Noi vorbim despre înţelepciunea pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre gloria noastră (cf. 1Cor 2,7).
Trebuie să spunem chiar de la început că suntem la prima predică oficială a lui Isus din evanghelia după sfântul Matei. Datorită locului unde s-a ţinut, această predică a fost numită "Predica de pe munte". Isus şi-a început această predică în care tratează multe teme, cu "Fericirile", pentru a ne arăta chiar de la început că scopul venirii sale între noi, că scopul învăţăturilor sale şi scopul acţiunilor sale, este acela de a ne face iar fericiţi, aşa cum am fost înainte de săvârşirea păcatului, ba chiar mult mai fericiţi în împărăţia cerurilor.
Dar, după cum ştim, mântuirea omului este o lucrare divino-umană, lucrare în care Dumnezeu are partea lui, iar oamenii au partea lor. De aceea, sfântul Augustin (354-430) a creat adagiul creştin: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine". Iar Dumnezeu şi-a făcut partea lui de la creaţia omului după chipul şi asemănarea sa şi până la recrearea sa ca om nou după imaginea lui Cristos (cf. Gal 4,19). De aceea, referitor la partea noastră, chiar de la începutul "Predicii sale de pe munte", Isus ne-a descoperit că nu putem ajunge fericiţi ca el, fără a trăi ca el (cf. 1In 2,6), adică, fără a practica virtuţile din fericiri şi fără a-i susţine şi ajuta şi pe fraţii noştri să le practice, fiind pentru ei sare, lumină şi cetate pe munte, adică ghid spre cer.
Duminica aceasta, Isus ne revelează că, pentru a fi fericiţi ca el, mai trebuie să acceptăm călăuzirea lui Dumnezeu, ca să putem creşte spiritual până la "înălţimea staturii plinătăţii lui" (Ef 4,13), căci Dumnezeu de când a declanşat planul mântuirii noastre, prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. Gen 3,15), s-a purtat cu noi, oamenii, cum se poartă un tată cu fiii săi în diferitele lor vârste. Şi astfel aşa cum un tată pământesc, una dă şi una cere de la copilul său mic, una dă şi una cere de la copilul său ajuns adolescent şi apoi una dă şi una cere de la copilul său ajuns matur, tot astfel Dumnezeu, tatăl nostru ceresc, conform planului său de mântuire, una ne-a dat şi ne-a cerut când ne-a considerat copii, una ne-a dat şi una ne-a cerut când ne-a considerat adolescenţi şi una ne dă şi ne cere când a considerat că am ajuns oameni maturi.
Iar această pedagogie divină cu noi, oamenii, se arată clar odată cu începerea eliberării poporului său ales din sclavia Egiptului, unde faraon este văzut ca imaginea diavolului, iar muncile grele din Egipt sunt văzute ca sclavia grea a satanei. Astfel, timpul când Dumnezeu şi-a chemat poporul la mântuire, l-a scos cu braţ puternic din sclavia lui faraon şi a egiptenilor şi l-a purtat ca pe aripi de vultur până în ţara Cananului, ţara în care curge lapte şi miere, poate fi considerat ca timpul copilăriei; timpul cât poporul ales a trăit în ţara Canaanului, sub judecători, regi şi profeţi, poate fi considerat timpul adolescenţei şi al tinereţii; iar timpul de când Dumnezeu l-a trimis pe Isus, Fiul său în lume ca să o mântuiască prin patimă, cruce, moarte, prin înviere, înălţare, glorificare la cer, şi trimiterea Duhului Sfânt ca să rămână cu noi până la venirea lui de-a doua, când Isus glorificat ne va duce în paradis, adevărata ţară în care curge lapte şi miere, poate fi considerat timpul maturităţii noastre.
Astfel, după ce Dumnezeu, în timpul copilăriei şi tinereţii poporului său, i-a dat legi ca pentru nişte copii, căci aşa se pot numi toate legile şi prescrierile din Vechiul Testament, spunându-i cum spun părinţii micuţilor lor, să nu se joace cu "focul şi apa", cu "viaţa şi moartea" şi să nu fie "nelegiuiţi" (cf. Sir 15,15-20), urmând ca mai apoi, în zorii maturităţii lor, să le desăvârşească aceste învăţături. Iar venirea lui Isus în lume, a însemnat "zorii maturităţi" poporului său.
De aceea, îl vedem astăzi pe Isus reluând învăţăturile şi legile importante date omului în copilăria şi adolescenţa sa, fără a le desfiinţa şi fără a scoate nimic din ele, dar completându-le şi desăvârşindu-le, adaptându-le şi spiritualizându-le, conform statutului "de om matur", spre fericirea lui.
Astfel dacă în copilăria sa spirituală, din Vechiul Testament, Dumnezeu i-a spus omului: "să nu ucizi" ca să nu ajungă la judecata lui (cf. Ex 20,13; Dt 5,17). Acum, în Noul Testament, omului ajuns la maturitatea sa Isus îi desăvârşeşte şi îi spiritualizează această lege, spunându-i că porunca cea veche, pe lângă ucidere mai oprea: şi mânia pe fraţi, şi jignirea cu apelative de "prost" sau de "nebun", şi ura pe fraţi, şi răzbunarea pe duşmani; apoi ne chema: să-i iubim, să ne împăcăm cu ei, să le facem bine când au ajuns în dificultate, să ne rugăm şi să ne îngrijim de mântuirea lor, căci altfel vom ajunge veşnic în Gheenă (cf. Mt 5,21-26).
"Dă-l răului!" a spus cineva unui prieten ce suferise o nedreptate din partea cuiva. Răspunsul primit a fost cu adevărat insuflat: "El s-a dat singur lui, dar eu aş vrea să-l dau lui Dumnezeu". A-ţi iubi vrăjmaşul înseamnă a-l da lui Dumnezeu, înseamnă a-l cuceri pentru Dumnezeu. Să ne gândim cum Paul şi Sila l-au cucerit pentru Cristos, cu dragostea lor, pe temnicerul din Filipi, cel care le-au pus picioarele în butuci şi i-a aruncat într-o temniţă întunecoasă (cf. Fap 16,23-34).
Alan Paton (1903-1988), un scriitor din Africa de Sud, a rostit următoarea rugăciune: "Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult! Ajută-mă, Doamne, să nu mă tem să iubesc pe marginalizat, pe lepros, pe femeia însărcinată, dar nemăritată, pe trădător, pe duşman, pe cel ce iese din închisoare. Ajută-mă ca prin iubirea mea să redau credinţa celor dezamăgiţi, celor deziluzionaţi, celor văduviţi, celor înşelaţi. Ajută-mă ca prin iubirea mea să dau mărturie pentru iubirea ta. Şi fie ca în această zi să pot face o lucrare mântuitoare pentru tine!"
În copilăria noastră spirituală Dumnezeu ne-a spus: "Să nu comiţi adulter" (cf. Ex 20,14; Dt 5,18), ca să nu ajungem în Gheenă. Acum ajunşi "oameni mari", nu numai că nu trebuie "să nu comitem adulter", ci mai trebuie nici să nu gândim, nici să nu vorbim, nici să nu ascultăm, nici să nu privim, nici să nu atingem cu gând păcătos trupul nostru sau al aproapelui, căci tot adulter este şi tot în Gheenă ajungem (cf. Mt 5,27-30). De aceea, creştinii adevăraţi, după îndemnul Scripturii (cf. 2Tim 2,22), fugeau de orice formă de necurăţie.'
Baldowin, conte de Flandra (1172-1205), după cruciada a IV-a, a ajuns primul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol. Dar, căzând prizonier în mâinile împăratului Ioaniţiu Caloian (1168-1207), Baldowin a fost aruncat în temniţă. Soţia lui Ioaniţiu s-a dus de mai multe ori la Baldowin în închisoare şi i-a propus să fugă cu dânsa. El n-a consimţit. Din răzbunare, asemenea femeii lui Putifar care a minţit soţului ei cum că Iosif cel drept ar fi încercat să o seducă, fapt care a dus la aruncarea lui Iosif în temniţă (cf. Gen 39,7-20), soţia lui Ioaniţiu i-a spus soţului ei că Baldowin ar fi încercat să o seducă. Furios, Ioaniţiu a poruncit ca Baldowin să fie pedepsit pe nedrept şi să fie aruncat într-o temniţă mai întunecoasă. Aşa a ştiut Baldowin, şi aşa ştiu toţi cei credincioşi să-şi apere curăţia şi respecte căsătoria, chiar cu preţul suferinţelor nedrepte şi al vieţii.
Dacă în copilăria noastră spirituală Moise, din cauza împietririi inimii şi de frica oamenilor desfrânaţi, (cf. Mt 19,8; Mc 10,5), le-a permis divorţul: "Dacă cineva îşi lasă femeia, să-i dea act de despărţire" (cf. Dt 24,1-4). Acum, conform planului divin de la începutul lumii (cf. Gen 2,24; Mc 10,5-9), oamenii ajunşi "maturi sufleteşte", nu trebuie să mai divorţeze deloc (cf. Mc 10,11; Lc 16,18), căci Dumnezeu urăşte divorţul în căsătorie (cf. Mal 2,16), căci căsătoria este o "taină mare", unde soţul reprezintă pe Isus, iar mireasa reprezintă Biserica (cf. Ef 5,32), căci soţii trebuie să trăiască împreună până la moarte (cf. Rom 7,2-3), căci cine divorţează pentru a se recăsători, cade în adulter şi se împinge la adulter (cf. Mt 5,32; Mc 10,11-12), iar adulterul primul dintre păcatele care exclud de la împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9). La moartea uneia dintre părţi, din cauza pericolului curviei (cf. 1Tim 5,14), partenerul rămas în viaţă se poare recăsători cu altcineva, dar numai în Domnul (cf. 1Cor 7,39), adică cu cineva care a rămas liber tot prin moartea partenerului. Pentru a evita pericolul unui divorţ nedorit, creştinul trebuie să se pregătească bine în vederea căsătoriei, prin rugăciuni, şi dând prioritate credinţei, să nu se înjuge la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, dar să-şi caute parteneri în credinţă (cf. 2Cor 6,14-17), căci legăturile trupeşti sunt prea subţiri ca să susţină căsătoria.
Caterina Jagellon (1526-1583), soţia lui John Wassa III (1537-1592), n-a voit să se supună fratelui său vitreg, Enrick Wasa XIV (1533-1577) care ajuns pe nedrept rege al Suediei şi pentru asta fost condamnat la închisoare pe viaţă, s-a dus la rege şi i-a cerut să o lase să stea în închisoare alături de soţul ei. Întrebată pentru ce face asta, ea i-a arătat inelul de căsătorie pe care scria: "Mors sola", ceea ce înseamnă, "Numai moartea ne poate despărţi". L-a urmat şi a stat împreună cu soţul ei la închisoare, timp de 17 ani, până la moartea regelui Enrick.
Pe când Titanicul, la vremea lui cel mai mare pachebot din lume, se scufunda lovit de un aisberg, în 15 aprilie 1912, marinarii, care aveau misiunea de a-i salva pe pasageri, au dat poruncă să urce în bărcile de salvare numai femeile şi copiii. O doamnă în vârstă, ţinându-se de mână cu soţul ei, încerca să urce într-o barcă.. Paznicul a strigat: "Doamnă, nu poţi urca decât singură!". Ea a răspuns: "Din tinereţe, am mers numai împreună, şi, dacă nu ne lăsaţi să urcăm în barcă împreună, nu intru nici eu". Ordinul a fost categoric: "Nu urcaţi împreună!" Şi n-au urcat. Când au venit vasele salvatoare, i-au găsit pe cei doi bătrâni soţi morţi, plutind pe valuri, dar ţinându-se de mână. Jertfa iubirii până la moarte este chemarea omului nou în Cristos!
Dacă în copilăria noastră spirituală Dumnezeu ne-a spus: "Să nu faci jurământ fals, ci să ţii jurămintele făcute înaintea Domnului!" (cf. Num 3,2; Dt 23,23). Acum ajunşi "oameni mari", nu trebuie să mai jurăm de loc. Nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, pentru că este scăunelul picioarelor sale. Nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui rege. Nici pe capul nostru, căci nu putem face nici un fir de păr alb sau negru. Dar cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus faţă de acestea este de la Cel Rău (cf. Mt 5,34-37).
Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre gloria noastră şi descoperită lumii întregi de Isus (cf. 1Cor 2,7).
Aceasta este înţelepciunea celor mici, pentru care Isus, îl preamăreşte pe Tatăl său ceresc: "Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici, misterele împărăţiei tale" (Mt 11,25).
Aceasta este înţelepciunea pe care pe care nici unul dintre conducătorii lumii acesteia nu a primit-o, căci dacă ar fi primit-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei (cf. 1Cor 2,6-10).
Fericiţi sunt toţi cei care primesc şi umblă în legea nouă Domnului (cf. Ps 119,1).
Aşa cum spunea şi înţeleptul Siracide în prima lectură de astăzi: "Dacă vrei, îi vei ţine poruncile; a fi fidel ţine de bunăvoinţă" (Sir 15,15). Puţin mai la vest de Muntele Sionului, aproape de poarta Jafa, la Ierusalim, se află o terasă numită "terasa nehotărârii". Ploaia ce cade pe ea, pentru un moment, pare nehotărâtă încotro să apuce. O parte este purtată de adierea vântului spre vest şi coboară în Valea Trandafirilor, fertilizând plaiul Saronului şi făcând ca mireasma trandafirilor şi a crinilor să umple văzduhul. Dar, o altă parte apucă în partea opusă şi coboară în întunecoasa Vale Tofet, unde creşte doar mărul Sodomei şi apoi se pierde în apele sărate şi amare ale Mării Moarte.
Pe pământ suntem pe terasa unde se iau hotărâri pentru veşnicie. Duhul Tatălui şi al Fiului suflă peste noi, dar suflă şi duhul rău al lumii. Apostolii şi ucenicii lui Isus din toate timpurile s-au lăsat purtaţi de Duhul lui Dumnezeu şi al lui Cristos, Duh care i-a purtat şi prin cruce, dar au rodit crini, trandafiri şi fructe bune, apoi au ajuns în paradis. Fariseii şi cărturarii şi mulţi asemenea lor sau lăsat purtaţi de duhul rău din lume şi au rodit numai mărul amar al Sodomei şi au ajuns în "marea moartă". Depinde de noi de ce vânturi, de ce învăţături ne lăsăm purtaţi şi unde voim să ajungem.
Pr. Lungu Ioan
