Nu orice plâns este folositor sufletului
Evanghelia de astăzi ne-o prezintă prezentă pe Maria Magdalena stând şi plângând nemângâiată lângă mormântul lui Isus. Îngerii o întreabă de ce plânge, iar ea le răspunde că plânge pentru că l-au luat pe Domnul ei din mormânt. Isus însuşi o întreabă de ce plânge, iar ea îi răspunde ca vrea să-i arate trupul lui Isus (cf. In 20,11-18).
Maeştri sufleteşti ne spun că, după păcat, Dumnezeu i-a dăruit omului lacrimile ca pe un dar deosebit pentru a-şi regăsi fericirea pierdută, căci prin lacrimi bucuria omului dobândeşte un plus mare, iar durerea dobândeşte un puternic şi miraculos balsam.
Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) vorbeşte despre "lacrimi care cresc sufletul" şi de "lacrimi care purifică sufletul".
1. Lacrimile care cresc sufletul curg de la sine şi nesilit; ele cresc, înfrumuseţează şi conduc sufletul în ţara bucuriei veşnice. Ele nu mai sunt lacrimi de teamă, nici lacrimi izvorâte din frica de pedeapsă, nici lacrimi de robi, ci lacrimi de aleşi ai lui Dumnezeu, lacrimi de bucurie, lacrimi care înmiresmează sufletul, lacrimi care hrănesc şi duc la creşterea duhovnicească a credinciosului.
Preotul ortodox Ilie Cleopa (1912-1998) spunea şi el: "Lacrimile cele mai bune sunt cele care vin din dragostea de Dumnezeu. Aceste lacrimi satură şi-l cresc, dau mângâieri şi mari bucurii sufletului omenesc; ori de mănâncă, ori de nu mănâncă, ori de bea, ori de nu bea, el este sătul. Aceste lacrimi îi ţin şi de foame şi de sete. Cu ele sufletul se bucură mereu, pentru că ele izvorăsc din dragostea lui Dumnezeu".
Să plângi de dragul lui Isus, să plângi la moartea lui (cf. Mt 27,61; Mc 15,47), să plângi pentru că Isus chiar mort este important, să plângi căutându-l pe Isus, să plângi că l-au luat pe Isus, să plângi cerând ajutor pentru a-l găsi pe Isus (cf. In 20,11-18), iată un plâns binecuvântat care i-a transformat durerea Mariei Magdalena în bucurie,... în bucuria revederii celui Înviat, în bucuria vorbirii cu el, în bucuria îmbrăţişării lui ca Domn, în bucuria de a primi misiunea de a fi apostolul apostolilor, în bucuria de a merge cu mesajul lui până la marginile pământului şi până la moarte.
De aceste lacrimi fericite a avut parte sfânta Maria Magdalena, din evanghelia de astăzi.
Dar mai sunt şi un alt fel de lacrimi binecuvântate pe care le-au avut toţi drepţii, atât ai vechiului popor al lui Dumnezeu, cât şi ai noului popor al lui Dumnezeu, Biserica: lacrimile de dorul casei Domnului. Amintim aici de psalmistul care plângea de dorul casei Domnului (cf. Ps 84,2); de lacrimile robilor evrei din Babilon care de asemenea plângeau de dorul casei Domnului şi după Sion (cf. Ps 137,1-6); de lacrimile dregătorul Nehemia, care aflând că Templul din Ierusalim este dărâmat, a şezut jos şi a plâns (cf. Neh 1,4).
Dar să nu uităm aici nici de lacrimile sfântului Paul pentru creştinii şi bisericile de la început (cf. Fap 20,31; Fil 3,19) Să nu uităm nici de lacrimile pe care le vărsa un pastor protestant din Taize, în timpul unei Liturghii celebrate de părintele Mauriţiu, pentru că nu se poate împărtăşi. Să nu uităm nici de lacrimile atâtor creştini care nu pot ajunge la casa Domnului şi la Liturghie. Să nu uităm nici de lacrimile tuturor preoţilor şi a bunilor creştini, pentru bisericile dărăpănate şi goale, şi pentru sufletele dărăpănate şi goale.
Şi aici o mică întrebare pentru fiecare dintre noi: Când am plâns ultima dată de dor pentru casa lui Dumnezeu şi a sfintelor taine? Când am plâns ultima dată de durere pentru biserica neîngrijită şi goală de suflete sau pentru sufletele neîngrijite şi golite de Dumnezeu?
2. Dar, după cum ne spunea sfântul Isaac Sirul, mai sunt şi lacrimi care purifică sufletul. Acestea sunt lacrimile de pocăinţă şi de străpungere a inimii noastre. Aceste lacrimi izvorăsc, la început, din frica de Dumnezeu şi a pedepselor pentru păcatele noastre, din frica de moarte şi de judecata la care vom fi supuşi după moarte. Acestea la început usucă şi ard într-un fel sufletul, slăbindu-l de partea poftitoare şi irascibilă, dar mai apoi aceste lacrimi sfârşesc, aşa cum se exprimă sfântul Evagrie Ponticul (345-399), prin a îmblânzi sălbăticia sufletului şi prin a-l conduce la pocăinţă, la iertare, şi la fericirea veşnică.
Vechi persani aveau o legendă, care pentru noi creştinii nu este o legendă, ci adevăr curat: într-o zi Dumnezeu a trimis pe pământ un înger ca să caute şi să aducă lucrul cel mai frumos pe care-l va găsi la oameni. Îngerul s-a reîntors de nenumărate ori, aducând rând pe rând rugăciunea, jertfa pentru patrie, pomana, devotamentul mamei pentru copii... dar Domnul nu era mulţumit. În sfârşit îngerul s-a întors aducând cu sine lacrimile unui păcătos căit: "Iată, a spus Domnul, lucrul cel mai de preţ pe care-l face omul pe pământ, să-şi plângă păcatele!"
Tot o veche legendă, dar de această dată creştină, ne spune că atunci când Adam şi Eva au trebuit, ca din cauza păcatului lor, să părăsească plini de lacrimi, Grădina Paradisului, florile de cală, care sunt nişte flori mari sub forma unei cupe de potir, ieşeau din pământ pentru a culege lacrimile lor de căinţă, darul lui Dumnezeu în necazuri.
Maria Magdalena a avut şi lacrimi de căinţă atunci când a fost eliberată de cele şapte duhuri necurate (cf. Mc 16,9; Lc 8,2). Dar lacrimi de căinţă pentru păcate au mai avut şi David, şi Petru, şi femeia păcătoasă, şi fiul risipitor, şi sfântul Augustin, şi sfânta Margareta de Cortona, şi mulţi alţi sfinţi pe care Dumnezeu i-a scos din noroiul păcatelor.
Nu ştim dacă în urma lacrimilor de căinţa ale Mariei Magdalena şi a tuturor celorlalţi sfinţi care şi-au plâns păcatele, răsăreau florile de cală pentru a le aduna lacrimile, dar un singur lucru îl ştim sigur că, după cum spune Scriptura, lacrimile noastre sunt preţioase în ochii lui Dumnezeu, că Dumnezeu adună lacrimile celor ce plâng, că Dumnezeu le numără şi le pune în burduful său, că Dumnezeu le scrie în cartea sa, pentru a le răsplăti în ziua cercetării sale (cf. Ps 69,8).
Sfântul Ioan Scărarul (579-649) ne spune că la judecata lui Dumnezeu: "Nu vom fi învinuiţi că nu am săvârşit minuni, nici că n-am ţinut prelegeri teologice, nici că n-am avut viziuni, dar negreşit Dumnezeu ne va cere cont că nu am plâns pentru păcatele noastre şi ale lumii întregi. De aceea, el socotea o zi pierdută pentru sine ziua în care nu a plâns din dragoste faţă de Dumnezeu, pentru păcatele sale şi pentru ale altora, chiar dacă în timpul acelei zile a făcut vreun lucru bun.
Cum buruienele parazit se ridică pe toate celelalte plante şi le sug seva, le opresc creşterea şi le strică rodul, tot astfel face şi diavolul cu omul şi cu orice faptă bună a lui; vine şi îi suge seva, vine şi îi împiedica creşterea, vine şi îi strică rodul. Aşa a făcut şi face cu darul lacrimilor dat de Dumnezeu omului spre mângâiere şi fericire, căci Domnul a spus: "Fericiţi sunt cei care plâng" (Mt 5,4).
De aceea, în Biblie şi în viaţa de zi cu zi, găsim surprinzător oameni care au plâns după idoli şi după patimi, după cele pământeşti şi trecătoare. Astfel găsim că nişte evrei au plâns că au părăsit idolii şi ospeţele lor din Egipt (cf. Ex 16,3); nişte femei plângeau că şi-au pierdut idolii (cf. Ez 8,14), nişte beţivi au plâns că nu au mai avut vin de băut (cf. Prov 23,29-30); nişte arhierei s-au umplut de mânie şi ură faţă de lucrarea bună a lui Isus şi de faptul învierii (cf. Mt 28,11-14).
Avem şi astăzi destui oameni înşelaţi de diavol care plâng: de nervi, de ciudă, de mânie, de invidie, de ură şi duşmănie, de lipsă de tovarăşi de distracţii şi plăceri... şi chiar de ură faţă de lucrarea bună a urmaşilor lui Isus în lume.
Noi plângem? Plângem din dragoste faţă de Dumnezeu? Plângem de dorul casei Domnului şi a tainelor sale? Plângem de durere pentru suflete, templele vii ale lui Dumnezeu, care sunt răvăşite de diavol şi patimi? Sau plângem numai de nervi, de ciudă, de mânie, de invidie, de ură şi duşmănie, de lipsă de tovarăşi de distracţii şi plăceri... şi chiar de ură faţă de lucrarea bună a urmaşilor lui Isus în lume. În funcţie de motivul şi felul lacrimilor noastre vom primi la sfârşit fie bucuria, fie durerea. Eu vă urez bucuria veşnică, Paşti fericit şi Cristos a înviat!
Pr. Ioan Lungu