Is 56,1.6-7; Ps 67; Rom 11,13-15.29-32; Mt 15,21-28
"Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele" (Ps 67,4).
Un tată bun avea un fiu tare neascultător şi nerecunoscător pentru tot ceea ce făcea pentru el. Nici proviziile de aproape, nici cele din depărtări adunate de tatăl său pentru el nu-l mulţumeau pe acest fiu neascultător, care mai mult timp petrecea cu un vrăjmaş al tatălui său, decât cu tatăl său care îl iubea ca pe ochii din cap. Ca să-l întoarcă cu dragoste la el pe fiul său răsfăţat cu multe semne de dragoste, tatăl s-a gândit să-i stârnească gelozia şi astfel să-l aducă cu inima la el. În vecini trăia un copil orfan ce se trăgea dintr-o familie rea. Pe acest copil orfan dispreţuit de toţi şi în primul rând de fiul său tatăl l-a adoptat ca fiu al său şi toate semnele de dragoste care i se cuveneau fiului adevărat, tatăl le-a dat fiului său adoptiv luat dintre cei dispreţuiţi. Tactica iubitoare a tatălui a avut efectul scontat, fiul adevărat a devenit gelos pe dispreţuitul fiu înfiat şi s-a întors cu sentimente mai bune spre tatăl său.
Până la acest punct totul poate fi o povestire, o istorioară sentimentală între un tată bun şi un fiu nerecunoscător. Dar istorioara asta este chiar una adevărată, când ne gândim la Dumnezeu şi poporul său ales, la Dumnezeu şi poporul său iubit, popor care cocheta mai mult cu idolii decât cu Dumnezeul lor. De aceea Dumnezeu a voit să-l atragă la sine pe acest popor nerecunoscător, trezindu-i gelozia. Şi lăsându-l un timp la o parte, Dumnezeu s-a îndreptat spre neamurile păgâne, pe care evreii în dispreţ pentru viaţa lor păcătoasă, le numeau "câini".
Am ajuns în punctul la care mai trebuie să spunem ceva pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor de astăzi. În urma păcatului toată omenirea a căzut sub puterea celui rău, dar Dumnezeu iubea întreaga omenire şi voia s-o salveze. Omul creat de Dumnezeu puternic, căzând sub puterea lui satan, devenise slab şi fără apărare ca o oiţă dusă la înjunghiere. Aşa îşi dorise diavolul. Dar diavolul orbit de ură când şi-a transformat omul puternic în oiţă slabă, în oiţă care imită altă oiţă, aşa cum Adam a imitat-o pe Eva în păcat, nu a calculat că tocmai această slăbiciune de a imita a oiţelor îl va face să piardă stăpânirea asupra tuturor oiţelor înşelate. Căci Dumnezeu din mulţimea oamenilor robiţi diavolului a reuşit să atragă "o oiţă", pe Abraham, şi să o mute într-un alt staul. Cu Abraham a început imitarea cea bună a oilor răpite, în staulul lui Dumnezeu. Dumnezeu mai târziu şi-a făcut din aceste oiţe venite la el "poporul său ales", imagine a întregii omeniri salvate.
Dumnezeu a cucerit sufletul lui Abraham cu promisiunea unui urmaş care va avea descendenţi cât stelele de pe cer şi cât nisip pe plajă. Promisiunea aceasta a prins la Abraham pentru că soţia sa, Sarai, era sterilă. Oile imită. Abraham a plecat din Ur spre "noul staul", spre noua ţară, dar Tetrah, tatăl său, l-a urmat, Lot, un nepot, l-a urmat şi el, nişte servitori l-au urmat şi ei. Dumnezeu i-a făcut atunci o promisiune şi mai mare: "Prin tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului" (Gen 12,3).
Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea oferindu-i lui Abraham fiul promis şi ţară promisă, în care familia sa se ajunsese în scurt timp la 70 de suflete. Deşi diavolul în timpul acesta a pus multe piedici şi a creat multe diversiuni, coborând acest popor în Egiptul idolatru, Dumnezeu a scos un mare bine pentru poporul său, crescându-l prin naşteri de fii şi fiice, dar şi prin convertiri, căci oile imită. După 430 de şedere în Egipt, Dumnezeu s-a gândit să-şi ducă poporul în Canaan, "ţara în care curge lapte şi miere. Coborâseră în Egipt 70 de suflete şi ieşeau din Egipt peste 600.000 de persoane, afară de copii (cf. Ex 12,37), dar şi de egipteni, fii adoptaţi, căci oile imită. Pe drumul spre Canaan un întreg popor păgân a intrat în sânul poporului ales, crescându-l. Orice rău i-ar fi făcut diavolul noului popor al lui Dumnezeu, invazii străine sau deportări, Dumnezeu toate le întorcea spre bine poporului său, făcându-l să crească în număr şi calitate, prin păgânii care li se alăturau, căci oile imită.
Văzând creşterea poporului ales, prin naşteri şi prin convertiri dintre păgâni, diavolul a strecurat în minţile şi inimile unor oameni mândri din poporul ales, idei toxice prin care au început să se creadă singurii aleşi pe baza faptelor lor bune, pe baza meritelor lor, pe baza naşterii din Abraham şi făcându-i să uite că sfinţenia vine numai de la Dumnezeu şi de la împlinirea voinţei lui Dumnezeu şi mai ales făcându-i să uite că misiunea lor ca popor ales era aceea de a atrage la credinţă toate neamurile pământului conform misiunii încredinţată lor de la început, prin părintele lor spiritual, Abraham (cf. Gen 12,3), şi prin ceilalţi profeţi (cf. Is 56,6-7). Şi astfel în loc să atragă popoare păgâne la Dumnezeu, le îndepărtau prin ură şi dispreţ, considerându-i câini; la fel îi desconsiderau ca blestemaţi şi pe cei pe cei dintre cei săraci, văduve, orfani şi păcătoşi publici, chiar din poporul lor.
Şi atât de departe au mers ei cu "mândria şi orbirea lor spirituală", că deşi îl aşteptau de veacuri pe Mesia despre care profeţii spuneau ca va veni ca să-i elibereze de păcat, diavol şi moarte, acum credeau că se pot elibera singuri, de aceea ei voiau un Mesia politic care să-i elibereze de jugul străin şi să le îngrijească trupurile prin hrană gratis şi vindecări de boli şi infirmităţi şi să le facă ţara un Eden pământesc. Dar Isus nu venise pentru asta, deşi şi-a arătat puterea şi prin astfel de minuni pentru ca ei să creadă în divinitatea lui. Dar când Isus le-a spus că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că au nevoie de iertarea sa (cf. In 8,23-24), ei care se credeau drepţi şi mântuiţi prin faptele proprii, l-au respins ca Mesia şi chiar l-au condamnat la moarte. Şi tocmai această moarte avea să aducă mântuirea şi să-i conducă în împărăţia sa fără lacrimi şi durere, fără duşmani şi moarte (cf. Ap 21,4).
Pagina evanghelică de astăzi surprinde tocmai un astfel de moment de respingere al lui Isus ca Mesia şi voinţa lor de a-l ucide. Isus care venise în primul rând pentru oile pierdute ale casei lui Israel, acestea i-au refuzat curăţirea interioară, lucrare pe care i l-a încredinţat Tatăl ceresc şi nu ce din afară aşa cum îi amăgise vrăjmaşul. Atunci Isus i-a lăsat puţin deoparte şi le-a stârnit gelozia, vindecând de diavol şi păcat, străinii. Mai întâi pe sluga centurionului roman şi acum mergând în ţinutul Tirului şi al Sidonului şi vindecând sufleteşte pe fiica posedată a unei femei cananite.
În Tir şi Sidon, era templul lui Eshmun, zeul vindecării. Este semnificativ faptul că tocmai în regiunea Sidonului, o zonă idolatră şi cu un zeu al vindecărilor, Cristos a vindecat-o pe fiica posedată a femeii siro-feniciene (cf. Mt 15,21-28). Şi cum oile imită, iată că mulţi sidoniţi au ascultat şi primit învăţătura lui Isus (cf. Mc 3,8; Lc 6,17;10,13-14), iar Paul şi-a vizitat prietenii şi creştinii din cetate în drumul lui spre Roma (cf, Fap 27,3).
Femeia era dintr-un popor blestemat, potrivit principiilor care deosebeau pe Israel de păgâni (cf. Dt 7,1-2). Era cananită. Femeia aceasta a venit să ceară intervenţia lui Isus pentru fiica ei stăpânită de un demon, căci după cum toţi idolii neamurilor sunt demoni (Ps 96,5), un demon nu poate scoate pe un alt demon (cf. Mt 12,26). Cerând lui Isus favoarea vindecării, ea se serveşte de titlul pe care credinţa îl recunoştea Domnului în relaţia sa cu iudeii, şi îi spune: "Fiu al lui David". În timp ce iudeii îl respingeau cu mândrie, numindu-l samaritean, nebun şi îndrăcit, o femeie păgână, se apropie de el cu umilinţa unui căţel ce şade sub masă şi îl invocă cu titlul mesianic de "Fiul lui David". Isus nu putea spune: "Dumnezeu nu are o fărâmitură pentru o astfel de făptură", dar exclamă: "O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se după cum voieşti!" (Mt 15,28). Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.
Inima lui Dumnezeu a fost mult mai largă decât îşi închipuia femeia. Ea, deşi un câine, a obţinut o mare firimitură de la masa Domnului, vindecarea fiicei sale; dar în curând, după înălţarea lui Isus la cer şi după trimiterea tuturor ucenicilor în misiune universală (cf. Mc 16,15-16), întreaga masă avea să fie servită câinilor, pentru că acesta este înţelesul anunţului făcut de Paul în Fapte 28,26-28: "Du-te la poporul acesta şi spune-i: de auzit veţi auzi, dar nu veţi înţelege. De privit veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii şi i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă, iar eu să-i vindec. Aşadar, să vă fie cunoscut că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă păgânilor şi ei vor asculta".
Felul de purtare al lui Isus faţă de femeia aceasta arată credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale şi face să se arate harul deplin al lui Dumnezeu care se ridică mai presus de păcatele oamenilor atunci când întâlneşte credinţa.
Epistola către Romani, în capitolele 9-11, ne explică cum Israel orb care se opunea planului mântuitor al lui Dumnezeu, a fost lăsat pentru un timp deoparte, ca Dumnezeu să-şi poată extinde harul său şi asupra naţiunilor, aşa cum a dorit de la început. Aceste capitole ne mai arată cum trebuia această participare a naţiunilor la promisiunile făcute lui Abraham să-i stârnească pe iudei la gelozie (cf. Rom 11,11-12). Sub autoritatea absolută a lui Mesia, îşi vor găsi loc şi unii şi alţii (cf. Ps 22,27). Toate naţiunile lumii vor fi binecuvântate împreună cu poporul evreu (cf. Gen 12,3). Fiii străinilor care se alipesc de Domnul ca să-i slujească, să iubească numele Domnului şi să devină slujitorii lui, tuturor celor care ţin cu tărie alianţa mea, îi voi face să vină la muntele meu cel sfânt, îi voi face să se bucure în casa mea de rugăciune (cf. Is 56,6-7).
Psalmul responsorial de astăzi vede în mod profetic vremea venirii evreilor la credinţă, atunci nu va mai fi problema geloziei, nici a orgoliului naţional; Israel nu va avea decât o dorinţă: să vadă toate popoarele bucurându-se în Dumnezeu şi celebrând numele său (cf. Ps 67, 3-5). Atunci Mielul va fi proslăvit în ceruri şi pe pământ, aşa cum i se cuvine. "Ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele tău, oameni din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune" (Ap 5,9).
Chemarea este astăzi că păgânii să se grăbească să vină la Isus şi să-i facă geloşi pe evrei spre convertire, dar şi evreii trebuie să se vindece de orbire şi grăbească şi ei, pentru că nu se ştie cât timp Dumnezeu o să mai ţină deschisă poarta harului.
Închei cu un exemplu sugestiv: Un mare latifundiar din Irlanda, în acelaşi timp un bun creştin devotat, a pus nişte afişe în locurile principale ale domeniilor sale cu următorul text: "Lunea viitoare între orele 10-12 mă voi afla în biroul vilei mele de la ţară. În timpul acesta sunt hotărât să şterg şi să achit toate datoriile pe care muncitorii de pe moşia mea le au faţă de mine şi faţă de alţii. Aduceţi cu dumneavoastră toate bonurile neachitate".
Zile la rând acest anunţ a fost un subiect de comentarii printre muncitori. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită şi mulţi o socoteau o farsă. Când sosi ziua stabilită, când se făcuse ora 10 latifundiarul împreună cu secretarul său sosesc cu maşina şi, fără a scoate vreun cuvânt, intră în birou după care închid uşa. Oamenii de afară încep iar o discuţie aprinsă: ba că este o farsă, ba că este o umilire, ba că urmăreşte ceva ascuns. În felul acesta s-a scurs o oră întreagă, fără ca măcar un singur om să fi intrat pentru a-şi prezenta conturile neachitate. Iar când vreunul sfătuia pe un altul ca totuşi să încerce să intre, acesta primea răspunsul: "Eu nu am aşa mari datorii ca tine... Eu n-am nevoie... încearcă tu mai întâi..." Şi aşa se scurgea timpul preţios... În cele din urmă se făcuse ora 11.30, când sosi o pereche de oameni vârstnici care locuiau la hotarul cel mai îndepărtat al moşiei. Bătrânul ţinea în mână o legăturică de conturi şi facturi. Cu vocea tremurândă el întrebă pe un oarecare: "Moşierul achită toate conturile celor ce vin acum la el"? Toţi tăceau a neîncredere. "Noi credem că este adevărat şi ne bucurăm să putem muri fără datorii". Şi au intrat. La ora 12 fix, perechea de bătrâni iese afară cu feţele radiind de bucurie. "Şi-a ţinut cuvântul"?, întrebă mulţimea pe cei doi. "Da, uitaţi-vă, aici este cecul preţios ca aurul curat"! Voiau să intre şi ceilalţi, dar timpul a expirat, aşa cum expirase timpul la potop (cf. Gen 7,16), aşa cum expirase timpul intrării la nuntă pentru fecioarelor nechibzuite şi care rămaseră afară (cf. Mt 25,10-12). Doamne, converteşte inimile tuturor fiilor tăi! Amin!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 20-a de peste an
