Nimic nu era atât de frumos în casa bunicului ca oglinda. Era o oglindă care acoperea întreg peretele, prinsă într-o ramă masivă de aur, unde artistul închipuise frunze, flori nemaivăzute şi fructe cu totul şi cu totul de aur. Oglinda însăşi era atât de pură şi strălucitoare încât toţi credeam că e poarta spre cer.
Când am mai crescut, am văzut că un colţ al oglinzii era întunecat: argintul de pe dosul oglinzii se dusese. Şi din zi în zi, pata întunecată era mai mare, ba chiar şi mai jos începuseră să apară aşa, la înălţimea noastră, pete mici, rotunde, întunecate. Cum adică, poarta cerului începea să se strice?! Gândul nu-mi dădea pace nici zi, nici noapte. În fiecare dimineaţă, petele parcă erau mai multe şi mai mari. Oare ce se întâmpla noaptea?! M-am ascuns într-un colţ, la pândă. Noaptea înainta, se făcuse răcoare, focul abia pâlpâia şi somnul mai-mai să mă doboare. Când deodată, pe la miezul nopţii, ce credeţi? Am văzut cum uşa mare a salonului se deschise uşor şi înăuntru păşi bunicul. La lumina lunii, am văzut clar cum a scos un cuţit, a întors oglinda şi a început să răzuiască argintul de pe ea. Când a întors-o la loc, oglinda mai avea o pată, rotundă şi neagră. Am sărit din ascunziş, am început să plâng şi l-am tras de haină: cum poţi să strici ceva aşa de frumos? Cum poţi să strici poarta cerului?! Bunicul a surâs, m-a luat şi m-a dus la fereastră şi m-a întrebat:
- Ce vezi?
În lumina lunii se vedea strada, umbrele caselor, câţiva trecători grăbiţi şi un biet bătrân aciuit în prag, tremurând de frig sub nişte ziare. Pe urmă m-a dus în faţa oglinzii:
- Dar aici, ce vezi?
- Păi, pe mine şi sigur că da, pe tine...
- Hm! zise bunicul. Vezi tu: şi oglinda, şi fereastra, sunt făcute din sticlă. Dar când argintul o acoperă, nu te vezi decât pe tine şi nu-ţi pasă decât de tine.
Apoi coborî fără zgomot scara, deschise uşa, îl chemă pe bătrân înăuntru să mănânce, să se încălzească şi să rămână, dacă vrea, la noi.
Într-un târziu, continuă:
- Poarta cerului e fereastra, fereastra inimii, când îi vezi pe ceilalţi şi-ţi pasă de ei...Când arginţii însă te fac să te vezi doar pe tine, oricât ar fi de strălucitoare şi sticla, şi chipul tău, totul e doar sticlă care se strică în timp. Poarta cerului poate că nu e strălucitoare şi nici nu are flori şi frunze şi fructe de aur în jur, dar are lumină, iar lumina izvorăşte de dincolo de ea, prin ea şi se revarsă peste toţi şi pentru toţi.
Acum, pe acel perete se află o fereastră. Rama de aur masiv s-a dus demult, ca şi covoarele grele şi candelabrele din salon... Sunt însă multe mese şi multe paturi, fiindcă aşa e într-o casă care-i primeşte pe toţi cei lipsiţi de casă. Uneori, un copil se opreşte în dreptul ferestrei şi priveşte lung, în noaptea luminată... spre cer.
Fiindcă numai un copil poate vedea, în noaptea noastră, Răsăritul cel de sus.
Dr. Ecaterina Hanganu
