât privindu-se în oglinda crucii" (Sermones Dominicales et Festivi, III, pag. 213-214). Da, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a murit pentru tine, pentru mine, pentru fiecare dintre noi, şi astfel ne-a dat dovada concretă a cât de mari şi preţioşi suntem noi în ochii lui Dumnezeu, unicii ochi care depăşesc toate aparenţele şi văd până în profunzime realitatea lucrurilor.
Participând la Via Crucis, să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea şi nouă această privire de adevăr şi de iubire, pentru a deveni, uniţi cu el, liberi şi buni.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeule Tată atotputernic, tu ştii toate, tu vezi nevoia enormă de tine care se ascunde în inima noastră. Dă fiecăruia dintre noi umilinţa de a recunoaşte această nevoie.
Eliberează inteligenţa noastră de pretenţia, greşită şi un pic ridicolă, că putem domina misterul care ne înconjoară din toate părţile.
Eliberează voinţa noastră, de îngâmfarea, la fel de naivă şi neîntemeiată, că putem construi singuri fericirea noastră şi sensul vieţii noastre.
Fă pătrunzător şi sincer ochiul nostru interior, în aşa fel încât să recunoaştem, fără ipocrizii, răul care este înlăuntrul nostru. Dar dă-ne, în lumina crucii şi învierii unicului tău Fiu, şi certitudinea că, uniţi cu el şi susţinuţi de el, vom putea învinge şi noi răul prin bine. Doamne Isuse, ajută-ne să mergem cu acest suflet în urma crucii tale.
*
Staţiunea I
Isus este condamnat la moarte
Meditaţie
De ce a fost condamnat la moarte Isus, el, care "a trecut făcând bine" (Fap 10,38)? Această întrebare ne va însoţi de-al lungul Căii Crucii aşa cum ne însoţeşte toată viaţa.
În Evanghelii găsim un răspuns adevărat: conducătorii iudeilor au voit moartea lui pentru că au înţeles că Isus se considera Fiul lui Dumnezeu. Şi găsim şi un răspuns pe care iudeii l-au folosit ca pretext, pentru a obţine de la Pilat condamnarea lui: Isus ar fi avut pretenţia că este un rege din lumea aceasta, regele iudeilor.
Însă în spatele acestor răspunsuri se deschide larg un abis, asupra căruia înseşi Evangheliile şi toată Sfânta Scriptură ne deschid privirea: Isus a murit pentru păcatele noastre. Şi încă şi mai profund, a murit pentru noi, a murit pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi ne iubeşte până acolo încât îl dă pe Fiul său unul născut, pentru ca noi să avem viaţă prin intermediul lui (cf. In 3,16-17).
Aşadar, la noi înşine trebuie să privim: la răul şi la păcatul care locuiesc înlăuntrul nostru şi pe care adesea ne prefacem că le ignorăm. Dar încă şi mai mult trebuie să ne îndreptăm privirea spre Dumnezeul cel bogat în milostivire care ne-a numit prieteni (cf. In 15,15). Astfel drumul Căii Crucii şi tot drumul vieţii devine un itinerar de pocăinţă, de durere şi de convertire, dar şi de recunoştinţă, de credinţă şi de bucurie.
*
Staţiunea a II-a
Isus ia crucea pe umeri
Meditaţie
După condamnare vine umilirea. Ceea ce-i fac lui Isus soldaţii ni se pare inuman. Ba chiar, este fără îndoială inuman: sunt acte de batjocură şi de dispreţ în care este exprimă o ferocitate obscură, care nu dă importanţă suferinţei, chiar şi fizice, care este provocată fără motiv unei persoane deja condamnată la supliciul teribil al crucii. Totuşi acest comportament al soldaţilor este, din nefericire, şi prea uman. Mii de pagini din istoria umanităţii şi din cronica zilnică confirmă că acţiune de acest gen nu sunt deloc străine omului. Apostolul Paul a scos bine în evidenţă acest paradox: "Eu ştiu (...) că în mine, (...) în trupul meu, nu locuieşte binele: ... de fapt eu nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau" (Rom 7,18-19).
Chiar aşa este: în conştiinţa noastră este aprinsă lumina binelui, o lumină care în multe cazuri devine evidentă şi de care, din fericire, ne lăsăm conduşi în alegerile noastre. Dar adesea se întâmplă contrarul: acea lumină este întunecată de resentimente, de dorinţe care nu pot fi destăinuite, de pervertirea inimii. Şi atunci devenim cruzi, capabil de cele mai rele lucruri, chiar şi de lucruri incredibile.
Doamne Isuse, sunt şi eu printre cei care şi-au bătut joc de tine şi te-au lovit. De fapt, tu ai spus: "Tot ceea ce aţi făcut unui dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Doamne Isuse, iartă-mă.
*
Staţiunea a III-a
Isus cade întâia oară sub povara crucii
Meditaţie
Evangheliile nu ne vorbesc despre căderile lui Isus sub povara crucii, dar această veche tradiţie este în mod profund verosimilă. Amintim numai că, înainte de a i se pune crucea pe umeri, Isus a fost biciuit la porunca lui Pilat. După tot ceea ce i s-a întâmplat începând din timpul nopţii în Grădina Măslinilor, forţele lui practic trebuiau să fie epuizate.
Înainte de a ne opri asupra aspectelor profunde şi interioare ale pătimirii lui Isus, să luăm act pur şi simplu de durerea fizică pe care el a trebuit s-o îndure. O durere enormă şi teribilă, până la ultima respiraţie de pe cruce, o durere care nu poate decât să provoace frică.
Suferinţa fizică este cea mai uşor de înfrânt, sau măcar de atenuat, cu actualele tehnici şi metodologii ale noastre, cu anesteziile şi celelalte terapii ale durerii. Chiar dacă din mult motive, naturale sau dependente de comportamente umane, o imensă masă de suferinţe fizice rămâne prezentă în lume.
În orice caz, Isus nu a refuzat durerea fizică şi astfel s-a făcut solidar cu toată familia umană, în special cu acea parte din ea a cărei viaţă, şi astăzi, este marcată de această formă de durere. În timp ce-l vedem căzând sub cruce, îi cerem cu umilinţă curajul de a lărgi, cu o solidaritate formată nu numai din cuvinte, spaţiile prea restrânse ale inimii noastre.
*
Staţiunea a IV-a
Isus întâlneşte pe Maica sa îndurerată
Meditaţie
În Evanghelii nu se vorbeşte direct despre o întâlnire a lui Isus cu Mama sa de-al lungul drumului crucii, ci despre prezenţa Mariei sub cruce. Şi aici Isus se adresează ei şi discipolului preaiubit, evanghelistul Ioan. Cuvintele lui au un sens imediat: s-o încredinţeze pe Maria lui Ioan, pentru ca să aibă grijă de ea. Şi un sens mult mai amplu şi profund: sub cruce Maria este chemată să spună un al doilea "da", după da-ul de la Buna Vestire, cu care a devenit Mama lui Isus, deschizând astfel poarta pentru mântuirea noastră.
Cu acest al doilea "da", Maria devine mama noastră a tuturor, a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei pentru care Isus şi-a vărsat sângele. O maternitate care este semn viu al iubirii şi al milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru această sunt atât de profunde şi tenace legăturile de afecţiune şi de încredere care unesc poporul creştin cu Maria; pentru aceasta recurgem în mod spontan la ea, mai ales în circumstanţele cele mai dificile ale vieţii.
Însă Maria a plătit cu preţ scump această maternitate universală a ei. Aşa cum a profeţit despre ea Simeon în templul din Ierusalim, "o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35).
Marie, Mama lui Isus şi mama noastră, ajută-ne să experimentăm în sufletele noastre, în această seară şi întotdeauna, acea suferinţă plină de iubire care te-a unit cu crucea Fiului tău.
*
Staţiunea a V-a
Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea
Meditaţie
Isus trebuie să fi fost cu adevărat epuizat şi astfel soldaţii remediază luându-l pe primul venit pe care-l întâlnesc şi punându-i pe umeri crucea. Şi în viaţa de fiecare zi crucea, sub atâtea forme diferite - de la o boală la un accident grav la pierderea unei persoane dragi sau a locului de muncă - se abate, adesea pe neaşteptate, asupra noastră. Şi noi vedem în ea numai un ghinion, sau în cazurile mai rele o nenorocire.
Însă Isus a spus discipolilor săi: "Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mt 16,24). Nu sunt cuvinte uşoare; ba chiar, în viaţa concretă sunt cele mai dificile cuvinte din Evanghelie. Toată fiinţa noastră, tot ceea ce este înlăuntrul nostru, se răzvrăteşte împotriva unor asemenea cuvinte.
Totuşi Isus continuă spunând: "cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine o va afla" (Mt 16,25). Să ne oprim asupra acestui "pentru mine": aici este toată pretenţia lui Isus, conştiinţa pe care el o avea despre sine însuşi şi cererea pe care ne-o adresează nouă. El se află în centrul a toate, el este Fiul lui Dumnezeu care este una cu Dumnezeu Tatăl (cf. In 10,30), el este unicul nostru Mântuitor (cf. Fap 4,12).
Efectiv, ceea ce la început părea numai un ghinion sau o nenorocire se dovedeşte după aceea, nu rar, o poartă care s-a deschis în viaţa noastră şi ne-a adus un bine mai mare. Dar nu întotdeauna este aşa: de atâtea ori, în această lume, nenorocirile rămân numai pierderi dureroase. Aici din nou Isus are ceva să ne spună. Sau mai bine zis, lui i s-a întâmplat ceva: după cruce, el a înviat din morţi şi a înviat ca primul născut dintre mulţi fraţi (cf. Rom 8,29; 1Cor 15,20). Da, crucea sa nu poate să fie separată de învierea sa. Numai crezând în înviere putem parcurge în manieră chibzuită drumul crucii.
*
Staţiunea a VI-a
Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă
Meditaţie
Când Veronica a şters faţa lui Isus cu o maramă, acea faţă desigur nu trebuia să fie atrăgătoare: era o faţă desfigurată. Însă, acea faţă nu putea să lase indiferenţi, acea faţă tulbura. Putea să provoace batjocură şi dispreţ, dar şi compasiune şi chiar iubire, dorinţă de a veni în ajutor. Veronica este simbolul acestor sentimente.
Oricât de desfigurată ar fi, faţa lui Isus este întotdeauna faţa Fiului lui Dumnezeu. Este o faţă desfigurată de noi, de cumulul enorm al răutăţii umane. Dar este şi o faţă desfigurată pentru noi, care exprimă iubirea şi dăruirea lui Isus şi care este oglindă a milostivirii infinite a lui Dumnezeu Tatăl.
În afară de asta, în faţa suferindă a lui Isus vedem un alt cumul imens, cel al suferinţelor umane. Şi astfel gestul de milă al Veronicăi devine pentru noi o provocare, o solicitare urgentă: devine cererea, dulce dar imperioasă, de a nu ne întoarce în partea cealaltă, de a privi şi noi pe cei care suferă, apropiaţi şi îndepărtaţi. Şi nu numai să privim, ci să ajutăm. Via Crucis din această seară nu va trece în zadar dacă ne va duce la gesturi concrete de iubire şi de solidaritate activă.
*
Staţiunea a VII-a
Isus cade a doua oară sub povara crucii
Meditaţie
Isus cade din nou sub cruce. Desigur era epuizat fizic, dar era şi rănit de moarte în inima sa. Apăsa asupra lui refuzul celor care, încă de la început, s-au opus cu încăpăţânare misiunii sale. Apăsa refuzul care, la sfârşit, i-a opus acel popor care păruse plin de admiraţie şi chiar şi de entuziasm faţă de el. De aceea, privind cetatea sfântă pe care atât de mult o iubea, Isus exclamase: "Ierusalime, Ierusalime, (...) de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit!" (Mt 23,37). Apăsa teribil trădarea lui Iuda, abandonarea din partea discipolilor în momentul încercării supreme, apăsa îndeosebi tripla tăgăduire a lui Petru. Ştim bine că apăsa asupra lui şi masa nenumărată a păcatelor noastre, a fărădelegilor care însoţesc de-a lungul mileniilor întreaga viaţă umană.
De aceea, îi cerem lui Dumnezeu, cu umilinţă dar şi cu încredere: Tată, bogat în milostivire, ajută-ne să nu facem şi mai grea crucea lui Isus. De fapt, aşa cum a scris Ioan Paul al II-lea, a cărui aniversare a morţii este în seara aceasta: "limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este în definitiv Milostivirea Divină" (Memorie şi identitate, pag. 70).
*
Staţiunea a VIII-a
Isus mângâie femeile din Ierusalim care plâng
Meditaţie
Aşadar, Isus, el simte compasiune faţă de femeile din Ierusalim şi faţă de noi toţi. Chiar şi în timp ce poartă crucea, Isus rămâne omul care are compasiune faţă de mulţimi (Mc 8,2), care izbucneşte în plâns în faţa mormântului lui Lazăr (cf. In 11,35), care-i proclamă fericiţi pe cei care plâng, pentru că vor fi mângâiaţi (cf. Mt 5,4).
Tocmai aşa Isus se arată singurul care cunoaşte cu adevărat inima lui Dumnezeu Tatăl şi care poate să ne-o facă şi nouă cunoscută: "nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia Fiul vrea să-i descopere" (Mt 11,27).
Încă din timpurile cele mai îndepărtate omenirea s-a întrebat, adesea cu angoasă, care este cu adevărat atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi: o atitudine de grijă providenţială, sau în schimb de indiferenţă suverană, sau chiar de supărare şi de ură? La o întrebare de acest gen nu putem da un răspuns sigur numai cu resursele inteligenţei noastre, ale experienţei noastre şi nici măcar ale inimii noastre.
Pentru aceasta Isus - viaţa lui şi cuvântul lui, crucea sa şi învierea sa - este realitatea cea mai importantă din toată istoria umană, lumina care străluceşte asupra destinului nostru.
*
Staţiunea a IX-a
Isus cade a treia oară sub povara crucii
Meditaţie
Iată motivul cel mai profund al căderilor repetate ale lui Isus: nu numai suferinţele fizice, nu numai trădările umane, ci voinţa Tatălui. Acea voinţă misterioasă şi omeneşte incomprehensibilă, dar infinit de bună şi generoasă, prin care Isus s-a făcut "păcat pentru noi", asupra lui sunt transferate toate păcatele omenirii şi se împlineşte acel schimb misterios care ne face pe noi păcătoşii "dreptate a lui Dumnezeu".
În timp ce încercăm să ne întruchipăm în Isus care merge şi cade sub cruce, este foarte corect ca să simţim în noi sentimente de căinţă şi de durere. Dar şi mai puternică trebuie să fie recunoştinţa care invadează sufletul nostru.
Da, o, Doamne, tu ne-ai răscumpărat, tu ne-ai eliberat, prin crucea ta ne-ai făcut drepţi în faţa lui Dumnezeu. Ba chiar ne-ai unit aşa de intim cu tine încât ai făcut şi din noi, în tine, fiii lui Dumnezeu, rudele şi prietenii lui. Mulţumim, Doamne, fă ca recunoştinţa faţă de tine să fie caracteristica dominantă a vieţii noastre.
*
Staţiunea a X-a
Isus este despuiat de hainele sale
Meditaţie
Isus este despuiat de hainele sale: suntem la actul final al acelei drame, începută cu arestarea în Grădina Măslinilor, prin care Isus este despuiat de demnitatea sa de om, mai înainte încă de Fiu al lui Dumnezeu.
Aşadar, Isus s-a oferit gol privirii oamenilor din Ierusalim şi privirii întregii omeniri. Într-un sens profund, este corect ca să fie aşa: de fapt el s-a despuiat complet de sine însuşi, pentru a se jertfi pentru noi. De aceea gestul de a-l despuia de haine este şi împlinirea unui cuvânt din Sfânta Scriptură.
Privindu-l pe Isus gol pe cruce simţim înlăuntrul nostru o necesitate urgentă: să privim fără văluri în noi înşine; să ne despuiem în mod spiritual în faţa noastră, dar încă mai înainte în faţa lui Dumnezeu, şi chiar şi în faţa fraţilor noştri în omenitate. Să ne despuiem de pretenţia de a apărea mai buni decât ceea ce suntem, pentru a căuta în schimb să fim sinceri şi transparenţi.
Comportamentul care, probabil mai mult decât oricare altul, provoca supărarea lui Isus era de fapt ipocrizia. De câte ori le-a spus discipolilor săi: nu faceţi "aşa cum fac făţarnicii" (Mt 6,2.5.16), sau celor care contestau acţiunile sale bune: "vai vouă, făţarnicilor" (Mt 23,13.15.23.25.27.29).
Doamne Isuse gol pe cruce, ajută-mă să fiu şi eu gol în faţa ta.
*
Staţiunea a XI-a
Isus este răstignit pe cruce
Meditaţie
Isus este pironit pe cruce. O tortură teribilă. Şi în timp ce este atârnat pe cruce, mulţi râd de el şi chiar îl provoacă: "Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva! (...) S-a încrezut în Dumnezeu! Să-l elibereze acum, dacă îl doreşte. Pentru că spunea: "Sunt Fiul lui Dumnezeu"" (Mt 27,42-43). Astfel este luată în râs nu numai persoana lui ci şi misiunea lui de mântuire, acea misiune pe care Isus tocmai pe cruce o ducea la îndeplinire.
Dar, în adâncul fiinţei sale, Isus simte o suferinţă incomparabil mai mare, care-l face să izbucnească într-un strigăt: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mc 15,34). E vorba desigur de cuvintele de la începutul unui Psalm, care se încheie cu reafirmarea încrederii depline în Dumnezeu. Şi totuşi sunt cuvinte care trebuie luate totalmente în serios, care exprimă încercarea cea mai mare la care a fost supus Isus.
De câte ori, în faţa unei încercări, credem că am fost uitaţi sau abandonaţi de Dumnezeu. Sau chiar suntem tentaţi să concludem că Dumnezeu nu există.
Fiul lui Dumnezeu, care a băut până la capăt paharul său amar şi apoi a înviat din morţi, ne spune în schimb, cu toată fiinţa sa, cu viaţa sa şi moartea sa, că trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Pe el putem să-l credem.
*
Staţiunea a XII-a
Isus moare pe cruce
Meditaţie
Când moartea vine după o boală dureroasă, se obişnuieşte să se spună cu uşurare: "A terminat de suferit". Într-un anumit sens, aceste cuvinte sunt valabile şi pentru Isus. Însă sunt cuvinte prea limitate şi superficiale, în faţa morţii unui om oarecare şi cu atât mai mult în faţa morţii acelui om care este Fiul lui Dumnezeu.
De fapt, atunci când Isus moare, catapeteasma templului din Ierusalim se rupe în două şi au loc alte semne, care-l fac pe centurionul roman care stătea de pază la cruce să exclame: "Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (cf. Mt 27,51-54).
În realitate, nimic nu este aşa de obscur şi misterios ca moartea Fiului lui Dumnezeu, care împreună cu Dumnezeu Tatăl este izvorul şi plinătatea vieţii. Dar nimic nu este şi aşa de luminos, pentru că aici străluceşte gloria lui Dumnezeu, gloria Iubirii atotputernice şi milostive.
În faţa morţii lui Isus răspunsul nostru este tăcerea adoraţiei. Astfel ne încredinţăm lui, ne punem în mâinile lui, cerându-i ca nimic, în viaţa noastră ca şi în moartea noastră, să nu ne poată despărţi vreodată de el (cf. Rom 8,38-39).
*
Staţiunea a XIII-a
Isus este coborât de pe cruce
Meditaţie
Acum ora lui Isus s-a împlinit şi Isus este coborât de pe cruce. Punctuale, ca să-l primească, sunt acolo braţele Mamei sale. După ce a gustat până la capăt singurătatea morţii, imediat Isus regăseşte - în trupul său nemişcat - cea mai puternică şi cea mai dulce dintre legăturile lui umane, căldura afecţiunii Mamei sale. Cei mai mari artişti, ne gândim la Pietŕ a lui Michelangelo, au ştiut să intuiască şi să exprime profunzimea şi tenacitatea indestructibilă a acestei legături.
Amintindu-ne că Maria, la picioarele crucii, a devenit şi mama fiecăruia dintre noi, îi cerem să pună în inima noastră sentimentele care o unesc cu Isus. De fapt, pentru a fi într-adevăr creştini, pentru a putea să-l urmăm pe Isus cu adevărat, trebuie să fim legaţi de el cu tot ceea ce există înlăuntrul nostru: mintea, voinţa, inima, micile şi marile noastre alegeri zilnice.
Numai astfel Dumnezeu va putea să fie în centrul vieţii noastre, să nu se reducă la o consolare care ar trebui să fie mereu disponibilă, fără a se amesteca însă în interesele concrete pe baza cărora acţionăm.
*
Staţiunea a XIV-a
Isus este înmormântat
Meditaţie
Cu piatra care închide intrarea de la mormânt totul pare terminat cu adevărat. Însă putea Autorul vieţii să rămână prizonier al morţii? De aceea, mormântul lui Isus, de atunci până astăzi, nu numai că a devenit obiectul celei mai emoţionante devoţiuni, ci a şi provocat cea mai profundă dezbinare a inteligenţelor şi a inimilor: aici se despart drumurile între cei care cred în Cristos şi cei care în schimb nu cred în el, chiar dacă adesea îl consideră un om minunat.
De fapt, acel mormânt foarte curând a rămas gol şi niciodată nu s-a putut găsi o explicaţie convingătoare a motivului pentru care a rămas gol, decât aceea pe care au dat-o, de la Maria Magdalena la Petru la ceilalţi Apostoli, martorii lui Isus înviat din morţi.
În faţa mormântului lui Isus rămânem în rugăciune, cerând lui Dumnezeu acei ochi ai credinţei care să ne permită să ne unim cu martorii învierii sale. Astfel drumul crucii devine şi pentru noi izvor de viaţă.
(După L'Osservatore romano, 31 martie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
