Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul (cf. Ps 34,9)!
Suntem în duminica a patra din timpul sfânt al Postului Mare, un timp de îndurare divină şi de chemare stăruitoare la iertarea lui Dumnezeu, căci în urma păcatului lui Adam, noi toţi oamenii am păcătuit în el (cf. Rom 5,12), noi toţi oamenii am devenit păcătoşi în el (cf. Rom 5,19). Dar, aşa cum ne spune sfântul Paul, "Mulţumire să-i fie adusă lui Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a dăruit tuturor slujirea reconcilierii" (cf. 2Cor 5,18).
Lecturile biblice de astăzi ne vorbesc despre durerea lui Dumnezeu care avea doi fii insensibili la iubirea şi amabilitatea sa. Aceşti doi fii insensibili ai Tatălui ceresc suntem noi, oameni de ieri şi de astăzi. Unii oameni rănesc inima de tată a lui Dumnezeu făcând păcate peste păcate ca fiul cel mai tânăr; iar ceilalţi oameni rănesc inima de tată a lui Dumnezeu declarându-se neprihăniţi, deşi, în Adam, toţi oamenii au devenit păcătoşi. Deci lecturile biblice de astăzi ne prezintă un tată iubitor care, îndurerat, umblă când după unul, când după altul dintre fii săi risipitori.
Cei doi fii din parabola de astăzi simbolizează cele două neamuri de oameni pe care îi are Dumnezeu, poporul lui Israel şi păgânii. Dar păgânii nu vor face obiectul reflecţiei de astăzi. Însă în cadrul poporului Israel se găsesc iar două categorii de oamenii: păcătoşii publici (vameşii şi desfrânatele); apoi religioşii poporului (marii preoţi, fariseii şi cărturarii). Sau, mai concret, toţi oamenii din lume, unii mai puţin şi alţii mai mult păcătoşi, dar toţi păcătoşi care au nevoie de iertarea sa. La amândoi aceşti copii Dumnezeu ţine ca la ochii din cap. Pentru amândoi aceşti copii Dumnezeu a pregătit o împărăţie veşnică de fericire. Pe aceşti doi aceşti copii Dumnezeu vrea să-i mântuiască şi i-a trimis pe Isus şi pe Duhul Sfânt, braţele sale divine, aşa cum metaforic se exprimă sfântul Irineu din Lyon (130-202).
Poate mulţi dintre noi am auzit de "Legenda lui Eldorado". Se spune că undeva prin America de Sud, prin Columbia, lângă lacul Guatavita, aproape de Bogota, s-ar afla un ţinut plin de aur şi pietre scumpe şi că acolo până şi hainele oamenilor sunt pline de "praf de aur". De aceea, mulţi doritori de aur şi diamante din Europa, începând cu secolul XV, şi-au vândut averile, şi-au lăsat familiile şi au pornit la drum lung, au ucis mulţi băştinaşi, s-au îmbolnăvit de trudă zadarnică şi chiar mulţi dintre ei au murit căutând legendarul Eldorado, fără să-l fi găsit vreodată.
Tot în acel timp, de data aceasta în America de Nord, mai era un Eldorado, dar al plăcerilor trupeşti, un fel "Rai al lui Mahomed", iar acesta era în oraşul Detroit. Aici, în acest oraş unde în acel timp se construia mult pentru a deveni un oraş industrial, pentru că se plătea bine, au venit la lucru din toată lumea tineri şi tinere fără părinţi, fără stăpân. De aceea acolo, în acel timp, a fost un Eldorado al plăcerilor trupeşti, care a ruinat mule tinereţi, a curmat multe vieţi şi a pierdut multe suflete.
Am amintit de aceste două locaţii cu numele de "Eldorado" pentru a spune că Dumnezeu a pregătit şi i-a dat omului un adevărat "Eldorado" al bogăţiilor materiale şi al bucuriilor spirituale. Mai întâi a fost un "Eldorado" al paradisului pământesc. Apoi, a fost un "Eldorado" material şi spiritual în Ţara Canaanului, ţară în care curge "lapte şi miere" (cf. Ex 3,8; Ios 5,6), ţară în care au fost introduşi evreii din prima lectură, ţară unde evreii se puteau descurca şi fără oalele de carne din Egipt (cf. Ex 16,3) şi fără mana din pustiu (cf. Ios 5,9-12).
Chiar din paradis, diavolul i-a amăgit pe oameni să lase ascultarea de Dumnezeu pentru un alt "Eldorado", "mai bun" ca al lui Dumnezeu şi ascuns de Dumnezeu. Ascultând de diavol, primii oameni în loc de un paradis "mai bun", au găsit ceva mult "mai rău", un loc de trudă, un loc de suferinţă şi un loc de moarte. Apoi, intrând în Ţara Cananului, o ţară în care curge "lapte şi miere", diavolul i-a amăgit iar cu "o ţară mai bună", cu ţara păgânilor, o ţară cu prostituţie şi cu închinare la idoli. Dumnezeu i-a lăsat de două ori în robia păgânilor, ca să vadă amăgirea satanei şi zădărnicia închinării la idoli surzi, muţi şi neputincioşi. Mulţi oameni din popor au priceput, iar mulţi nu au priceput.
Şi pentru a ilustra acest adevăr, spre priceperea tuturor, Isus rosteşte parabola fiului risipitor, parabolă pregătită spre înţelegere de alte două parabole: cea a păstorului care merge după oaia pierdută şi cea a femeii care caută drahma pierdută.
Isus a fost trimis de Tatăl ceresc, prin puterea Duhului Sfânt, pentru a mântui pe cei doi fii ai săi, Israel şi păgânii, fariseii şi vameşii, drepţii şi păcătoşii, dar toţi păcătoşi de la Adam şi datorită lor, chiar dacă unii recunoşteau iar alţii se credeau neprihăniţi. Pentru toţi, Isus a mai cerut de la Tatăl său "încă un an de îndurare" (cf. Lc 13,8), an pe care cei care s-au recunoscut păcătoşi l-au folosit pentru a veni la Isus pentru iertare şi mântuire; şi an pe care cei ce se credeau drepţi l-au folosit pentru a-l respinge şi a-l ucide pe Isus. Din acest punct de vedere, capitolul 15 din Luca este şi o bună pregătire pentru pătimirile şi moartea Domnului Isus, care liturgic se apropie.
Diavolul, care i-a amăgit cu un "Eldorado de plăceri" pe Adam şi pe fiii săi de atunci şi până astăzi, l-a amăgit cu "Eldorado său de plăceri" şi pe fiul risipitor, fiul mai tânăr al acestui tată bun. Acesta, văzându-i probabil şi pe alţii plecând de acasă spre acest "Eldorado al plăcerilor", i-a cerut tatălui să le împartă averea, lucru care se făcea numai la moartea părinţilor, a plecat cu uşurinţă în ţara străină şi îndepărtată, unde putea petrece după plac, neţinând cont nici de bătrâneţea tatălui său, nici de lacrimile lui, nici de iubirea sa. Aici, ţara străină şi îndepărtată înseamnă înstrăinarea şi îndepărtarea omului de Dumnezeu. Un timp totul a mers după plan. Dar de unde iei şi nu pui, totul se termină. Aşa s-a întâmplat şi cu el, mai ales că în Eldorado plăcerilor sale a venit şi o mare foamete. Şi cum foamea şi boala sunt mai tari decât plăcerile, a ajuns să păzească porcii numai pentru gazdă, nu şi pentru masă, de aceea poftea la hrana porcilor şi mai fura de acolo. Biblia spunea clar poporului ales: "Să priviţi porcul ca necurat" (Lev 11,7; Dt 14,28).
Iată starea de degradare în care ajunge omul care renunţând la prietenia cu Dumnezeu, caută Eldorado plăcerilor trupeşti. Eldorado plăcerilor care este adus în mintea oamenilor de satana distruge şi azi multe vieţi, aşa cum a distrus la potop (cf. Gen 6,7), cum a distrus la Sodoma şi Gomora (cf. Gen 19,24), şi cum a distrus multe popoare şi imperii, cum ar fi cel roman. "Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, şi care a fost arătat, ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos" (cf. Tit 2,11-13).
Cred că este momentul să ne gândim la atâţia tineri şi la atâtea tinere din familiile bune şi onorabile din comunităţile noastre creştine care, pentru satisfacerea poftelor trupeşti, au plecat şi pleacă de acasă, neţinând cont de lacrimile părinţilor, de sfatul preoţilor şi de poruncile lui Dumnezeu. Astăzi trebuie să ştim că, în faţa poftelor necurate aţâţate de diavol, cad părinţii, preoţii, Isus cel răstignit, Duhul cel Sfânt, Tatăl cel veşnic şi împărăţia cerurilor. Cine poate vorbi cu ei atunci? Nimeni! Şi după un scurt timp ajung la porci. Vai, cât de mulţi porcari a făcut satana în lumea aceasta! Evanghelia spune că porcii în care au intrat diavolii nu au suportat ocara şi s-au aruncat în mare (cf. Mt 8,20-32). Dar păcătosul poate sta cu diavolul în suflet toată viaţa.
Dar punctez încă odată că, în ciuda decăderii omului, Dumnezeu îl iubeşte şi chiar este îndrăgostit de el. Este îndrăgostit de oiţa pierdută, merge şi o caută în noapte până o găseşte, căci până dimineaţa ar fi mâncat-o fiarele sălbatice; când o găseşte, nu o mustră şi nu o bate, dar o pune pe umerii săi, o aduce la staul şi dă o masă de bucurie. Noi suntem aici oiţa pierdută. Este îndrăgostit de moneda de argint care s-a pierdut din colierul său. Nu aşteaptă dimineaţa, s-ar putea să treacă vreun hoţ pe acolo şi să o găsească înaintea lui; de aceea aprinde lampa şi o caută până o găseşte; şi chiar dacă este noapte dă o masă de bucurie. Noi suntem moneda preţioasă pe care Dumnezeu o caută. Tatăl cel bun, care este Dumnezeu, nu stă cu mâinile în sân ca fiul său să moară sufleteşte în păcate, de aceea trimite foamete şi lipsuri în ţara depărtată şi străină, rânduieşte ca odrasla sa să ajungă porcar şi flămând, îi trimite lumină de sus ca să vadă de unde a căzut, ca apoi să-şi vină în fire, să se întoarcă acasă, ca să-l poată îmbrăţişa, să-l poată ierta, să-l poată repune în demnitatea de la început. Noi suntem fiul risipitor pe care tatăl l-a legat cu funii de dragoste ca să-l aducă acasă (cf. Os 11,4).
Ne apropiem de Săptămâna Mare şi sfântă, săptămână în care vom celebra pătimirea, moartea şi învierea Domnului, săptămână în care Isus i-a spus Tatălui ceresc: "N-am pierdut pe nici unul dintre aceia pe care mi i-ai dat" (In 18,9), n-am pierdut nici o oiţă dintr-o sută (cf. Lc 15,4-7); n-am pierdut nici o monedă din colierul cu zece piese (cf. Lc 15,8-10); n-am pierdut nici unul dintre copiii pe care mi i-ai dat spre mântuire (cf. Lc 15,24). Fiul risipitor a fost recuperat în momentul în care "s-a lăsat" îmbrăţişat şi sărutat de tatăl. Biblia păstrează tăcerea în legătură cu cel de-al doilea fiu, care reprezintă elita poporului ales, care nu s-a lăsat înduplecat de tatăl său ca să intre la sărbătoarea primilor mântuiţi. Dar sfântul Paul spune că până la urmă iubirea Tatălui îl va birui şi pe el (cf. Rom 9,15-16; 11,1-12).
Sfântul apostol Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 2Cor 5,17-21), ne spune un lucru uimitor, ne spune că Dumnezeu, prin Isus, în Duhul Sfânt, oricărui fiu pierdut care se întoarce la el "îi dă slujirea reconcilierii şi pune în el cuvântul reconcilierii" (cf. 2Cor 5,18-19). Aşadar, noi păcătoşii care ne-am întors la Domnul, suntem împuterniciţi de Isus Cristos şi de Dumnezeu ca să îndemnăm şi să-i aducem şi pe alţi păcătoşi la convertire şi mântuire (cf. 2Cor 5,18-20). De aici şi atenţionarea de a nu scandaliza pe nimeni (cf. Mt 18,10), că noi suntem mântuitori şi nu pierzători de suflete. Iată un mare har şi o mare onoare pentru noi, ca să trecem de la pierduţi la mântuiţi, de la vrăjmaşi la colaboratori cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Din acest punct de vedere, întoarcerea noastră la Tatăl ceresc trebuie să fie ca întoarcerea lui Isus la ceruri, adică să ne întoarcem cu multe suflete mântuite. Prin noi, Dumnezeu spune fiecărui om: "Sunt Tatăl tău iubitor şi iertător, lasă-mă să te mântuiesc!"
Să nu uităm că aşa au fost toţi apostolii, primii câştigaţi pentru cer dintre vameşi şi păcătoşi, dintre farisei şi marii preoţi. Toţi au devenit colaboratorii lui Dumnezeu în opera mântuirii oamenilor. Să ne gândim apoi la ceilalţi păcătoşi sau farisei convertiţi, a căror simbol pot fi sfântul Augustin (354-430) şi sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), care după ce au fost câştigaţi pentru cer, au devenit şi ei colaboratorii lui Dumnezeu în opera de mântuire a oamenilor.
A fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu că să ne spună ce bucurie se petrece în casa Tatălui când un om se converteşte. Este ca şi când un copil pierdut a fost găsit (cf. Lc 15,7.10), este ca şi când un mort ar învia (cf. Lc 15,24). Oare nu merită Dumnezeu această bucurie? Hai, să i-o facem împreună!
Pr. Ioan Lungu
