De la o zi la alta, de-abia aşteptăm să vedem oare ce mai face Sfântul Părinte!
Ce-i drept, de-acum ne-am obişnuit să-l vedem cu crucea de fier şi cu inelul de argint aurit (de pe care aurul s-a cam dus), în loc de însemnele de aur masiv, fără mozetta roşie peste reverenda albă şi încălţat cu pantofii lui cei negri, atât de comozi pentru mijloacele de transport în comun; ştim că stă în Domus Marthae împreună cu ceilalţi lucrători din Vatican şi se roagă în fiecare dimineaţă cu ei, în timp ce apartamentul său din palatul papal este în continuare pustiu; ştim că în Joia Sfântă a spălat picioarele a 12 deţinuţi minori, inclusiv - lucru nemaiauzit! - a două femei (o musulmancă din Serbia şi o creştină, italiancă); ştim că a acordat binecuvântarea specială unui câine-ghid, iar pe drumul către ceremonia inaugurării pontificatului s-a oprit să îmbrăţişeze un copil cu paralizie - "acte mici, făcute cu mare iubire" - cum spunea Maica Tereza de Calcutta - dar câte şi mai câte ştim!... - fiindcă papa Francisc este deja o legendă vie.
Iar ceea ce face el, aşteaptă şi de la ceilalţi.
Toate bune şi frumoase - umilinţa, simplitatea, deschiderea spre toţi şi toate, cu păstrarea riguroasă a normelor credinţei, omiliile lui scurte şi atât de dense, încât frazele pot fi memorate ca maxime şi proverbe -, dar... ce ne facem cu bârfa?! Suntem de acord cu toate reformele, dar ca papa să lupte împotriva bârfei, deh! Asta nu pică bine nimănui. Cum adică, să nu bârfim?! Păi ce se mai face presa de scandal cu buletinele ei de ştiri, tabloidele, emisiunile TV, ce se întâmplă cu bieţii paparazzi etc. Dar bârfele noastre, ale celor care am pierdut obişnuinţa de a mai citi, iar singurele discuţii între prieteni sunt referitoare la defectele unor terţe persoane, care nu sunt de faţă?! Cu ce se mai umplu comentariile de pe site-urile de socializare, ce mai vorbim la telefon, cu ce ne mai distrăm prin mall-uri, baruri, la o ţigară... că doar teatrul, opera şi filarmonica, expoziţiile, muzeele de artă şi mai ales cărţile sunt pentru "cei din alt veac"?!
Noi preferăm să bârfim - fiindcă asta dă fiecăruia un aer de superioritate (ca fariseul faţă de vameş) şi ne ţine ocupaţi. Altfel, am tăcea - dar tăcerea te îndeamnă la reflecţie asupra ta însuţi şi dacă, Doamne fereşte, nu-ţi place ce vezi înăuntru şi vrei să te îndrepţi?! Este tocmai lucrul de care se teme Cel Rău, duhul înşelăciunii, care ne îndeamnă să bârfim, să bârfim...
Sfântul Părinte a subliniat atitudinea corectă a unui creştin: "Să nu judecăm pe nimeni, fiindcă singurul judecător e Domnul, iar tu - tu cine eşti să-l judeci pe fratele tău?!" Aşa că, dacă nu avem ceva bun de spus, care să fie spre edificarea părţilor interesate, lucru care trebuie spus numai părţilor interesate şi nu în public, e de preferat tăcerea. "Dacă, prin milostivirea Sfântului Duh, vom reuşi să nu mai bârfim niciodată, aceasta ar însemna un pas mare înainte" - a spus în încheierea omiliei sale Sfântul Părinte.
El, cel chemat ca sfântul Francisc, să "reclădească Biserica", vrea să facă din noi pietre vii într-o structură solidă. Cenuşa bârfei, amestecată în mortarul de legătură, face să se dărâme edificiul. "Când bârfesc, simt un gust tare dulce în gură" spunea cineva. Adevărat: e gustul dulceag de cenuşă şi sânge, care se face leşie pentru suflet.
Se vorbeşte recent de "efectul Bergoglio": tot mai multe persoane merg la spovadă.
Dar oare de câte ori am cerut iertare pentru bârfă?
Ori bârfa, fiindcă-i prea generală - aşa ca hoţia, crima, adulterul, războaiele - n-o fi un păcat?!
Dr. Ecaterina Hanganu
