Reflecţii despre "Ubicumque et semper"
În faţa încercării dure
De Angelo Scola
"Coborând din barcă, a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Şi a început să-i înveţe multe" (Mc 6,34). O participare intensă la mâhnirea lui Isus transpare din motu proprio Ubicumque et semper, când Papa, citându-l pe Ioan Paul al II-lea, ia în considerare situaţia "ţărilor şi naţiunilor întregi puse acum la grea încercare şi uneori chiar transformate radical de răspândirea continuă a indiferentismului, a secularismului şi a ateismului".
De fapt, Biserica cerşeşte în fiecare zi de la Domnul Isus privirea lui asupra lumii. Ceea ce, în Canonul roman, la încheierea momentului cel mai important al celebrării euharistice, ne face să ne rugăm cu aceste cuvinte: "Prin Cristos Domnul nostru, prin care tu, Dumnezeule, pururi creezi aceste daruri, le sfinţeşti, le binecuvântezi şi ni le dai nouă". Această privire de com-pasiune autentică nu numai că-i pune pe creştini la adăpost de ispita, mereu ameninţătoare, de a se crede separaţi de "fratele om", ci dimpotrivă îi stimulează să caute orice drum care poate fi parcurs pentru a împărtăşi condiţia umană.
Astăzi în mod deosebit toţi cei botezaţi sunt chemaţi de Papa să recunoască şi să înfrunte perioada inedită în care naţiuni şi popoare cu veche tradiţie creştină sunt cufundate. Putem să-i descriem contururile în sinteză extremă? Expresia "grea încercare" la care fie Ioan Paul al II-lea fie Benedict al XVI-lea au recurs pentru a schiţa situaţia actuală este foarte elocventă. Occidentul, care odinioară se putea numi creştin, astăzi trebuie să confrunte cu ceea ce Henri de Lubac a numit "drama umanismului ateu". Aceste cuvinte ne ajută să diagnosticăm nucleul central al grelei încercări: "Nu este adevărat că omul, aşa cum pare să se spună uneori, nu poate organiza lumea pământească fără Dumnezeu. Însă e adevărat că, fără Dumnezeu, nu poate până la urmă decât să o organizeze împotriva omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman".
Indiferentismul, secularismul şi ateismul care, în moduri şi versiuni diferite, s-au impus de-a lungul secolului al XX-lea şi până în zilele noastre ca drumuri pentru eliberarea omului şi pentru atingerea staturii lui depline, s-au revelat adesea greşite. Şi ceea ce se anunţa ca o auroră plină de promisiuni, se prezintă acum cu trăsăturile unei "grele încercări". Vedem asta în incidenţa pe care, cel puţin în Europa, abandonarea credinţei creştine a avut-o asupra formelor de viaţă personală - e suficient să ne gândim la ceea ce astăzi se afirmă şi se practică în domeniul afectelor şi al muncii - şi comunitară, aşa cum arată soluţiile precare oferite la problemele cele mai urgente, de exemplu aceea a crizei economice, a imigraţiei şi a dezvoltării integrale a popoarelor.
Realismul crud al diagnozei propusă de cei doi Pontifi este departe de a nega caracterul de aventură fascinantă deşi contradictorie proprie timpurilor noastre. Are ca scop să-i stimuleze pe creştini să nu trăiască precum nişte "oameni împăiaţi" (Eliot). În faţa "încercării" creştinul este mereu chemat să decidă pentru o reînnoită urmare pe urmele Domnului său care cu fermitate "mergea înaintea tuturor urcând la Ierusalim" (Lc 19,28) pentru a trăi paştele său de moarte şi înviere.
Nenumăraţi martori de-a lungul istoriei Bisericii ne-au documentat posibilitatea reală de a trăi încercarea ca ocazie privilegiată pentru ca să se manifeste puterea răstignitului înviat. Şi au făcut asta susţinuţi de Duhul care le-a dat tărie şi speranţă. În aventura bimilenară a poporului creştin nu a existat un singur moment în care să nu se fi putut baza pe convingerea mângâietoare a sfântului Paul (Fil 1,6): "Sunt convins că acela care a început în voi această lucrare bună, o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus".
Şi astfel iniţiativa Papei de a crea Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, se revelează ca o decizie preţioasă pentru a împărtăşi încercarea bărbaţilor şi femeilor în travaliu în cadrul unei societăţi în tranziţie dramatică. Este o mărturie de "speranţă vrednică de încredere" (Spe salvi, nr. 1). Pentru că Dumnezeu s-a făcut familiar cu oamenii, el este aproape de toţi. Pentru aceasta inima oricărui om, că ştie sau nu ştie, are mereu nostalgie de Dumnezeu şi doreşte să-l întâlnească pe Cel care - se citeşte în Gaudium et spes (nr. 22) - "îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi manifestă vocaţia lui preaînaltă".
(După L'Osservatore romano, 5 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
