Mărturia şi moartea drepţilor, salvarea păcătoşilor.
Pentru a înţelege chemarea lecturilor de astăzi, trebuie să pornim reflecţia noastră de la lectura a doua (cf. Rom 5,12-15), unde sfântul Paul ne aminteşte de faptul că păcatul lui Adam a adus moartea şi pierzarea pentru toţi oamenii din lume, iar moartea lui Isus a adus mântuirea pentru toţi oamenii.
Dumnezeu îl avertizase pe Adam că păcatul va avea drept rod moartea, dar Adam nu a ascultat (cf. Gen 2,17; Rom 6,3). De aceea, după păcat, Dumnezeu a rostit sentinţa: "Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce" (Gen 3,19). Biblia vorbeşte de trei feluri de moarte: 1) moartea fizică (cf. Gen 3,19; In 11,11-14; Ap 2,10; 12,11); 2) moartea spirituală sau sufletească (cf. Ef 2,1); 3) moartea veşnică, sau moartea a doua (cf. Mt 10,28; Iac 5,20; Ap 2,11; 20,6.14; 21,8). Toate aceste trei feluri de moarte au venit peste noi în urma păcatului lui Adam.
Dar nu diavolul care ne-a împins la păcat din invidie (cf. Înt 2,24) şi nici moartea nu trebuiau să aibă ultimul cuvânt, ci Dumnezeu, care este creatorul şi stăpânul a toate. Sfântul Paul ne aminteşte astăzi că Dumnezeu, cu un preţ enorm, moartea Fiului său, a adus mântuirea pentru orice om care crede în Isus şi primeşte jertfa sa de la cruce. Deci, mântuirea de păcat şi de plata lui (cf. Rom 6,23) le este oferită acum în dar, fără plată, celor care cred în Isus Cristos.
Dacă păcatul lui Adam a îndurerat întreaga creaţie şi întreaga omenire, mântuirea lui Dumnezeu, prin jertfa lui Isus de la cruce, a îmbucurat acum întreaga creaţie şi întreaga omenire. Acum Dumnezeu cheamă întreaga omenire la mântuire şi viaţă veşnică prin credinţa în Isus, căci numai cei care cred în Isus, numai cei care primesc jertfa lui de la cruce şi care vestesc mântuirea adusă de Cristos şi altora ajung la iertarea păcatelor lor şi la viaţa veşnică. De aceea preotul, după citirea sfintei evanghelii de la sfânta Liturghie, spune: "Prin cuvintele sfintei evanghelii să ni se ierte nouă păcatele noastre".
Cu aceste gânduri luate din lectura a doua de astăzi am deschis drumul spre înţelegerea pericopei evanghelice, a primei lecturi şi a psalmului responsorial de astăzi, unde vedem că Dumnezeu ne chemă pe toţi cei care credem în Isus să dăm mărturie despre el şi despre mântuirea pe care el a adus-o lumii prin cruce. De aceea Scriptura spune: "Dacă mărturiseşti cu gura ta că Isus este Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9). Mai întâi trebuie să spunem că pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 10,26-33) face parte din discursul lui Isus de trimitere a ucenicilor ca să vindece rănile provocate de păcat şi să predice vestea cea bună a mântuirii de orice rău, prin venirea sa în lume. Până acum ucenicii doar îl însoţiseră pe Isus. Acum Isus îi face şi pe ei învăţători şi le dă misiunea de a predica şi puterea de a face minuni, prin care să arate că prin Isus a sosit împărăţia lui Dumnezeu, iertarea păcatelor şi viaţa cea veşnică.
Biblia spune: "Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu"! Aşa cum nimeni nu se poate aşeza la masa unui banchet până nu sosesc toţi invitaţii, până ce nu se umple sala nunţii, tot astfel nimeni nu se va putea aşeza la Ospăţul de nuntă al Mielului până ce nu se vor fi adunat toţi cei chemaţi de Dumnezeu, şi până ce nu se va fi umplut sala nunţii veşnice. De aceea, porunca Tatălui veşnic către toţi slujitorii săi este aceea de a ieşi zilnic prin cetăţi şi sate, prin pieţe şi pe uliţe, pe la garduri şi pe drumuri, pe la casele săracilor şi bolnavilor, pe la casele nobililor şi regilor, şi să-i cheme pe toţi la ospăţul mântuirii (cf. Lc 14,15-24).
În trimiterea de către Isus a fiecărui ucenic în misiune, fără ca nici unul dintre ei să fie omis (cf. Mt 10,2-4), trebuie să ne vedem şi pe unul fiecare dintre noi, fără excepţie, căci la botezul nostru toţi am fost chemaţi şi trimişi pentru a-l trăi şi pentru a-l mărturisi pe Isus, în timpul şi lumea în care trăim, împreună cu evanghelia şi mântuirea sa; împreună cu moartea şi învierea sa.
A fi ucenic al lui Isus şi al împărăţiei cerurilor înseamnă a veni la Isus, a primi şi învăţa cuvintele lui şi apoi a le da şi altora spre mântuire. În acest sens, sfântul Paul avea să spună: "Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă, căci mă achit de o obligaţie care mi s-a impus. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia... Pentru evanghelie, am devenit sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi; am devenit iudeu pentru iudei, ca să-i câştig pe iudei; am devenit un fărădelege pentru cei fărădelege, ca să-i câştig pe cei fărădelege; am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea" (cf. 1Cor 9,16-23).
Munca în slujba lui Dumnezeu, în slujba luminii, în slujba mântuirii, nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată uşoară, căci satana şi toate forţele întunericului nu vor sta şi vor privi cum le scapă prada; de aceea, forţele întunericului se vor dezlănţui împotriva crainicilor luminii, împotriva ucenicilor Domnului, dar şi împotriva celor care primesc învăţătura lor, producându-le suferinţe sufleteşti şi trupeşti. De aceea, Isus îi atenţionează pe ucenici, dar şi pe cei care primesc evanghelia lui, că vor fi daţi la judecata soboarelor, că vor fi bătuţi în sinagogi; chiar părinţii şi fraţii vor lupta împotriva lor; vor fi urâţi de toţi din pricina numelui său; vor avea o soartă ca a lui; vor fi daţi la moarte pe nedrept, asemenea lui şi profeţilor (Mt 10,17.21-25).
În prima lectură de astăzi (cf. Ier 20,10) vedem pânda celor răi, batjocurile, învinuirile poporului împotriva profetului Ieremia. În psalmul responsorial vedem cum profetul David, din cauza râvnei lui pentru casa şi legile Domnului, a ajuns un străin şi un necunoscut, chiar pentru fraţii lui (cf. Ps 69,8-10).
Prima chemare la mântuire a fost adresată evreilor, ca deţinători ai legămintelor, a legii şi ai promisiunilor divine (cf. Rom 9,1-5). Dar pentru că mântuirea este universală, Isus şi-a trimis ucenicii la toţi oamenii şi la toate popoarele care au fost afectate de păcat şi moarte şi care aşteptau mântuirea lui (cf. Mt 10,26-33; 28,19).
Este o foarte frumoasă istorioară de Crăciun, care ne spune că la adorarea Pruncului Isus a venit şi un lup, dar a venit cu gând de a-l sfâşia pe Prunc. A profitat de un moment când Pruncul Isus era singur şi s-a apropiat de leagăn ca să-l mănânce. Pe când se uita în jur ca să se asigure că este singur, mânuţa lui Isus i-a atins blana aspră şi murdară. Nimeni nu-l mai mângâiase şi nimeni nu-i mai zâmbise frumos până atunci. În acelaşi moment s-a petrecut o mare minune: pielea aspră şi murdară de lup s-a desfăcut, şi a ieşit la lumină un tânăr frumos şi delicat. Acest om fusese legat de o vrajă şi transformat în lup urât şi fioros, în lup neliniştit şi murdar, până când va găsi pe cineva ca să-l privească cu dragoste, să-l mângâie şi să-i zâmbească. Şi când va găsi un astfel de om, să devină iar ceea ce a fost.
Pe toţi oamenii, odată cu păcatul lui Adam, satana i-a legat cu o astfel de vrajă, să fie lupi aprigi unii faţă de alţii şi mai ales faţă de cei simpli şi curaţi. Dar în momentul în care un om devenit lup prin păcat va găsi un om nevinovat care îl va privi cu blândeţe, îi va zâmbi, îi va spune cuvinte mântuitoare şi îl va mângâia, omul devenit lup prin păcat va fi eliberat de vraja rea a satanei.
Isus a fost primul neprihănit care i-a privit cu bunătate şi mângâiat pe lupii păcatului, deşi nu l-au cunoscut şi nu l-au primit, l-au refuzat şi l-au răstignit; bunătatea lui Isus faţă de ei pe mulţi dintre ei i-a convertit; dar au mai rămas destui de mulţi. După aceea, Isus ne-a încredinţat nouă, ucenicilor săi, misiunea de miei în mijlocul lupilor, pentru a continua convertirea lor (cf. Mt 10,16); numai în primele trei veacuri, peste 16 milioane dintre primii creştini au sfârşit-o în colţii lupilor. Dar nimeni nu poate spune numărul mult mai mare al lupilor care s-au convertit prin jertfele lor. În timpul de acum, misiunea de convertire şi mântuire a lupilor păcatului, prin bunătate şi prin jertfa de sine, continuă şi ne revine unuia fiecăruia dintre noi (cf. Mt 10,27; 28,18-20).
Cu toate că vestitorii evangheliei sunt primiţi cu ostilitate, violenţă şi moarte (cf. Mt 10,16-25), Isus de trei ori numai în pericopa evanghelică de astăzi ne spune să nu ne temem (cf. Mt 10, 26.28.31). Ucenicii Domnului, creştinii, nu trebuie să se teamă nici de prigoane, nici de suferinţe şi nici de moarte, căci jertfa lor va fi răsplătită în chip glorios în ziua judecăţii. A muri pentru răspândirea evangheliei înseamnă izbăvire de păcat, izbăvire de întristare, izbăvire de moarte; înseamnă viaţă veşnic fericită cu Cristos. Deci, moartea fizică pentru Cristos şi pentru evanghelie nu numai că nu este o tragedie pentru un creştin, dar din contra, este o binecuvântare. Tragedie este a nu asculta şi a nu împlini misiunea dată de Dumnezeu, căci atunci îţi pierzi şi trupul şi sufletul în gheenă (cf. Mt 10,27).
În mijlocul prigoanelor şi suferinţelor pentru răspândirea evangheliei, ucenicii trebuie să aibă încredere în providenţa lui Dumnezeu. Pe timpul lui Isus, vrăbiile lipsite de valoare în ochii oamenilor se vindeau două pentru o monedă de cupru. Totuşi, nici una dintre ele nu murea fără voia Tatălui, sau fără cunoştinţa sa.
Un prihor, o pasăre cu gâtul roşu, întrebă într-o zi pe o vrăbiuţă simplă: "Oare de ce oamenii se neliniştesc, se agită şi se îngrijorează atât de mult pentru viaţa lor". Vrăbiuţa i-a răspuns: "Cred că au uitat că au un Tată ceresc care le poartă de grijă, ca şi nouă".
Acelaşi Dumnezeu care se interesează personal de toate vrăbiile fără valoare pentru oameni, ţine evidenţa exactă a numărului perilor din capul fiecărui copil şi ucenic al său, dispreţuit de oameni. Un fir de păr este cu mult mai puţin valoros decât o vrabie. Aceasta arată că ucenicii împărăţiei sunt cu mult mai de preţ decât toate vrăbiile din lume. Deci, dacă se spune că: "Dumnezeu participă la înmormântarea fiecărei vrăbii răpuse", cu atât mai mult trebuie să spunem asta când este vorba de un copil al său.
Pe fiecare mormânt de creştin ar trebui să scrie cuvintele din Faptele Apostolilor: "Aici odihneşte unul care s-a temut atât de mult de Dumnezeu încât n-a putut să se mai teamă de nici un om" (cf. Fap 4,19).
Este o întâmplare emoţionantă petrecută în anii trecuţi în Elveţia, cu un câine Saint Bernard pe nume Ralph, care salva oameni căzuţi în zăpadă. Într-o noapte geroasă de iarnă, la comandamentul de salvare se primeşte un telefon, cum că în zăpadă s-ar afla un om căzut şi în pericol de moarte. I se încredinţează misiunea de salvare câinelui Ralph. Acesta merge cale lungă prin noapte, îl găseşte pe omul căzut, care era în şoc hipotermic. Pentru că nu era alt mod de a-l salva, câinele Ralph s-a aşezat lângă el, strângându-l parcă în braţe pentru a-l încălzi. După un timp, omul căzut îngheţat îşi revine în simţuri. Dar când s-a văzut strâns în braţe de un animal mare, crezând că este o fiară sălbatică, a scos cuţitul şi l-a înjunghiat mortal. Ralph, salvatorul omului îngheţat, a murit la puţin timp în braţele celui ce l-a trimis.
Cam asta este şi soarta celor care poartă mântuirea lui Dumnezeu la oamenii pierduţi, sfârşesc prin a fi răpuşi de cei cărora voiau să le salveze sufletul de la moartea veşnică. Dar cei care poartă evanghelia, chiar dacă sunt ucişi de cei răi, ei nu mor, ei nu sunt pierduţi, ei trăiesc în Cristos. Iar jertfa vieţii lor pentru a mai salva măcar încă un suflet este apreciată şi răsplătită de Dumnezeu cu veşnicia fericită.
Să ne amintim din Biblie şi din Istoria Bisericii cum jertfa lui Isus a mântuit lumea, începând cu evreii necredincioşi, cu soldaţii romani care l-au răstignit şi preoţii iudei care l-au condamnat, care după înviere, au crezut în el (cf. Fap 2,41; 7,6; 10,48); cum jertfa lui Ştefan l-a convertit pe Saul, aprigul duşman al lui Cristos şi al creştinilor, care a devenit apoi apostolul neamurilor păgâne (cf. Fap 9,6); cum moartea Mariei Goretti l-a convertit pe desfrânatul şi criminalul Alexandru, etc. Moartea drepţilor e salvarea păcătoşilor.
Acesta este şi motivul pentru care Tertulian a lansat expresia: "Sângele martirilor, sămânţa creştinilor!"
Având în vedere toate cele spuse mai sus, cel mai rezonabil lucru pe care noi creştinii, ucenicii lui Cristos, îl putem face este ca să trăim şi să vestim evanghelia lui Isus înaintea oamenilor. Orice ruşine sau ocară pe care le vor suporta pentru el şi evanghelia sa vor fi răsplătite din belşug, cu mântuirea de la cruce şi cu viaţa veşnică, atunci când Domnul Isus va reveni. De aceea, ceea ce Isus a spus la întuneric, noi să vestim la lumină; şi ceea ce am auzit despre Isus şoptindu-se la ureche, noi să propovăduim de pe acoperişul caselor (cf. Mt 10,27). Căci Isus spune: "Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; şi oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu de el înaintea Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 10,32-33).
Pr. Ioan Lungu
