Reflecţie la Întâmpinarea Domnului
Creştinul este lumină din lumina lui Isus Cristos
Avem astăzi sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, sărbătoare despre care papa Paul al VI-lea (1897-1978) ne spune că ea este "o memorie simultană a Fiului şi a Mamei, o celebrarea a unui mister de mântuire înfăptuit de Cristos, la care sfânta Fecioară a fost intim unită ca Mamă a slujitorului în suferinţă, ca înfăptuitoare a unei misiuni care-i revenea vechiului Israel şi ca model al noului popor al lui Dumnezeu care, primind suferinţa şi prigoana, este încercat constant în credinţa şi speranţa lui" (cf. Marialis cultus, nr.7).
De aceea, sărbătoarea de astăzi este o invitaţie la aprofundarea şi înnoirea credinţei noastre în Isus Cristos, care s-a făcut om, pentru ca prin jertfa sa de pe cruce să ne aducă mântuirea; care s-a născut între noi, oamenii, pentru a ne fi "lumină" pe drumul întunecat al vieţii; dar care a venit la noi prin Preacurata Fecioară Maria, care i-a fost nu numai mamă, ci şi o colaboratoare fidelă pe drumul evangheliei şi al crucii.
Noi ştim că atunci când Isus s-a născut la Betleem, numai puţini din rândul poporului ales, păstorii, şi numai puţini dintre neamuri, magii au venit să-l întâmpine şi să-l primească. Şi pentru că atunci oamenii nu s-au grăbit să-l primească şi nici nu s-au ostenit să-l caute (cf. In 1,11.26), de aceea el însuşi, la 40 de zile de la naşterea sa, folosindu-se de prescripţiile Legii care cerea consacrarea sa ca membru în rândul poporului ales (cf. Ex 13,12-15), a venit să-i caute şi să se întâlnească pe toţi cei care aşteptau mântuirea lui Dumnezeu. Iar primii din popor cu care s-a întâlnit şi care l-au recunoscut şi primit ca Mesia au fost bătrânii sfinţi, Simeon şi Ana. Mai târziu, când avea 30 de ani, şi când şi-a început activitatea mântuitoare, el a fost întâmpinat şi primit ca Mesia, de vameşi şi păcătoşi, de săraci şi bolnavi, ba chiar şi de farisei şi cărturari. Iar în vremurile de acum trebuie întâmpinat şi primit ca mântuitor de noi, creştinii, şi de toţi oamenii care aşteaptă mântuirea.
Evanghelia de astăzi ne spune că, dintre cei mulţi prezenţi în templul din Ierusalim la acel moment, doar doi oameni simpli îl recunosc şi îl primesc în mod personal, pe pruncul Isus ca Mesia: bătrânul Simeon şi prorociţa Ana. Oare ceilalţi nu cunoşteau Scripturile, oare ceilalţi nu au auzit glasul plângerii lui de la tăierea împrejur, oare ceilalţi nu aveau greutăţi şi trebuinţă de mântuirea lui? Cu siguranţă că da, însă tainele lui Dumnezeu nu pot fi pătrunse nici de agerimea minţii, nici de lumina învăţăturii acestei lumi, ci numai de lumina credinţei, care lor le lipsea.
Istoricul bizantin Hegesip (110-180) ne spune că bătrânul Simeon a fost preot la Templul din Ierusalim şi că a fost unul din cei 70 de înţelepţi, pe care împăratului Ptolomeu (305-283 î.C.) i-a ales să traducă Biblia din ebraică în greacă. Hegesip ne mai spune că lui Simeon, care atunci avea 77 de ani, i-a căzut spre traducere, pe lângă multe alte texte biblice, şi capitolul 7 din profetul Isaia. Iar când acesta a ajuns la locul în care scria: "Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel, ceea ce înseamnă: Dumnezeu este cu noi" (Is 7,14). Simeon pătruns de gânduri omeneşti, a tradus: "Iată că o femeie măritată va zămisli şi va naşte..." Şi spune mai departe Hegesip că, în timpul nopţii, când toţi traducătorii Bibliei s-au dus la culcare, un înger din cer a venit şi a corectat: "Iată o fecioară va zămisli şi va naşte..." Dimineaţa, Simeon, crezând că un coleg i-a corectat traducerea, a scris din nou varianta lui de traducere. De mai multe ori a corectat Simeon peste ceea ce scrisese îngerul. Atunci îngerul i-a apărut şi i-a spus că drept pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că nu a crezut cuvântului scris, nu va muri până nu va vedea cu ochii lui "Fecioara care zămislit şi a născut Pruncul". Iar, când a sosit timpul "ca cea care trebuia să nască, a născut (cf. Mih 5,2), bătrânul Simeon avea vârsta de 360 de ani. De aceea şi exclamaţia lui Simeon la vederea Fecioarei Maria cu Pruncului Isus: "Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel" (cf. Lc 2,29-32).
Ana era din seminţia lui Aşer. Aşer a fost cel de-al optulea fiu al lui Iacob, al lui Israel. El a fost un trib care s-a rupt de tribul lui Iuda şi al lui David, şi a trecut de partea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care a dus poporul la idoli (cf. 1Rg 12,20). Iar ca pedeapsă, în anul 722 îC, a fost deportat in Asiria. Deci făcea parte dintr-un trib pierdut.
La acest punct aş face un mic comentariu: atât bătrânul Simeon, cât şi Ana prorociţa au făcut parte din rândul oamenilor "pedepsiţi" de Dumnezeu; el pentru necredinţă, ea pentru dezbinarea strămoşilor ei. Dar amândoi au tras speranţă că Mesia îi va primi şi-i va mântui la venirea sa, în ciuda situaţiei lor grele. Şi nu s-au înşelat, căci ochii lor au văzut şi mâinile lor l-au pipăit pe Isus (cf. Lc 2,30; 1In 1,1), pe acel Isus care a venit pentru toate oile pierdute ale casei lui Israel, şi nu numai (cf. Mt 15,24); pe acel Isus care mai târziu avea să spună:"N-am venit sa-i chem la pocăinţă pe cei drepţi, dar pe cei păcătoşi" (Mt 9,13). Deci toată această relatare a evangheliei de astăzi, cu bătrânul Simeon, cel sătul de zile, şi cu Ana prorociţa, cea în vârstă de 84 de ani, vrea să ne spună nouă tuturor că Isus nu a refuzat şi nu va refuza niciodată pe nimeni; că Isus nu va izgoni niciodată pe nimeni, ci pe toţi care vor veni la el îi va conduce la mântuirea sa (cf. In 6,37).
Deci, şi tu, creştinule, şi tu, omule, oricine ai fi tu, oricât de mare păcătos şi pierdut ai fi, evanghelia de astăzi îţi spune că Isus a venit şi pentru tine! De aceea, ca bătrânul Simeon şi ca Ana prorociţa, aşteaptă-l şi tu toată viaţa ta pe Isus; ieşi şi tu în fiecare zi în întâmpinarea lui; primeşte-l şi tu, în mod personal, în toate zilele vieţii tale ca mântuitor al tău; strânge-l şi tu, mai exact, primeşte-l şi tu zilnic în cuvântul Scripturii şi în sfânta Euharistie; slujeşte-l şi tu în toată viaţa ta, în persoana fraţilor tăi; vorbeşte şi tu despre el toată viaţa ta la toţi cei care au nevoi de mântuirea lui; atunci nu vei regreta niciodată, căci vei vedea sigur mântuirea adusă de el, alături de cei pe care i-ai slujit din dragoste faţă de el şi i-ai condus la el.
Şi încă un amănunt important, menţionat de Malahia şi de sfântul Luca: Domnul care vine să se întâlnească cu poporul său, Domnul care vine să aducă mântuirea celor care o aşteaptă şi celor care au nevoie de ea, vine în Templul său, adică vine în Biserica sa (cf. Mal 3,1; Lc 2,27). Deci, cel mai bine se poate recunoaşte, cel mai bine se poate întâlni şi cel mai bine se poate primi Domnul în Biserică. De aceea şi Biserica a orânduit ca toate tainele sale, care sunt întâlniri personale cu Domnul Isus, să se administreze în lăcaşul bisericii, acolo unde lui îi place să vină şi să se întâlnească tainic cu noi.
Dacă bătrânii Simeon şi Ana nu ar fi venit la Templu când Iosif şi Maria l-au adus pe Isus înăuntru, nu l-ar mai fi întâlnit, nu l-ar mai fi luat în braţele şi în sufletul lor şi nu s-ar mai fi bucurat de mântuirea şi de darurile lui. Dacă Zaheu nu ar fi ieşit la momentul când trecea Isus prin localitatea sa, el şi familia sa ar fi rămas fără Isus şi fără mântuirea lui (cf. Lc 19,1-10). Dacă cei 10 leproşi n-ar fi ieşit când trecea Isus, ar fi rămas şi ei fără vindecare (cf. Lc 17,11-14)
Isus vine zilnic în biserica noastră pentru a se întâlni cu noi la sfânta Liturghie şi la rugăciunea comună; el vine zilnic la noi pentru a ne oferi vindecarea, iertare, mântuirea, pacea şi toate darurile sale de care aven trebuinţă zilnic. Dar dacă noi nu suntem la biserică pentru a ne întâlni cu el, atunci noi vom rămâne fără el, fără vindecarea lui, fără ajutorul lui, fără mântuirea lui, fără darurile lui şi fără toate binecuvântările sale veşnice.
Această descoperire, această nouă lumină ce ne-a strălucit nouă prin Cristos şi prin Evanghelia sa; această mântuire începută de Isus prin vărsarea primelor lui picături de sânge la tăierea lui împrejur şi se va desăvârşi pe Calvar; această lumină care se revarsă zilnic asupra noastră prin Duhul Sfânt şi prin inspiraţiile sale; zic, această nouă lumină care ni se oferă zilnic, noi astăzi o simbolizăm prin lumânările pe care Biserica ni le-a binecuvântat; căci ele ne amintesc de jertfa lui faţă de noi, dar şi de lumina şi bucuria ce ni se revarsă din moartea şi învierea lui.
Prin aceste lumânări binecuvântate, asemenea bătrânilor sfinţi, Simeon şi Ana, noi îl luăm în braţe pe Isus; îl strângem la piept pe Isus; ne întărim sufleteşte şi trupeşte cu Isus; ne aducem aminte de jertfa lui şi a noastră şi vom accepta tot greul mai uşor; ne aducem aminte să-l primim în suflete prin cuvânt şi Euharistie; îl purtăm pe el în casele noastre şi la semenilor noştri, spre mântuirea noastră şi a lor.
Practica creştină ne spune că lumânările sfinţite la 2 februarie se aprind în case în timp de furtună, pericole şi moarte. Dar aici nu trebuie să ne gândim numai la furtunile şi pericolele din afară, ci şi la cele pe care le stârnesc diavolul, lumea şi instinctele noastre. Dar aici nu trebuie să ne gândim numai la moartea trupească, ci şi la cea sufletească care se instalează în noi în fiecare zi şi cu fiecare păcat pe care îl săvârşim. Ei bine, în toate aceste situaţii, noi avem nevoie mai mult ca oricând de luminile cereşti ale lui Dumnezeu, simbolizate de această lumânare.
Primiţi lumina lui Cristos, ni s-a spus fiecăruia dintre noi la botez. Voi sunteţi lumina lumii, ne spune Isus zilnic în evanghelia sa (cf. Mt 5,14). Este atât de mult întuneric şi atât de multă rătăcire în lume, că Isus ne vrea lumini împreună cu el. Trebuie să fim mereu preocupaţi, ca să reflectăm în noapte lumii, lumina primită de la soarele Cristos, aşa cum şi luna şi stelele reflectă în întunericul nopţii, lumina pe care o primesc de la soare.
De aceea, Biserica, pentru a ne aminti de misiunea a noastră de a fi în lume, lumini din lumina lui Cristos, ne pune astăzi în mâini lumânare aprinsă; dar nu numai astăzi, ci şi la Botez, prima Împărtăşanie, Mir, Preoţie, Cununie, binecuvântarea caselor, la moarte, la binecuvântarea mormintelor etc.
Scriitorul american Mark Twain (1835-1910), în nuvela sa "Omul care stă în întuneric", ne vorbeşte despre întunericul moravurilor pe care cuceritorii europeni le-au dus la "Pieile roşii" din America, cu pretenţia de lumină şi civilizaţie. Într-o zi, unul dintre acei sălbatici, văzând în ce constă lumina şi civilizaţia europenilor, a exclamat: "Domnilor, lumina şi civilizaţia voastră sunt mult mai negre decât întunericul nostru".
Pe mormântul unui tânăr, prietenii lui au scris:"Aici aşteaptă învierea, unul care, atunci când era în mijlocul nostru, era mai uşor să fii bun"! Acesta a fost lumină nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte. El a meritat lumânarea aprinsă: din timpul vieţii, de la moarte şi de după moarte.
Nouă care din aceste două mărturii ni se potrivesc?
Poate prea des subapreciem valoarea unei amabilităţi, a unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui compliment delicat sau a unui simplu act de caritate, prin care putem fi în lume lumini din marea lumină, Cristos. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială; toate acestea au puterea de schimba chiar destinul veşnic al unei persoane, aşa cum s-a întâmplat şi cu sfântul Pahomie (292-346), născut păgân şi fiind la un moment dat soldat prizonier într-o ţară străină; însă amabilitatea şi ajutorul unor creştini egipteni i-au schimbat viaţa şi destinul veşnic, căci l-au făcut să-l caute pe Cristos şi să-şi închine întreaga viaţă slujirii lui şi a semenilor, ajungând astfel sfânt.
În anul 1997, fericitul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), gândindu-se că în liturgia de astăzi apar Iosif şi Maria care-l poartă pe Isus; că apar Simeon şi Ana care se bucură şi vorbesc de Isus; că apar porumbeii, care sunt un simbol al jertfei curate; pentru că apar lumânările, care sunt un simbol al luminii lui Cristos şi al Bisericii, a declarat ziua de 2 februarie, Ziua Persoanelor Consacrate. Căci şi ele, asemenea lui Iosif şi Maria, îl poartă mereu lumii pe Cristos; căci ele, asemenea lui Simeon şi Ana, aşteaptă mereu pe Cristos şi vorbesc despre el lumii întregi; căci şi ele, asemenea porumbeilor, sunt mereu o jertfă curată; căci şi ele, asemenea lumânărilor, se consumă de iubire faţă de Isus şi Biserică. Dar un consacrat este şi fiecare creştin botezat.
De aceea, urarea mea este: La mulţi ani tuturor consacraţilor lui Dumnezeu, fie prin simplul Botez, fie prin profesiune călugărească; şi în acelaşi timp mult curaj în trăirea menirii voastre sfinte!
*
Consideraţie la Întâmpinarea Domnului
"Ne amintim de bunătatea ta, Dumnezeule, în lăuntrul templului tău" (Ps 47,10)
Avem astăzi sărbătoarea Întâmpinării Domnului, sărbătoare în care noi, asemenea bătrânilor Simeon şi Ana, ieşim în întâmpinarea lui Isus, care vine în braţele lui Iosif şi ale Mariei, pentru a se oferi împreună cu ei şi cu toţi drepţii (cf. Col 1,24) Tatălui ceresc ca jertfă ispăşitoare, pentru toţi cei care aşteaptă mântuirea (cf. Lc 2,22-40).
Pentru a le expune enoriaşilor săi însemnătatea şi semnificaţia sărbătorii de astăzi, un preot şi-a formulat predica astfel: Într-un orăşel de munte din Palestina, trăia o familie coborâtoare din principi şi regi, dar care printr-un joc nefast al sorţii, a ajuns acum foarte săracă. A sărăcit material, dar nobleţea de caracter i-a rămas. Familia era compusă din cei doi părinţi şi un băieţel nou născut. Deşi nu avea bogăţii materiale, această familie era mereu mulţumită şi fericită, pentru că avea o mare credinţă în Dumnezeu şi o mare disponibilitate la slujire şi jertfă.
Însă de la o vreme, în ţinutul lor, au început să se întâmple mare urgii şi nenorociri, iar lumea se înrăise foarte mult. Şi ceea ce era cel mai grav este că nimeni din acel ţinut nu se gândea că acele mari nenorociri se întâmplau din cauza păcatelor lor. Ba chiar nici măcar nu se socoteau păcătoşi.
Un preot de-al lor a avut o viziune în care i s-a revelat că toate acele nenorociri se întâmplau din cauza păcatelor lor. Şi dacă în timp de 40 de zile oamenii nu-şi vor recunoaşte păcatele şi nu vor găsi pe cel mare păcătos dintre ei, din cauza căruia se întâmplă toate acestea, şi nu-l vor jertfi, nenorocirea nu numai că nu va înceta, ci întreg ţinutul va fi distrus. Mulţi dintre ei spuneau că nu au nici un păcat. Alţii recunoşteau că sunt păcătoşi, dar nu din cei mari. Fiecare vedea pe cel de alături mai păcătos decât el. Timpul era aproape de expirare, dar ei încă nu găsise pe păcătosul cel mare, pe care să-l jertfească pentru păcatele lor mici.
În noaptea dinaintea ultimei zile, când termenul de 40 de zile expira, copilaşul familiei sărace a început să vorbească dintr-o dată ca un om matur, ceea ce i-a uimit pe părinţii săi. El le-a zis părinţilor săi: "Dragi părinţi, de ce să moară un întreg popor şi să se piardă din cauza păcatelor lor? Mai degrabă să mor eu în locul lor, iar voi să vă consumaţi în jertfă împreună cu mine şi astfel să salvăm întreg poporul!" Şi toată familia a fost de acord să se ofere ca jertfă.
Când toţi conducătorii acelui popor începură să-şi piardă nădejdea că-l vor mai găsi pe cel mai păcătos dintre ei pe care să-l jertfească, iată că la orizont apar un bărbat şi o femeie, cu un copil micuţ în braţe, şi care au spus cu voce caldă că ei sunt vinovaţi de toate relele întâmplate, că ei sunt cei mai mari păcătoşi, în frunte cu copilaşul lor. Când oamenii locului au auzit că s-au găsit vinovaţii şi că pruncul e cel mai vinovat, deşi erau convinşi că nu acesta este adevărul, au început să strige de bucurie.
Preotul lor a luat copilul în braţe şi a întrebat poporul ce să facă cu el? Atunci toţi au răspuns în cor: La moarte cu el! Când tatăl copilului a auzit strigătul de: La moarte cu el!, a muţit şi în scurt timp a murit. Iar mama a simţit cum o sabie i-a străpuns inima şi a murit şi ea de durere.
Totuşi, pentru că pruncul era prea mic, au amânat execuţia pentru ceva mai târziu, dar nu mai înainte de a-i vărsa câţiva stropi de sânge, ca preludiu al jertfei de mai târziu.
Cred că v-aţi dat uşor seama cine este poporul nelegiuit, cine sunt cei ce se credea drepţi, dar care prin păcatele lui a atras mânia lui Dumnezeu? Au fost oamenii vechiului popor ales, dar suntem fiecare dintre noi care formăm acum noul popor ales! Cred, de asemenea, că v-aţi dat tot la fel de uşor seama cine este acea familie sărmană care şi-a oferit Pruncul ca jertfă pentru păcatele poporului, murind şi ei cu durere împreună cu el? Este Familia Sfântă de la Nazaret care a consimţit la moartea fiului lor, Isus, alături de care au suferit şi au murit şi ei.
Noi trebuia să fim condamnaţi pentru păcatele noastre, dat Tatăl l-a dat pe Isus în locul nostru.
Noi trebuia să plătim preţul păcatului cu moartea, dar Isus a luat asupra sa păcatele noastre.
Isus s-a făcut păcat în locul nostru şi a murit în locul nostru pe Cruce. Iar astăzi, prin tăierea împrejur care a făcut să curgă sânge, a început deja să plătească tributul de sânge pentru păcatele noastre, tribut pe care îl va achita pe deplin la cruce.
Astăzi când vedem ceea ce a făcut Isus pentru noi, ceea ce au făcut Maria şi Iosif, părinţii lui, ar trebui ca batistele să ne fie ude de lacrimi de recunoştinţă şi de căinţă; sau să ne umplem de bucurie şi de uimire, asemenea bătrânilor Simeon şi Ana.
După profeţia lui Malahia din prima lectură (cf. Mal 3,1-4), Isus vine zilnic în Templul său, adică în Biserica sa, unde tot zilnic îl putem întâlni, îl putem asculta şi îl putem primi, nu numai în braţe ca bătrânii Simeon şi Ana, ci mult mai deplin, în sufletele noastre, prin cuvântul proclamat şi prin Euharistie. Aici el ne şopteşte dulcile lui cuvinte; aici ni se dăruieşte ca hrană divină; aici el ne curăţă de păcate; aici ne dă garanţia vieţii veşnic fericite.
Sfântul Filip Neri (1515-1595) a vizitat o călugăriţă, cu numele Marta, care trăia în credinţa chinuitoare că va fi osândită la iad. Sfântul i-a spus: "Raiul va fi al tău". "Imposibil", a zis ea. "Iată prostia ta. Pentru cine a murit Isus?" "Pentru păcătoşi". "Ei bine, tu eşti o mare păcătoasă; deci Isus a murit pentru tine şi cerul va fi al tău!" După acest argument atât de clar, ea a rămas foarte liniştită şi fericită. Isus este poarta speranţei noastre.
Un misionar din Guineea, Africa, povesteşte: "Într-o zi, nişte copii au venit în fugă şi mi-au spus că pe malul apei este un om care trage de moarte. Am alergat, l-am luat şi l-am adus la misiune. Era în Vinerea Mare. Vorbind despre misterul acestei zile, bolnavul trăgea atent cu urechea şi apoi mi-a zis: «Misionarule, Isus Cristos a murit şi pentru negri?» «Da, i-am răspuns eu; şi nu numai pentru negri, ci şi pentru toţi oamenii». Atunci m-a întrebat din nou: «Dar a murit şi pentru marii păcătoşi ca mine?» «Desigur, i-am răspuns eu, în primul rând a murit pentru ei». «Ah! a zis el, dacă Isus a murit şi pentru mine, atunci şi eu vreau să mor pentru el! Dă-mi Botezul, părinte, ca să mor şi eu în aceeaşi zi în care a murit el». Într-adevăr, l-am botezat şi îndată a murit liniştit".
Astăzi am binecuvântat o lumânare. Ea ne aminteşte de Cristos care ni se dăruieşte şi ne luminează, care ne încălzeşte inima, dar în acelaşi timp se jertfeşte pentru noi. Lumânarea binecuvântată este simbolul lui Isus, care de la prezentarea lui la Templu a început să se jertfească, să ardă şi să se consume din dragoste pentru noi, dar şi să ne lumineze viaţa cu jertfa sa de iubire. Lumânarea mai este şi simbolul credinţei noastre în iertarea păcatelor şi în moştenirea veşnică, căci pe această lumânare aprinsă o ţin în mână şi cei care mor. Dar această lumânare ne aminteşte şi de datoria noastră de a fi lumini în lumea în care trăim. Iar dragostea faţă de semeni e cea mai simplă lumină prin care putem străluci în lumea de păcat.
Richard, regele Angliei (1189-1199), se rătăci prin pădure, la o vânătoare. Ceru adăpost peste noapte la un cărbunar, care nu-l cunoştea şi vorbea foarte dur cu el. Regele fu primit abia în grajd, iar când a cerut pâine, cărbunarul l-a împins la o parte ca pe un cerşetor. Abia i-a dat puţină pâine cu apa. A doua zi, regele, stând pe tron, l-a chemat pe cărbunar şi l-a întrebat: "Mă recunoşti, nenorocitule?" Cărbunarul a căzut la pământ şi peste puţin timp a şi murit de spaimă. Cunoscuse că era regele său acela pe care l-a tratat rău. "Tot ceea ce n-aţi făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut" (Mt 25,45).
O doamnă luase un orfan de pe drumuri ca să-l îngrijească. După ce l-a adăpostit, l-a hrănit şi l-a îmbrăcat, doamna i-a zis copilului: "Nu e nici o îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!" Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, îi spuse: "Dumneavoastră sunteţi bună ca Dumnezeu!"
Fericitul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), în anul 1997, din respect şi preţuire, a ales ziua de 2 februarie, ca să fie Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate; căci ele, asemenea bătrânului Simeon şi a Anei Prorociţa, stau mereu aproape de altar, şi zi şi noapte îl întâmpină pe Cristos (cf. Lc 2,37); căci ele, asemenea Preacuratei Fecioare Maria şi a sfântului Iosif, zilnic se dăruiesc cu totul lui Cristos, şi tot zilnic îl arată şi dăruiesc lumii întregi prin slujirea şi jertfa lor (cf. Lc 2,22); căci ele, asemenea păsărelelor curate şi gata oricând de jertfă (cf. Lc 2,24) şi-au ales lăcaş lângă Casa Domnului (cf. Ps 84,3); căci ele, asemenea lumânărilor sfinţie şi după exemplul lui Cristos, se consumă numai în iubirea lui Dumnezeu şi a Bisericii.
Cu ocazia acestui sfânt aniversar, dorim tuturor persoanelor consacrate (şi aici să nu uităm că şi fiecare creştin, prin Botezul primit, este un consacrat al Domnului), fidelitate în întâmpinarea zilnică a lui Cristos, care vine prin cuvânt şi prin Euharistie, dar care vine şi prin frumoasa carte a naturii şi prin împărtăşirea frăţească; să fie mereu făclii mereu aprinse şi jertfe curate, ca Iosif şi Maria; să fie mereu gata de jertfă ca porumbeii şi turturelele; să trăiască mereu spre slava lui Isus şi slujirea semenilor, ca Simeon şi Ana; iar la sfârşit să ajungă în fericirea veşnică alături de Isus!
Pr. Ioan Lungu
