Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu, spune Domnul; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el (cf. In 14,23)
După ultima parabolă rostită de Isus, cea a "gospodarului bun" care avea o vie mănoasă, care avea mulţi "slujitori credincioşi" şi, mai ales, avea "un fiu preaiubit" pentru care plantase via sa. Dar în parabolă şi-au făcut apariţia şi nişte "arendaşi răi". Arendaşii răi, după ce au cerut de lucru de la gospodarul bun, nu numai că nu şi-au mai achitat datoriile, chiar dacă gospodarul bun şi-a trimis la ei slujitorii săi, slujitori pe care arendaşii răi i-au batjocorit, bătut şi ucis, lăsând de înţeles că ei se voiau stăpâni pe via gospodarului bun şi exprimând apoi deschis aceasta intenţie rea când l-au ucis pe fiul iubit al gospodarului bun, "ca să ia ei moştenirea lui" (cf. Mt 21,33-41). Numai că gospodarul bun nu era un om de rând, ci Dumnezeu; slujitorii săi credincioşi nu erau oameni de rând, ci profeţii lui; fiul lui preaiubit nu era un om de rând, ci Fiul lui Dumnezeu făcut om spre mântuirea lumii întregi.
După rostirea aceste parabole, toţi potrivnicii lui Isus, care s-au simţit vizaţi atât "în arendaşii răi şi ucigaşi" (cf. Mt 21,45), cât şi în parabolele de mai înainte: cea a lucrătorilor din vie "care voiau plată mai mare decât cea convenită" (cf. Mt 20,10), cea a "fiului care a spus că va lucra în via Tatălui dar nu a lucrat" (cf. Mt 21,30), şi cea a primilor invitaţi care au refuzat ospăţul regelui şi au fost nimiciţi (cf. Mt 22,5-7), zic, toţi aceşti potrivnici ai lui Isus care s-au simţit vizaţi în parabolele sale, s-au ridicat acum împotriva lui Isus şi prin "capcane" pe teme sociale, politice şi teologice, au voit ca mai întâi să-l discrediteze în faţa poporului care-l urma cu dragoste (cf. Mt 21,46) şi apoi să-l discrediteze în faţa autorităţilor civile şi religioase, ca să-i poată grăbi sfârşitul. Numai că lucrurile nu s-au întâmplat aşa.
Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre un învăţător al Legii care a venit să-l ispitească pe Isus ca să-l prindă în vorbă (cf. Mt 22,36-40), după ce înaintea lui au eşuat: ucenicii fariseilor şi irodienilor, pe care Isus i-a dovedit ca fiind necredincioşi şi trădători de neam (cf. Mt 22,19-21); au fost saducheii pe care Isus i-a dovedit de ignoranţi, căci rătăceau pentru cu nu cunoşteau nici măcar Scripturile lor mutilate (cf. Mt 22,29-32). Când fariseii au început să înţeleagă că nu este uşor să-l prindă în vorbă pe Isus, au trimis la el cu "ispita", pe un studios al Scripturilor, pe un viclean învăţător al Legii, pe un "expert" în arta tragerii de limbă, ca să-l întrebe aparent simplu, dar veninos pe Isus: "Care este cea mai mare poruncă din Lege" (Mt 22,36)?
Da, întrebarea aceasta nu era deloc una simplă şi întâmplătoare, căci Isus declaraseră mai de multe ori pe parcursul activităţii sale: că a venit de la Tatăl ceresc (cf. In 8,42; 16,28); că este una cu Tatăl ceresc (cf. In 10,30); că este Fiul lui Dumnezeu (cf. In 10,36); că el înălţat fiind de la pământ îi va atrage pe toţi oamenii la sine (cf. In 12,32); că Tatăl ceresc îi va da curând propria sa mărire (cf. In 13,32). Ei se gândeau că Isus socotindu-se egal cu Dumnezeu, va cere mai mult decât i se cuvine lui ca om, va cere pentru el iubire ca pentru Dumnezeu. Dar Isus care nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu (cf. Fil 2,6), nu numai că le-a zădărnicit aşteptările rele, dar i-a şi luminat, spre mântuirea lor, dându-le răspunsul ignorat de ei, răspunsul prin care a unit într-o singură poruncă, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, care în Scripturile lor nu erau împreună, ci separate, una într-o carte, alta în altă carte. Iată răspunsul înţelept şi mântuitor dat lor de Isus: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»! În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii" (Mt 22,37-40).
Cele două porunci legate între ele, acesta era răspunsul corect şi complet, simbolizat de altfel şi prin cele două table ale Legii şi revelat de Dumnezeu prin crearea omului "după chipul şi asemănarea sa" (Gen 1,26-27). Dacă porunca iubirii de Dumnezeu, făcea parte din crezul lor: "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău" (cf. Dt 6,4-5), porunca iubirii de aproapele, care adevereşte în practică iubirea de Dumnezeu (cf. Rom 13,8.10), nu făcea parte nici din crezul şi nici din priorităţile lor, deşi această Lege era a doua Tablă a Legii: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev 19,18). De aceea vedem la mulţi evrei de dinaintea venirii lui Isus: bătrâni, bolnavi, săraci, orfani, văduve, oamenii simpli, străini şi chiar părinţi (cf. Mc 7,11), adesea neglijaţi şi chiar oropsiţii.
Apoi, Mântuitorul Isus a lărgit şi porunca divină a iubirii de aproapele, pe care ei a restrâns-o numai familiari şi rar la conaţionali, până la iubirea tuturor oamenilor, chiar a străinilor şi a duşmanilor, aşa cum a ilustrat în parabola bunului samaritean (cf. Lc 10,30-37), unde samariteanul care l-a ajutat pe evreul căzut, era şi străin şi păgân. Isus chiar de la prima sa predică, numite tehnic, "Predica sa de pe munte", i-a învăţat toate acestea, spunând: "Dar eu vă spun, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,44-45).
Chiar din Vechiul Testament, pe lângă porunca iubirii de Dumnezeu, din dragoste către Dumnezeu, Creatorul a toate, profeţii au învăţat cum era şi normal, iubirea faţă de aproapele, începând cu oamenii cei mai din urmă: străini, robi, săraci, văduve, orfani, bolnavi (cf. Ex 22, 20,26), spunând mai apoi că cei care le fac bine acestora îi împrumută lui (cf. Prov 19,17); ba chiar au cerut din partea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de animale (cf. Ex 23,5), făcând din această dragoste un semn al fidelităţii omului faţă de Creator (cf. Prov 12,10); ba chiar au cerut şi dragostea faţă de natura înconjurătoare, căci Domnul l-a trimis pe Moise să vindece apele amare de la Mara (cf. Ex 15,23), ape stricate ori de diavolul aruncat din cer pe pământ, ori de oamenii lui (cf. Ap 8,11).
Prima lectură de astăzi (cf. Ex 22,20-26), care este o lămurire şi o explicare a celor zece porunci de pe Sinai, vrea să ne arate că Legea nu este numai o simplă listă de reguli, cu ce trebuie "să faci" şi cu ce "nu trebuie să faci", căci în toate aceste reguli ne este dezvăluit caracterul lui Dumnezeu, care este un Tată al iubirii şi al îndurării, un Tată grijuliu şi atent, care are grijă permanentă de toţi oamenii, începând cu cei mai vulnerabili dintre ei: străinii, robii, văduvele, orfanii, săracii, pe care i-a dat în grija şi atenţia semenilor lor, cărora el le-a dat în administraţie mai multe bunuri şi pe care în ziua cercetării finale îi va lăuda pentru dărnicia lor (cf. Lc 16,8), fie le va reproşa lăcomia lor. Prin conţinutul primei lecturi suntem invitaţi să-i imităm caracterul lui Dumnezeu şi al oamenilor credincioşi Legii dragostei.
Isus însuşi ne arată în parabola "samariteanului milostiv" că oamenii sunt chemaţi să imite caracterul lui Dumnezeu iubitor şi îndurător prin cuvintele: "Mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37), caracter din care a izvorât şi Legea iubirii. Dumnezeu spune: "Sunt un Dumnezeu îndurător" (cf. Ex 22,27), iar Isus în lucrarea lui de îndreptare şi desăvârşire a Legii, porunceşte tuturor ucenicilor săi: "Fiţi dar îndurători, după cum şi Tatăl vostru este îndurător" (Lc 6,36). "Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,38). Dar şi sfântul Paul în lectura a doua de astăzi, vorbind creştinilor din timpul său, le spunea: "Iar voi aţi devenit imitatorii noştri şi ai Domnului" (1Tes 1,6). Cum? "Făcându-le o primire bună şi primind cuvântul în multe necazuri" (1Tes 1,7-10). Dacă cei din vechime s-au conformat, mulţi din timpurile noastre au dezertat.
Revin la textul evangheliei de astăzi şi amintesc că sfântul Marcu care a notat în evanghelia sa mai multe detalii despre învăţătorul Legii care a venit să-l ispitească pe Isus, că la final s-a convertit în inima lui, acceptând răspunsul corect al lui Isus, şi adăugând că dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele sunt mai importante decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele (cf. Mc 12,32-33). Practic sfântul Marcu ne spune că "lumina a început să strălucească şi în inima învăţătorului Legii". De aceea şi Isus i-a spus că "nu era departe de împărăţia lui Dumnezeu". Şi nimeni nu a mai îndrăznit să-i pună întrebări (cf. Mc 12,34). Motivul era evident, Isus le răspundea aşa cum nu o mai făcuse nimeni niciodată (cf. In 7,46).
Aşa cum am spus mai sus, învăţătorul Legii care a pus întrebarea, din discuţia cu Isus, deşi era viclean, a ajuns aproape de punctul să-i părăsească pe farisei şi să-l accepte pe Isus. De aceea şi fariseii au considerat că este mai bine să se oprească şi să plece, fără a-i mai pune alte întrebări, mai înainte de a-şi "pierde" şi alţi oameni. Deoarece fariseii au refuzat să-i mai pună lui Isus şi alte întrebări, Isus, "a preluat iniţiativa" şi a început să le pună el întrebări fariseilor, cu scopul de a le corecta concepţia lor greşită despre Mesia şi să-i aducă la "adevăr", adevărul că Mesia era el însuşi. De aceea, i-a întrebat al cui fiu este Mesia. Răspunsul lor a fost prompt: al lui David! Iar Isus era Fiul lui David, aşa cum ştiau şi păgânii (cf. Mt 15,22; 21,9). Isus le-a mai spus apoi că Mesia fiul lui David trebuia să fie cu mult mai mult decât un om muritor, de vreme ce însuşi David, un rege mare, îl numeşte "Domnul meu" (cf. Ps 110,1). Deşi Isus le-a dovedit din Scripturi că el era Mesia Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu, fariseii nu au fost dispuşi să-l creadă şi au continuat respingerea şi condamnarea lui, crezând că-şi vor pierde privilegiile pământeşti, pe când Isus a venit să le dea şi privilegiile cereşti pe care le-au omis din calculele lor. El le dădea iubire, îi dădeau ură şi moarte.
Aşa cum Isus i-a învins pe bătrânii poporului (cf. Mt 21,23-7), pe farisei şi irodiani împreună (cf. Mt 22,15-22), pe saduchei (cf. Mt 22,23-33) şi pe fariseul învăţător al Legii (cf. Mt 22,36-40), tot astfel Isus, a învins moartea prin înviere, iar la venirea sa de-a doua, îi va pune definitiv pe toţi duşmanii săi sub picioarele sale (cf. 1Cor 15,25). Ba mai mult, Dumnezeu îi va pune pe toţi aceşti duşmani şi sub picioarele noastre (cf. Rom 16,20). Şi asta este bucuria şi speranţa noastră de fiecare zi.
Adevărul victoriei finale a lui Isus şi a noastră care îl iubim pe Isus şi îi ţinem poruncile, ni-l aminteşte şi psalmul 18 de astăzi, care cântă victoriile lui Cristos asupra satanei şi asupra tuturor acoliţilor săi: diavolul, moartea şi oamenii răi. Apoi, spre bucuria noastră, psalmul 18 ne aminteşte că, Isus Cristos i-a făcut părtaşi de victoriile sale şi pe toţi aleşii săi: pe David, autorul psalmului, pe care l-a scăpat de diavol şi de moarte şi de acoliţii lor care s-au ridicat asupra lui prin: Goliat, Saul şi alţi duşmani ca, Ahitofel care l-a susţinut pe Absalon în revolta contra lui David (cf. 2Sam 15,12-31). David este aici simbolul Bisericii lui Isus din care facem parte şi noi, Biserică care în timpul de acum este asaltată de diavol, moarte şi de prigonitorii ei, care îi cerne în fiecare zi prin felurite necazuri (cf. Lc 22,31). Apoi psalmul 18 ne cheamă să nu ne temem de nici un duşman, căci pentru el şi pentru noi, Isus a înviat din morţi şi a învins diavolul, păcatul, moartea şi lumea. Dar mai urmează ceva: Ceea ce Isus a fost şi este pentru fiecare membru al Bisericii, el vrea ca şi fiecare membru al Bisericii care crede în el, să fie la fel pentru fraţii lui, căci Isus a voit ca toţi să fim alţi Cristoşi cu lumina sa în lume (cf. Mt 5,14-16).
Cartea Faptele Apostolilor ne vorbeşte printre multe altele şi de scurta vizită a lui Paul şi a lui Sila la Tesalonic (cf. Fap 17,1-4). Ei vestiseră şi trăiseră acolo evanghelia, iar tesalonicenii la rândul lor, au primit-o şi au trăit-o şi ei (cf. 1Tes 1,5-6) 6). Lucrarea tesalonicenilor era o dovadă a credinţei lor în Isus (cf. Iac 2,18); osteneala lor confirma dragostea lor; răbdarea lor proclama marea lor speranţă, care doar ea îi putea susţine. Astfel, toată lumea ştia că la Tesalonic se aflau creştini.
Apropo de tesalonicenii din lectura a doua de astăzi, despre care toţi ştiau că sunt creştini plini de iubirea de Dumnezeu şi de oameni, ştiu oare vecinii noştri sau colegii noştri de muncă că suntem credincioşi? Întoarcerea la Dumnezeu este semnul public al naşterii din nou, al schimbării vieţii noastre. Întorcându-ne, să nu mai avem în faţă aceleaşi lucruri (cf. Gal 4,8-9). Tesalonicenii au întors spatele idolilor inerţi şi născociţi, pentru a contempla şi a sluji un Dumnezeu viu şi adevărat.
Idolii de lemn sau de piatră din lumea păgână au făcut loc idolilor foarte rafinaţi ai lumii "creştine" de astăzi. Unul dintre cei mai periculoşi idolii moderni de astăzi este "eul propriu", prin care face numai ceea ce ne place şi ce convine comodităţii noastre; apoi este pofta de plăcere care a cuprins multă parte din lume; apoi este pofta de bani care este rădăcina tuturor relelor din lume (cf. 1Tim 6,10). Întotdeauna însă este valabil faptul că nu poţi sluji la doi stăpâni (cf. Lc 16,13) şi că toţi cei amintiţi mai sus nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9-10). În funcţie de cui îi slujim, aşteptăm fie pe Fiul lui Dumnezeu, fie mânia viitoare.
Sfântul Paul, vorbind despre virtuţi, spune că cea mai mare dintre ele este dragostea (cf. 1Cor 13,13).
Bruno Ferrero (n. 1946), un preot şi scriitor italian, ne spune că un om s-a hotărât într-o zi: "Vreau să cunosc totul şi, dacă este necesar, voi face ocolul pământului". Aşa a spus şi aşa a făcut. Omul a început să străbată lumea şi de la cei mai mari profesori a învăţat geografia, istoria şi întreaga gamă de ştiinţe. S-a întors acasă satisfăcut şi fericit. Spunea: "Acum, cunosc totul". După câteva zile, s-a dus în vizită la un renumit personaj, cunoscut în toată lumea pentru înţelepciunea sa extraordinară. Bărbatul voia să confrunte ştiinţa sa cu cea a înţeleptului. Au tras la sorţi pentru a şti care dintre ei doi ar fi trebuit să pună prima întrebare. Sorţii l-au desemnat pe marele înţelept, care s-a adresat bărbatului şi l-a întrebat: "Ce ştii despre dragoste şi prietenie"? Omul a plecat, fără să spună nici un cuvânt, căci, deşi era expert în lucruri pământeşti, nu ştia nimic despre dragoste şi prietenie. Cutreieră încă lumea. Apropo, noi ce ştim despre dragostea şi prietenia cu Dumnezeu, cu semenii, cu vieţuitoarele şi cu natura creată, trăiri care sunt vitale pentru mântuirea noastră veşnică?
O veche istorioară creştină ne spune că odată un om a avut un vis. Se făcea că a murit şi, că stătea împreună cu mulţi alţii la rând în faţa tronului alb de judecată a lui Dumnezeu (cf. Ap 20,11). Iar când i-ar fi venit rândul să ajungă în faţa Domnului, trebuia să spună doar trei cuvinte: "Isus, te iubesc!" Deşi repeta aceste cuvinte cu fiecare om care le rostea în faţa tronului alb de judecată, când a ajuns mai aproape de tronul divin, a observat că mulţi oameni nu puteau să rostească aceste cuvinte mântuitoare, fie că se bâlbâiau, fie chiar amuţeau. Când a ajuns şi el în faţa tronului de judecată şi când a încercat să spună acele fericite cuvinte mântuitoare, i s-a pus un nod în gât şi i s-a blocat glasul. A încercat disperat să ţipe şi... s-a trezit. Oare noi la judecată vom putea rosti: "Isuse, te iubesc?"
Pr. Ioan Lungu
* * *
Duminica a 30-a de peste an. Predici la Radio Iaşi
