"Mă aflam singur în căutarea Bisericii, a acelei unice Biserici de pe "uliţa" căutărilor mele euristice, ale acelor căutări în care însuşi Dumnezeu îmi punea întrebările, dezvăluindu-mi şi răspunsurile într-un treptat natural şi concret, construindu-mi un ego din ce în ce mai complex, mai aproape de "el", îmi povesteşte tânărul frate călugăr cu o faţă de copil.
"De mic copil am fost educat de părinţi în spiritul creştin al iubirii de Dumnezeu, al acelui Dumnezeu despre care auzisem că este bun şi iubitor; până la 12 ani mergând în fiecare zi de Duminică la sfânta Liturghie. Sublim a fost momentul primirii primei sfinte Împărtăşanii, moment de culme pot să spun, în care sufletul şi inima mi s-au deschis pentru prima dată la întâlnirea cu el, Mirele sublim al sufletului uman, "prim motorul" şi "esenţa filozofico - ontologică a creaţiei dumnezeieşti", Isus. Şi acum, după atâţia ani pot să întăresc mărturisirea lui Napoleon Bonaparte că cel mai frumos moment din viaţă a fost primirea primei sfinte Împărtăşanii.
Totul a mers bine până în momentul în care "o şoaptă" persuasivă mi-a şoptit în ureche cuvintele: "Oare Dumnezeu vrea ca tu să mergi în fiecare duminică la biserică?". Da, el mi-a spus că mă iubeşte şi vrea să ne întâlnim în fiecare duminică în casa sa unde-mi pot hrăni sufletul pentru a nu muri. "Eşti prea obosit şi prea ocupat ca să mergi la Liturghie. În mod sigur Dumnezeu va înţelege de ce nu poţi merge azi la biserică. Şi oricum, ai ocazia ca data viitoare să te spovedeşti. Aşa cu siguranţă nu vei muri". Astfel nu m-am dus la biserică în acea duminică, nu m-am dus nici săptămâna următoare, nici de atunci încolo.
Acele argumente că, în mod sigur Dumnezeu va înţelege şi că o să am ocazia ca data viitoare să mă spovedesc, mi-au dat o "liniştitoare siguranţă" care cu timpul s-a transformat în chinuitoare săptămâni, zile, ore, minute şi secunde, în timp ce acea voce care înainte mă liniştea că e bine şi frumos şi fără Dumnezeu, îmi "picura" în suflet stropi de ruşine şi deznădejde pentru că l-am părăsit pe el.
În acea seară a deznădejdii am adormit în grabă, fără să am puterea de a mă schimba pentru un somn liniştit, în timp ce instantaneu am apărut în faţa unui crucifix dintr-o biserică părăsită, fără tavan şi cu pereţii scorojiţi de igrasie şi nepăsare. Mă aflam încă odată după atâta timp în faţa lui, a răstignitului, simţindu-i parcă respiraţia caldă, tremurândă, "fixat" fiind de acea privire ce-mi aducea în minte frânturi din copilărie. Cine sunt eu şi unde am ajuns?
Îmi reveni în minte imagini cu un băieţel îmbrăcat în alb cu o lumânare în mână, fericit în braţele lui Isus. "L-ai părăsit, îmi şopteşte nervos de acuzant acea voce persuasivă din trecut; ce cauţi în faţa lui, nu vezi cât de trădător şi vinovat eşti? Ţi-ai abandonat credinţa, de dragul aventurilor cu prietenii, fiind încredinţat că: dacă acum cât eşti tânăr nu te distrezi, atunci ce rost mai are viaţa? Ai mers pe principiul că în mod sigur Dumnezeu te va înţelege chiar dacă nu vei merge la biserică. L-ai părăsit. Nu mai ai nici o şansă de salvare. Te-ai damnat!"
"Îmi vin în minte secvenţe dure unde am probleme cu poliţia, ajungând în cele din urmă şi-n puşcărie, simţindu-mă obosit, inutil şi cu o dublă identitate, de călău şi victimă. Am lovit cu mii de bice în nevinovatul din faţă. Mi-am "sinucis" sufletul încetul cu-ncetul; o viaţă întreagă n-am făcut altceva decât să devin călăul propriului meu suflet". În acel moment îşi ridică privirea spre cel de pe Cruce, spre acela care l-a iubit atât de mult pe el păcătosul şi nevrednicul, încât a rămas acolo, în biserică aşteptându-l să vină acasă, să-i vindece rănile, să-i aline suferinţele, să-l întărească.
Omul se trezi din somnul păcatelor şi îngenunchind în faţa crucii, strigă cu lacrimi în ochi:
- Iartă-mă, Doamne!
Valeriu Ioan
* * *
Reflecţie: La poalele crucii (II)
