de Alessandro Di Bussolo
Ceruse rugăciuni, când la sfârşitul lui iunie 2022 i-a fost diagnosticat o tumoare la colon. Şi palermitanii solidari, atâţia binefăcători din "Misiunea de Speranţă şi Caritate" şi cei din urmă din Palermo alături de care trăieşte de treizeci de ani, s-au unit într-un lanţ de invocaţii silenţioase pentru sănătatea fratelui Biagio Conte. Aceste rugăciuni, pe care fraţii şi voluntarii din Misiunea sa, conduşi de părintele Pino Vitrano, le recitau împreună cu el, în camera sa transformată în cameră de spital, în sediul din via Decollati, în fiecare zi de la 12.00 la 18.00, au însoţit pe misionarul laic de 59 de ani la întâlnirea cu Domnul, la ora 7.00 astăzi, joi, 12 ianuarie 2023. Condiţiile sale începuseră să se agraveze înainte de Crăciun: la 30 decembrie, fratele Biagio, ajuns de acum la pat, a primit vizita arhiepiscopului de Palermo, Corrado Lorefice, şi a cardinalului Paolo Romeo, arhiepiscop emerit. În aceleaşi locuri, fratele Biagio l-a primit pe Papa Francisc, care a voit să ia prânzul cu oaspeţii din Misiune în timpul vizitei sale la Palermo din 15 septembrie 2018.
În octombrie, Biagio Conte i-a scris arhiepiscopului, care a susţinut mereu bătăliile sale pentru cei fără adăpost, pentru migranţi şi pentru toţi marginalizaţii din oraşul Palermo, cerându-i să-i stea "foarte aproape" pentru că medicii din spital unde era îngrijit i-au explicat că va trebui "să prelungească alte trei luni de chimioterapie şi după aceea să mă opereze la colon, şi după un alt ciclu de chimioterapie, vor interveni la ficat, pentru a-l înlocui, adică vor face transplantul". "Dragă păstorule Corrado, sunt foarte preocupat - a mai scris în scrisoare - fii aproape de mine, mă încredinţez rugăciunilor tale preţioase şi sunt bucuros să împărtăşesc astăzi anii tăi preţioşi; să ştii că rugăciunile mele slabe sunt aproape de tine şi de toată iubita Sfântă Biserică". Dar la sfârşitul lui decembrie, medicii au întrerupt îngrijirile şi l-au încredinţat pe fratele Biagio rugăciunilor comunităţii sale şi ai atâtor susţinători ai Misiunii sale.
Biagio Conte se naşte la 16 septembrie 1963 într-o familie înstărită din Palermo şi ca tânăr trăieşte în comodităţile şi în distracţia tipică a multor tineri din generaţia sa, crescuţi în bunăstarea societăţii consumiste. Dar când Biagio are douăzeci de ani, în 1983, Palermo este un oraş infernal: sângele celor nevinovaţi (şi al celor vinovaţi), în războiul dezlănţuit de mafia lui Riina împotriva statului, curge pe străzi, într-o spirală de violenţă care nu pare să se termine niciodată. Nedreptăţile la care asistă în fiecare zi, golul existenţial, lipsa de valori, îl fac pe Biagio să se prăbuşească într-o criză de conştiinţă tot mai acută. Se închide în el însuşi. Petrece zilele în camera sa, pradă unei forme extreme de indispoziţie al cărei sens nu reuşeşte să-l priceapă.
"Am început - va scrie după aceea Biagio - să caut adevărul, adevărata libertate şi adevărata pace". Şi instinctul vieţii a învins până la urmă. La 5 mai 1990, la 26 de ani, decide să se dezlipească "de lumea materialistă şi consumistă": "Sătul de viaţa lumească pe care o duceam - va relata el după aceea - am simţit în inimă să las totul şi pe toţi; am plecat din casa părintească, având intenţia de a nu mă mai întoarce în oraşul Palermo, pentru că acest oraş şi societate m-au rănit şi m-au dezamăgit mult". Dă tot ceea ce posedă şi numai cu hainele cu care este îmbrăcat lasă oraşul în spate şi se refugiază în natură. Timp de peste un an umblă prin pădurile şi prin munţii din Sicilia trăind ca eremit, hrănindu-se cu boabe şi ierburi. Astfel regăseşte libertatea de nevoile materiale şi învaţă că se poate trăi cu nimic, că adevărata esenţă a vieţii nu este a poseda bogăţii, nu este a acumula şi a consuma bunuri, ci a trăi în armonie cu natura, că este oricum o luptă dură pentru supravieţuire.
După aceea, într-o zi, întâlneşte un păstor care îi încredinţează turma sa şi îi dăruieşte un câine. În zilele lungi petrecute singur pentru a paşte oile, în nopţile înstelate, când se dezlănţuie furtuna sau când răsare soarele, Biagio învaţă să privească spre cer şi să-l caute pe Dumnezeu. Fiul păstorului îi dăruieşte cartea lui Hermann Hesse despre viaţa Sfântului Francisc. Pentru el este ca o iluminare: "Am început să simt tot mai mult că Isus, acel om drept care şi-a dăruit viaţa pentru noi - va scrie după aceea fratele Biagio - mă ducea cu el pentru a trăi o experienţă care după aceea avea să răscolească toată viaţa mea. În tăcere şi în meditaţie mă simţeam tot mai liber şi plin de pace, nu aveam nimic cu mine, şi totuşi era ca şi cum aveam totul". Într-o zi, rătăcit prin munţi în mijlocul zăpezii, riscă să moară îngheţat. Este ajutat de păstor care îl duce în schitul "Sfântul Bernard" la Corleone, unde trăieşte o comunitate de fraţi care practică regulile franciscane de la origini. Aici îl cunoaşte pe fratele Paolo, care îi vorbeşte despre Sfântul Francisc şi despre motivaţiile care l-au determinat să trăiască în sărăcie, umilinţă şi rugăciune.
Astfel decide să facă o călătorie, pe jos, până la Assisi, şi de-a lungul drumului întâlneşte persoane fără adăpost, ţigani, deţinuţi şi marginalizaţi de orice gen. O umanitate suferindă care îl apropie de Francisc şi de învăţăturile sale şi-l face să descopere iubirea faţă de alţii: faţă de cel care suferă şi are nevoie de ajutor. "Încet-încet - mai relatat misionarul laic - am început să înţeleg proiectul «Misiune»: să dedic viaţa mea pentru cei mai săraci dintre săraci". La mormântul Sărăcuţului din Assisi, se gândeşte mai întâi să meargă în Africa sau în India, "şi în schimb mă simt dus din nou în oraşul unde nu mai voiam să mă întorc - va scrie el după aceea -, Isus a voit ca Misiunea să se nască tocmai pe străzile din Palermo".
Se întoarce în oraşul său, la trei ani după plecarea sa, şi se opreşte la gara feroviară, unde se adună cei fără adăpost. Trăieşte cu ei, îi ajută, îi spală, cerşeşte pentru ei o bucată de pâine şi o mâncare caldă. "I-am numit fraţi şi surori - relatează el - fără a-i face să se simtă inferiori sau diferiţi de noi toţi. A fost o experienţă puternică şi am început să cer ajutor de la toţi - continuă el - şi am mers şi la curia din Palermo la cardinalul Pappalardo, care l-a înţeles pe acel tânăr şi a decis să vină la gară pentru a celebra o Liturghie împreună cu toţi fraţii din urmă sub porticurile gării; a fost un moment de neuitat care m-a încurajat mult şi mai ales a deschis ochii oraşului cu privire la atâţia fraţi săraci care trăiau pe stradă, neluaţi în considerare de nimeni, ca şi cum ar fi rebut şi gunoi".
Dar cei fără adăpost sunt tot mai mulţi: la Palermo, în acei ani, la vechile sărăcii se adaugă migranţii din Africa, şi gara nu mai este suficientă pentru a-i primi pe toţi. Astfel, Biagio ocupă un vechi edificiu abandonat şi îl transformă în sediul comunităţii sale de săraci fără adăpost şi fără locuinţă. Astfel se naşte, în 1993, "Misiunea de Speranţă şi Caritate": un "proiect al lui Dumnezeu tulburător - îl defineşte fratele Biagio - care la distanţă de aproape treizeci de ani de la naşterea sa a implicat şi continuă să implice bărbaţi şi femei din orice grup social, chiar capabili să schimbe radical modul lor de a trăi pentru a deveni misionari şi misionare ai Speranţei şi ai Carităţii, pentru a lucra în locurile de marginalizare din marile metropole".
În anii următori Biagio Conte, care practică de multe ori greva foamei, într-o grotă de eremit, şi face pelerinaje lungi pe jos, pentru a scutura o societate pe care o defineşte indiferentă, "care şi-a construit idolii săi şi a pierdut valorile sale", are adesea probleme de sănătate. Ajunge timp de mulţi ani şi într-un scaun cu rotile, din cauza unor vertebre strivite de trudele la care el supune fizicul său slab. Dar la 16 ianuarie 2014, comunitatea sa informează că fratele Biagio, deja din vara anterioară merge din nou graţie unei vindecări încă inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific, petrecută după o baie în apele de la Lourdes.
Misiunea fondată de Biagio Conte este compusă astăzi din trei structuri: comunitatea "Misiune de Speranţă şi Caritate"; "Primirea Feminină" şi "Citadela Săracului şi a Speranţei". Toate unite de "Casa de Rugăciune pentru toate Popoarele", capela din interiorul Misiunii, în care se află o mare barcă din carton, pentru a simboliza călătoria celor care părăsesc ţara lor în căutarea unui viitor mai bun. În ansamblu asistă circa 600 de persoane în zece centre din Sicilia: primirea este oferită până când cel care este găzduit găseşte o proprie aranjare de locuinţă. Fiecare din cele trei comunităţi palermitane este înzestrată cu o bucătărie şi cu o sală de mese unde sunt distribuite trei porţii pe zi. Multe din produsele alimentare utilizate sunt donate de asociaţii, cetăţeni, şcoli, supermagazine, firme alimentare, în timp ce alimente proaspete, cum sunt fructele şi legumele necesare pentru o mâncare completă, trebuie să fie cumpărate.
După aceea Misiunea oferă asistenţă medicală şi legală, în afară de medierea culturală, şi sunt însoţiţi cei cu dizabilităţi care doresc să participe la Liturghie sau să facă plimbări, organizează cursuri de alfabetizare. Graţie operei de voluntariat a meşteşugarilor şi liberi profesioniştilor, graţie oaspeţilor din Misiune este oferită posibilitatea de a învăţa o meserie pentru a înfrunta întoarcerea în societate şi integrarea. Asistenţa Misiunii fratelui Biagio este îndreptată şi spre atâtea familii lipsite care locuiesc în cartierele mai sărace din Palermo. Astăzi sunt peste 300 de familii care primesc ajutoare, îndeosebi bunuri de primă necesitate, sau, acolo unde sunt nou-născuţi, lapte pediatric şi omogenizante. Şi nu lipseşte misiunea nocturnă: de la 1 noiembrie la 31 mai, în fiecare seară, o rulotă, cu 7 voluntari, circulă prin oraş pentru a întâlni persoanele marginalizate şi a le oferi o băutură caldă şi asistenţă.
(După Vatican News, 12 ianuarie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
