Scriptura spune: "Oricine crede în el nu va fi făcut de ruşine" (Rom 10,11)
Reflecţie la prima duminică din Postul Mare (Anul C) - 2016
Cu această duminică am intrat în timpul sfânt al Postului Mare, care este un timp de har şi de mântuire. Pentru că în acest timp de har şi de mântuire, Biserica îmbracă straie albe şi violete, culoarea ghioceilor şi toporaşilor, culoarea primelor flori ale primăverii, maeştrii spirituali au comparat timpul Postului Mare cu o "primăvară duhovnicească", primăvară în care chiar dacă semănăm cu lacrimi, avem speranţa că vom secera cu bucurie roadele învierii şi ale mântuirii veşnice (cf. Ps 126,5), roade izvorâte de pătimirile, moartea şi învierea Domnului, pe care le retrăim tainic în acest timp.
Prima duminică din Postul Mare, datorită evangheliei care ne vorbeşte de ispitirea lui Isus, se mai numeşte şi "Duminica ispitirilor". Din Biblie ştim că Lucifer, cel mai mare beneficiar al darurilor divine, îngerul luminii de la început, a fost primul care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, creatorul şi binefăcătorul său, voind dă fie egal cu Dumnezeu, voind şi să-şi pună tronul său lângă tronul lui Dumnezeu. Dumnezeu, care nu-şi împarte slava sa cu idolii şi cu potrivnicii săi (cf. Is 42,8; 48,11), ci numai cu cinstitorii săi (cf. In 17,22.24), pentru această cutezanţă, l-a căzut pe Lucifer din starea de înger de lumină în starea de diavol de întuneric, din starea de fericit al cerului în starea de condamnat al iadului (cf. Is 14,13-14).
Dacă diavolul nu a reuşit să-şi pună tronul său lângă tronul lui Dumnezeu din paradis, a încercat atunci să-şi pună tronul său lângă tronul lui Dumnezeu în inima îngerilor. La o treime din îngeri a reuşit să se facă egal cu Dumnezeu (cf. Ap 12,4), dar două treimi dintre îngeri, în frunte cu arhanghelul Mihael, sub deviza: "Cine este ca Dumnezeu", s-au ridicat la luptă împotriva lui Lucifer şi a îngerilor săi, i-au biruit şi i-au alungat din cer (cf. Ap 12,7-8).
Încercarea de a-şi pune tronul său lângă tronul lui Dumnezeu, diavolul a făcut-o şi cu inima omului. Aici reuşita diavolului a fost deplină, iar ruina omului a fost totală (cf. Gen 3,1-7). Din liber, fericit şi plin de daruri, omul păcătos a ajuns rob al satanei, nefericit şi gol de orice bine (cf. Gen 3,10). Din fericit cu Dumnezeu, a ajuns nefericit cu diavolul. Prin biruinţa asupra omului, satana a ajuns stăpân şi peste bunurile încredinţate de Dumnezeu omului. De aceea, spune Scriptura: "Creaţia a fost supusa deşertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o" (Rom 8,20).
Despre om, Scriptura ne spune că Dumnezeu l-a creat fericit şi pentru părtăşie veşnică cu el. Dumnezeu nu a creat pentru om nici truda, căci pământul rodea de la sine cele trebuincioase omului (cf. Gen 1,11-12); şi nici suferinţa şi moartea, căci Dumnezeu nu a pus sămânţă de boală sau de moarte în om (cf. Înţ 1,13-14). Dumnezeu, care l-a creat pe om după ce îngerii răi au păcătuit, a voit ca omul să ocupe locurile lăsate libere de căderea lor fulgerătoare din cer (cf. Lc 10,18). Ba mai mult, Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul şi asemănarea sa şi i-a pus alături de el în grădina paradisului (cf. Gen 1,26-27).
Însă, cât timp îngerii răi au stat în paradis, abuzând de libertatea ce le-a fost dată de Dumnezeu, libertate care le-a fost dată şi oamenilor, au otrăvit cu veninul trudei, al suferinţei şi al morţii pomul cel mai plăcut la vedere din grădina paradisului, pomul cunoaşterii. Această otravă, cu venin devastator mai necesita ceva timp până la neutralizarea ei, aşa cum mai necesita ceva timp şi refacerea locurilor din paradis pe care îngerii răi le-au devastat la plecarea lor (cf. In 5,17). De aceea, Dumnezeu, în marea sa iubire, i-a înştiinţat, i-a avertizat şi i-a oprit chiar să se apropie de acel pom înşelător la vedere, ca nu cumva să piardă tot ceea ce au primit de la el, ca nu cumva să nu intre în ei sămânţa răului, a trudei, a suferinţei şi a morţii de care au fost feriţi şi ca să nu devină sclavii satanei (cf. Gen 2,17).
Toate au fost bune şi frumoase până într-o zi când primii oameni s-a trezit goi, plini de frică, năpădiţi de cumplite dureri şi fără putinţa de a se mai prezenta în faţa lui Dumnezeu, de groaza morţii care li se arăta (cf. Ex 33,20; Ap 21,27). Ce se întâmplase? Amăgiţi de diavol şi ignorând avertismentul lui Dumnezeu, oamenii, din infinitul număr de pomi ai fericirii din paradis, în mijlocul cărora era şi pomul vieţii (cf. Gen 2,9), au ales copacul bătător la ochi, au ales copacul otrăvit al diavolului, au ales copacul oprit de Dumnezeu. Şi în loc să li se mărească fericirea şi siguranţa, au fost goliţi de toate bunurile şi de toată fericirea dată lor de Dumnezeu şi au fost umpluţi de toată frica, tristeţea, truda, suferinţa şi de spaimele morţii (cf. Gen 3,6-7). Şi, în loc să se bucure curând de locurile lăsat libere de îngerii răi din paradis, au ajuns pe pământul pe care diavolii în transformaseră din grădină a bucuriilor, în vale de lacrimi şi au trebuit să mai aştepte încă multă vreme până ce să ajungă la fericirea deplină a paradisului.
Toate cărţile Vechiului Testament sunt pline de urmările rele şi de suferinţele neascultării omului de Dumnezeu. Tot Vechiul Testament este plin şi de gemetele şi strigătele de durere ale oamenilor după ajutor divin; unele strigăte clare şi desluşite ca cele ale profeţilor şi drepţilor (cf. Is 64,1), altele surde şi înăbuşite de diavol ale celorlalţi oameni (cf. Ps 51,1; 130,1-2). Dar Dumnezeu a auzit şi a luat aminte la strigătele şi gemetele oamenilor, chiar şi la cele înăbuşite de diavol (cf. Ex 3,7; Dt 26,7), iar, la timpul potrivit (cf. Gal 4,4), l-a trimis în lume pe Isus, Fiul său, ca să le ia oamenilor toată povoara păcatului şi a durerii (cf. In 1,29; Is 53,4-5), şi să moară pe cruce pentru a-i scăpa pe oameni de sclavia diavolului, de răutatea păcatului, de groaza fricii de moarte (cf. Evr 2,15). Cu ocazia venirii sale, Isus le-a lăsat oamenilor nu numai o mântuire mare (cf. Evr 2,3), dar şi lumina Evangheliei (cf. Ps 119,105) şi pâinea euharistică (cf. In 6,54-55), ca să se întărească pe calea mântuirii şi să se ridice în caz de cădere.
În acest moment al harului, în timpul venirii lui Isus pe pământ spre luminarea, întărirea şi mântuirea oamenilor, apare iar satana care vrea să-şi aşeze tronul său lângă tronul lui Dumnezeu, chiar şi în viaţa şi misiunea lui Isus, cu intenţia vădită de a-i zădărnici lucrarea de mântuirea a oamenilor, de a-l lipsi de slava de cap al lumii răscumpărate şi ca să se laude cu zădărnicirea planului de mântuire. Dumnezeu, spre gloria sa, dar şi spre întărirea noastră, va permite ca obrăznicia satanei să se arate şi în viaţa lui Isus, ca să învăţăm şi noi cum să biruim toate ispitele lui.
Interesant de observat este faptul că satana îşi trădează limitele inteligenţei sale venind la Isus fără nimic nou, dar cu aceleaşi ispite vechi de la începutul lumii. Ca şi la oameni, diavolul a venit la Isus cu propuneri aparent legitime: pâine când eşti flămând; nume bun între oameni; realizarea planurilor. De altfel toate acestea le vrea şi Dumnezeu pentru om, deci totul părea a fi normal. Ceva însă este diferit. Dumnezeu fixase deja o cale divină de urmat şi ajutorul de căutat pentru realizarea tuturor lucrurilor legitime. În acest punct, unde diavolul vrea o altă calea de urmat şi un alt ajutor de căutat pentru dobândirea lucrurilor legitime, altele decât cele ale lui Dumnezeu, se arată clar intenţia diavolului de a-şi aşeza tronul său lângă tronul lui Dumnezeu în viaţa lui Isus şi a oamenilor.
Prin toate ispitele sale asupra lui Isus şi a tuturor oamenilor, satana voieşte să ne spună cam aşa: Urmează planul de fericire şi misiunea de împlinit pe care ţi le-a încredinţat Tatăl ceresc, dar pentru realizarea lor mergi pe calea mea şi cu ajutorul meu; primeşte ajutorul meu şi urmează calea pe care ţi-o arăt eu, care este o cale scurtă fără trudă, fără durere, fără cruce şi moarte în chinuri, şi vei dobândi uşor şi în scurt timp: pâine din belşug, notorietate şi cinste de la oameni care te vor aclama ca rege şi te vor urma oriunde (cf. Lc 4,1-13). Însă toate aceste propuneri aparent bune duceau la respingerea lui Dumnezeu şi la închinarea la diavol, de aceea Isus le-a respins acum, dar şi toată viaţa lui: când oamenii îl voiau rege (cf. In 6,15), când oamenii voiau să-l urmeze (cf. Lc 9,57-58), când oamenii voiau să coboare de pe cruce (cf. Mt 27,42), ca să ştim să le respingem şi noi în toate zilele vieţii noastre.
Cale scurtă şi uşoară spre belşug, spre popularitate, spre împliniri pământeşti oferă diavolul şi tuturor oamenilor. Însă acceptarea lor înseamnă lepădare de Dumnezeu, înseamnă închinare la diavol, înseamnă osândă, înseamnă pierderea belşugului, a numelui şi a fericirii veşnice din paradis. Isus îi răspunde astăzi diavolului ca să ştim cum să-i răspundem şi noi:
Înaintea pâinii pentru trup trebuie să ne hrănim din pâinea cuvântului: căci foamea după cuvântul divin este lăudată şi plăcută lui Dumnezeu (cf. Am 8,11); căci numai pâinea cuvântului divin este Cristos întrupat (cf. In 1,14); căci numai Isus este hrana şi băutura care stinge orice altă foame şi sete şi care dă viaţă veşnică (cf. In 6,35.53-55); numai Isus ne deschide drumul spre pâinea cerească a îngerilor (cf. Ex 16,4; Ps 77,24-25); numai Isus ne deschide drumul spre pâinea cu orice gust a ospăţului veşnic din paradis (cf. Înţ 16,20; 19,21). Când foamea după pâinea trupului este mai mare decât foamea după pâinea cuvântului lui Dumnezeu, decât pâinea vieţii veşnice din euharistie şi decât pâinea de la ospăţul veşnic din paradis, am căzut deja sub jugul satanei.
Înaintea stimei de la oameni trebuie să căutăm stima şi cinstea care vin de la Dumnezeu. Când cinstea care vine de la oameni este mai căutată decât cinstea care vine de la Dumnezeu, am călcat legile lui Dumnezeu şi suntem deja sub stăpânirea satanei (cf. In 5,44).
Când pentru împlinirea misiunii noastre, mergem pe căile diavolului, acceptăm ajutoarele lui şi ne temem de el mai mult decât de Dumnezeu, am compromis total lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră, rămânem numai cu mamona, căci nu poate fi înţelegere între Cristos şi Belial" (2Cor 6,14-15), căci nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona (cf. Mt 6,24; Lc 16,13).
Cei care cred că pot sluji la doi stăpâni, primesc să combine ascultarea de Dumnezeu cu ascultarea de diavol. De aceea, auzim creştini spunând: "Sunt rău, dar sunt şi înger; înjur, dar şi mă rog; mint, dar spun şi adevărul; fur, dar fac şi pomană; lipsesc duminica de la biserică, dar mai vin în alte zile; lucrez în zile de sărbătoare, dar fac repaos în altă zi; am în cameră tablouri indecente, dar am şi icoane cu sfinţi; vorbesc rău de unii, dar vorbesc de bine pe alţii etc." Ştiţi care va fi finalul acestui tip de comportament duplicitar? Iadul! Să nu îngăduim ca după ce Tatăl ne-a creat, Fiul ne-a mântuit şi Duhul ne-a sfinţit, diavolul să ne stăpânească!
Apoi, vedem cum mulţi oameni de astăzi, căutând cu disperare fericirea rapidă, merg pe toate scurtăturile oferite de diavol, numai pe căile lui Dumnezeu nu. De aceea, ca păgânii de odinioară şi se laudă: cu chefuri, cu ospeţe şi curvii (cf. Rom 13,13), cu tot ceea ce este spre ruşinea lor (cf. Fil 3,19), cu divorţuri, cu legături oprite, cu avorturi, cu bani, cu maşini şi case mari, cu timp pierdut la petreceri, spectacole şi distracţii, cu timp petrecut pe stadioane, în restaurante şi la întâlniri de tot felul. Dar tot ei spun că nu sunt fericiţi. Pe calea fără Dumnezeu, în loc de fericire oamenii găsesc tot mai multă: frică, sclavie, trudă, durere, disperare, boli şi moarte. Aşa cum numai apa şi pâinea lui Dumnezeu satură pe deplin (cf. In 4,14; 6,35, tot astfel numai calea lui Dumnezeu duce la fericire (In 14,6). Iar, apa, pâinea şi calea, sunt Isus.
Este o fabulă care ne spune că doi peşti, unul bătrân şi altul tânăr, stăteau de vorbă în faţa unui cârlig de undiţă în care era pusă o nadă apetisantă. Peştele bătrân văzând peştele tânăr că se apropie naiv de nadă, i-a zis: "Să n-o muşti, căci te vor prinde, te vor scoate din apă, te vor tăia în bucăţi, te vor arunca pe cărbuni aprinşi". Atunci peştele tânăr a răspuns cu obrăznicie: "De unde ştii tu toate acestea, a venit vreun peşte prins să ne spună toate aceste?" Şi a muşcat nada. În aceeaşi clipă i s-au întâmplat toate acele rele pe care nu le credea. O altă fabulă, cu un peştişor de aur, spune că acesta a pornit în cătarea fericirii. Dar, uitând de învăţăturile părinţilor şi ascultând de alte şoapte amăgitoare, a pierdut tot ce avea şi în final a ajuns în gura unui rechin. Acolo ajung toţi oamenii care părăsesc calea lui Dumnezeu, în gura rechinilor iadului.
Iată câteva exemple biblice de oameni înşelaţi de satana, care confirmă toate aceste adevăruri: Tânărul bogat din evanghelie şi Iuda (cf. Lc 18,22-23; Mt 26,49; 27,5); Anania şi Safira şi Simon Magul din Faptele Apostolilor (cf. Fap 5,9; Fap 8,18); Imeneu şi Alexandru arămarul (cf. 1Tim 1,20; 2Tim 4,14), Figel şi Hermogene (cf. 2Tim 1,15,); Dima şi Diotref (cf. 2Tim 4,10; 3In 1,9), din scrisorile apostolilor, s-au înşelat crezând că se pot juca cu păcatul. Biblia ne spune că diavolul este mincinos de la început (cf. In 8,44), iar despre Dumnezeu ne spune că nu se lasă batjocorit (cf. Gal 6,7).
Aşa cum atunci când amestecăm apa cu otrava totul devine otravă, tot astfel este şi atunci când amestecăm ascultarea de Dumnezeu cu ascultarea de diavol, rămâne numai ascultarea de diavol.
De aceea, aşa cum diavolul îi şopteşte bolnavului trupeşte: "Nici toate ale doctorului nici toate ale tale", tot altfel îi şopteşte şi omului de mântuit: "Nici toate ale lui Dumnezeu, nici toate ale diavolului", căci ştie că numai o picătură din otrava lui strică totul în om.
Ca să ştim cum este cu scurtăturile oferite de satana, trebuie să spunem că este ca şi atunci când cu un foarfece îl ajutăm pe un fluture să iasă mai uşor din găoacea sa. Acel fluture ieşit din găoace pe o cale mai scurtă şi mai uşoară decât cea fixată de creator, numai că nu va zbura niciodată, nici nu va trăi mult. Asta o ştie bine diavolul, dar nu o ştie bine şi omul.
Referitor la scurtăturile diavolului, trebuie să spunem că ele sunt o pacoste chiar şi în lumea aceasta. Iată doar câteva exemple: diplomei fără studii îi urmează incompetentul în funcţie de răspundere; permisului auto fără şcoală îi urmează accidentele grave; profesorului cu şcoală de formă, îi urmează elevi slab pregătiţi; medicului nepregătit, îi urmează bolnavi netrataţi sau ucişi; bunurilor fără muncă le urmează corupţie, hoţie şi înşelăciune; plăcerilor familiale fără căsătorie, le urmează inimi frânte şi copii abandonaţi etc. Dar urmarea cea mai gravă pentru toţi cei care au urmat scurtăturile satanei, este osânda veşnică, căci Dumnezeu se lasă batjocorit (cf. Gal 6,7). Doamne, dă-ne putere să nu acceptăm niciodată scurtăturile satanei, dar să mergem numai pe calea arătată de tine! Amin.
Pr. Ioan Lungu
