Frumoasă mai era!... E drept că nu mai văzusem niciodată o zână, nici măcar în vis (aşa credeam eu, că e o zână), ştiam că sunt frumoase, dar asta de aici era adevărată, era chiar aici, stătea în faţa noastră, uluitor de frumoasă - şi mi s-a tăiat respiraţia. Sora mea geamănă îmi dădu un ghiont:
- Tu vezi ce văd eu?!
Amuţisem amândouă. Când, în fine, ne-am revenit, ne-am apropiat şi ne-am uitat mai bine. Nu numai că era frumoasă, ci avea o rochie nemaipomenită, care unduia în jurul ei ca o apă strălucitoare - lumină şi apă deodată. Atunci ne-a fulgerat pe amândouă un gând: "Vreau rochia!" Şi am început să tragem, fiecare de partea ei.
Numai că nici lumina, nici apa nu pot fi sfâşiate.
În ochii ei nespuşi de frumoşi apărură lacrimi. Se prelingeau, cu fiecare suspin al frumoasei, pe rochie, până la poale.
- Cât timp o să mai sfâşiaţi veşmântul fără cusătură al Bisericii?! - spuse ea.
Or veşmânt fără cusătură nu avea decât Isus - şi nici măcar soldaţii, care îşi împărţiseră sub cruce hainele lui, nu îndrăzniseră să rupă cămaşa aceea fără cusătură, ci o trăseseră la sorţi.
Abia atunci am înţeles că lumina şi apa erau trupul ei, nu numai rochia - lumină şi apă pe care ne-o dăruieşte mereu Biserica, din inima lui Isus, renăscându-ne pe fiecare şi pe toţi împreună, la sfântul Botez. Şi dacă inima lui Isus e una singură, dacă sângele lui e unul singur, dacă apa coastei lui e una singură, atunci şi sfântul Botez e tot unul singur... într-o lumină unică şi neîmpărţită...
Ne-am uitat una la alta.
Oare noi, care sfâşiem de atâta vreme trupul Bisericii, chiar suntem mai necredincioşi decât păgânii?
Dr. Ecaterina Hanganu
