Unde s-a înmulţit păcatul, acolo s-a revărsat cu prisosinţă harul (cf. Rom 5,20)
Cu Miercurea Cenuşii am intrat în timpul sfânt al Postului Mare, timp în care Isus, prin patima şi moartea sa pe cruce, îşi împlineşte partea cea mai grea, patima şi moartea pe cruce, din planul divino-uman de răscumpărare a omului şi a întregii creaţii din ruina păcatului. Şi chiar de la începutul drumului său de mântuire, chiar înainte de a ajunge la cruce, vedem că a întâmpinat opoziţia diavolului, duşmanul lui Isus şi duşmanul mântuirii noastre. Şi mă explic de ce am spus că diavolul este duşmanul lui Isus şi duşmanul mântuirii noastre.
1. De ce satana este duşmanul lui Isus?
Mulţi sfinţi părinţi ai Bisericii şi mulţi biblişti spun că chiar de la început, când Dumnezeu cel întreit şi unic i-a creat pe îngeri, Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri. Dar Isus, Fiul lui Dumnezeu, avea autoritate peste oştirea de îngeri. El era una cu Tatăl dinainte ca îngerii să fi fost creaţi (cf. In 10,30; 17,11; 17,22). Şi Lucifer, mândru din cauza strălucirii sale, a devenit invidios pe conducerea lui Cristos peste îngeri şi pentru că avea falsa impresie că această conducere i s-ar cuveni lui uneltea o revoltă ca s-o preia de la Isus.
Tatăl ceresc, văzând uneltirile lui Lucifer, i-a convocat pe toţi îngerii pentru ca în faţa lor să reafirme autoritatea Fiului său asupra lor. Fiul a fost aşezat pe tron alături de Tatăl şi Duhul Sfânt, iar mulţimea cerească a îngerilor era adunată în jurul lor. Tatăl ceresc, în prezenţa Duhului Sfânt şi a oştirii de îngeri, a reamintit şi a reafirmat faptul că din veşnicie el l-a rânduit pe Isus să fie conducător peste îngeri (Dan 7,13-14). Ba mai mult, întrucât Fiul său este egal cu el însuşi şi cu Duhul Sfânt, Tatăl ceresc a mai amintit şi a mai reafirmat: prezenţa Fiului să fie ca prezenţa Tatălui; Cuvântul Fiului să fie ascultat ca şi cuvântul Tatălui; onoarea primită de Fiul să fie la fel cu onoarea Tatălui; autoritatea Fiului să fie ca autoritatea Tatălui. Fiul însă avea să îndeplinească toate acestea numai în unirea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Privindu-şi veşmintele de lumină şi frumuseţea primite de Dumnezeu fără nici un merit din partea lui şi apoi privind spre Isus care din veşnicie era blând şi smerit (cf. Mt 11,29) şi nu ţinea morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu (cf. Fil 2,6), deşi era oglindirea strălucirii Tatălui (cf. Evr 1,3), Lucifer l-a dispreţuit pe Isus. Şi chiar după intervenţia Tatălui, Lucifer tot nu s-a liniştit şi a rămas la fel de invidios şi de gelos pe Isus. Şi prefăcându-se că nu ştie că Isus era Dumnezeu din veşnicie, egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar el era o simplă creatură, ca unul mâhnit că ar fi fost nedreptăţit de preferinţa Tatălui faţă de Fiul său, Lucifer i-a incitat pe îngeri la revoltă şi luptă, pe motiv că prin această preferinţă a lui Dumnezeu faţă de Fiul lor, li s-ar fi atins libertatea.
O treime din îngeri s-au lăsat înşelaţi de Lucifer şi i s-au alăturat la luptă contra lui Dumnezeu (cf. Ap 12,4). În fruntea Legiunilor cereşti era Isus, însoţit de arhanghelii şi îngerii rămaşi credincioşi, în frunte cu Mihael. "Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea lui" (Dan 7,10). Iar în fruntea îngerilor rebeli era Lucifer. Şi cum spune Scriptura: "S-a făcut un război în cer. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer" (Ap 12,7-8). Cum spunea apostolul Iuda Tadeu: "Îngerii răi şi-au părăsit singuri vrednicia" (cf. Iuda 1,6). Din momentul răzvrătirii, îngerii răi şi-au pierdut lumina şi veşmintele de slavă, numele şi demnitatea, puterea şi locul din cer şi au fost aruncaţi pe pământ (cf. Ap 12,9). Căci Domnul pe mândru îl face nimic, iar pe nimicul smerit îl face măreţ (cf. 1Cor 1,27-28).
Dumnezeu ar fi putut să-l arunce dintr-o dată pe Lucifer şi îngerii lui în iadul pe care l-a creat pentru ei (cf. Mt 25,41), dar Dumnezeu a voit ca mai înainte de a-i arunca în iad, mai înainte de a-i arunca în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,10), a voit ca întâi să-i acorde lui Lucifer ocazia de a-şi măsura puterile cu Fiul său iubit şi cu îngerii credincioşi lui şi să-i recunoască puterea şi superioritatea şi apoi să-l cufunde veşnic în iazul de foc şi pucioasă. Iar în evanghelia de astăzi vom vedea una din ocaziile lui Lucifer de a-şi măsura puterile cu Fiul lui Dumnezeu făcut om şi domn peste îngeri şi oameni.
Meditând la această temă a ispitirii lui Isus de către satana, mi-a venit în minte o fabulă hazlie a scriitorului român Grigore Alexandrescu (1810-1885), "Bivolul şi coţofana", fabulă care i se potriveşte bine lui Lucifer şi oamenilor dispreţuitori de Dumnezeu, asemenea lui. Se zice în această fabulă că un câine, văzând pe spinarea unui bivol o coţofană care se plimba în sus şi în jos, pentru a-l curăţa pe bivol de ţânţari şi de tăuni, şi considerând că bivolul blând este şi naiv, s-a gândit să-i sară şi el în spatele bivolului, ca să fie şi el plimbat. Zis şi făcut. Dar cum a ajuns în spatele bivolului, a început coşmarul pentru el, căci bivolul l-a aruncat în sus şi în jos ca pe o zdreanţă. Iată, cam aşa de şifonat, dar la o scară mult mai mare a ieşit şi diavolul atunci când a abuzat de bunătatea lui Isus şi s-a năpustit asupra lui prin cele trei ispite.
2. De ce satana este duşmanul nostru?
Dar, înainte ca Lucifer să ajungă la ocazia dată lui de Dumnezeu de a lupta cu Isus pentru supremaţie, să vedem ce s-a întâmplat în cer după căderea şi izgonirea lui Lucifer şi îngerilor săi căzuţi. Mai întâi din înger de lumină a devenit diavol şi satana (cf. Ap 20,2) şi a pierdut locul în cer.
Rămânând goale şi răvăşite locurile cereşti din care au căzut Lucifer şi îngerii lui, Dumnezeu cel întreit şi unic a hotărât încă din veşnicie, încă înainte de căderea îngerilor răi, cădere pe care Dumnezeu a ştiut-o din veşnicie, zic, a hotărât să-i creeze pe oameni. Şi cum spune Biblia, i-a creat din pământ şi le-a dăruit duh de viaţă (cf. Gen 2,7) i-a creat bărbat şi femeie şi după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,27), i-a îmbrăcat în slava sa ca şi pe îngerii buni şi i-a aşezat într-un paradis fericit până la vremea când va reface locurile din cer stricate de îngerii răi, un paradis bine amenajat cu toate cele bune chiar în pământul în care locuiau diavolii căzuţi (cf. Gen 2,8).
Şi acum o teză interesantă! Spun iar sfinţii părinţi şi bibliştii că diavolul, voind să se salveze din căderea sa, dar şi din invidie faţă de omul luat din ţărână care a fost îmbrăcat în slava sa şi pus să ocupe şi locul din cer de unde a căzut el (cf. Înţ 2,24), a plănuit căderea omului, pentru ca atunci când Dumnezeu va găsi o cale de salvare pentru omul ce îi poartă chipul şi asemănarea, să fie salvat şi el.
Iar prima lectură de astăzi redă desfăşurarea planului şi reuşita diavolului de a-l împinge pe om la cădere, prin păcat. Deşi diavolul a reuşit căderea omului, planul lui n-a funcţionat înaintea lui Dumnezeu, pentru că păcatul diavolului a fost unul premeditat, pe când păcatul omului a fost urmarea unei înşelăciuni. Şi aşa se face că Dumnezeu după "isprava" satanei, i-a promis omului un mântuitor, iar lui i-a reafirmat nimicirea (cf. Gen 3,15).
Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556) spunea: "Să ne imaginăm că îl vedem pe principele răului, aşezat pe un tron de o splendoare funestă, în marea câmpie a Babilonului. Îi cheamă la adunare pe supuşii săi, îi trimite în lumea întreagă să-i distrugă pe oameni prin lăcomia pentru avere, abuz de putere şi fascinaţia plăcerii. În faţa lui să ne imaginăm că îl vedem pe Isus aşezat pe o colină aproape de Ierusalim. Îi cheamă la sine pe ucenici şi pe săraci şi îi trimite pretutindeni să-i mântuiască pe oameni prin iubirea fraternă, prin împărţirea bunurilor şi slujirea reciprocă. Sub care dintre cele două stindarde vrei să trăieşti?
3. Isus mântuitorul oamenilor căzuţi şi biruitorul satanei şi al îngerilor lui
Evanghelia reia firul planului divin de mântuire tocmai din momentul ispitirii şi căderii omului, pentru a reface totul ca mai înainte, căci Isus a fost constituit domn nu numai peste îngeri, dar şi peste oameni şi întreaga creaţie. De aceea, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu l-a dus pe Isus ca să-şi înceapă misiunea tocmai cu ispitirea, exact din locul unde a început căderea omului şi a universului, pentru ca să nu rămână nimic fără să fie recapitulat în Cristos din istoria omului şi a universului. De aceea, sfântul Augustin (354-430), vorbind despre ispitirea lui Isus, spunea: "În Isus s-a recapitulat ispita primordială şi prin Isus am ieşit biruitori şi noi".
Pentru că la Botezul său în Iordan, Isus luând asupra sa toate păcatele omenirii din toate timpurile şi a acceptat să fie mântuitorul ei, mergând chiar la cruce, Tatăl ceresc l-a declarat în prezenţa Duhului Sfânt şi în faţa întregului univers, drept Fiul său preaiubit în care îşi găseşte toată desfătarea (cf. Mt 3,1; Mc 1,11), pentru că de un astfel de Fiu al lui Dumnezeu avea nevoie omenirea căzută (cf. Evr 7,26-27).
Deşi prin păcatul său diavolul a pierdut lumina şi cunoaşterea planurilor lui Dumnezeu, totuşi satana a putut afla de ele din Lege şi Profeţi, căci am văzut astăzi el citează Scripturile, deşi voit în mod greşit ca să amăgească, dar le studia ca să ştie cum să acţioneze. (Păcat că mulţi oameni nu le studiază şi de asta nu ştiu care este planul lui Dumnezeu cu ei). Din Scripturi diavolul ştia că mântuirea se va face prin jertfa de pe cruce a Fiului lui Dumnezeu şi că el va fi adevăratul miel divin care va ridica păcatele lumii (cf. In 1,29), miel divin indicat de însuşi Dumnezeu care a jertfit un miel pentru a acoperi goliciunea lui Adam şi Eva după păcat (cf. Gen 3,21), miel profeţit în mielul pascal jertfit la eliberarea din Egipt (cf. Ex 12,1-14), miel jertfit în fiecare dimineaţă şi seară la templu (cf. Num 28,4). Tot din Scripturi diavolul a înţeles că în momentul pătimirii şi morţii, dar mai ales în momentul învierii şi înălţării lui Isus, înviere şi înălţare care vor fi semnul că Tatăl i-a acceptat jertfa sa de mântuire, s-a zis cu el şi cu toate ale lui, s-a zis cu bruma de libertate şi cu putere care i-a mai rămas asupra omului; iar la venirea lui Isus de-a doua s-a zis şi cu împărăţia şi cu soarta lui, căci va fi aruncat veşnic în iazul de foc şi pucioasă, alături de moarte, de profeţii şi agenţii săi mincinoşi (cf. Ap 20,10-14).
De aici şi interesul satanei ca Isus să nu ajungă la patimă şi cruce, să nu ajungă la moarte şi înviere, să nu ajungă la coborârea în iad şi la înălţarea la cer, să nu ajungă la umilirile Calvarului şi la glorificarea de-a dreapta Tatălui, începutul şi împlinirea distrugerii lui. Isus, prin asumarea trupului nostru la venirea sa în lume şi prin asumarea păcatelor noastre la Botezul său, a luat în sine nu numai omul, ci şi întregul univers pentru a-i răscumpăra.
4. Ispitele satanei sunt aceleaşi din totdeauna şi au acelaşi scop: depărtarea de Dumnezeu
Rămas fără prea multă inspiraţie şi fantezie, în urma căderii sale din har, satana i-a repetat lui Isus aceeaşi placă a ispitirii pe care i-a pus-o şi omului din paradis. Dar ţinta ispitelor a rămas tot aceea ca în cazul omului, să-l facă pe Isus să iasă de sub ascultarea de Tatăl şi să asculte îndemnurile lui. Să iasă de sub împlinirea voinţei lui Dumnezeu şi să intre sub ascultarea de el. Să iasă de sub închinarea Tatălui şi să se închine lui. Dacă satana l-ar fi amăgit pe Isus să se depărteze de ascultarea, de voia şi închinarea Tatălui său, obiectivul lui ar fi fost atins şi noi am fi rămas pierduţi. Dar mântuitorul Isus l-a întâmpinat pe satana cu mustrarea: "Pleacă, satano" (Mt 4,10)! Astăzi Isus ne învaţă că tot astfel satana ne ispiteşte şi pe noi, cu acelaşi scop de a ne depărta de Dumnezeu şi a ne aduce sub puterea sa pierzătoare. Pentru a nu cădea în ispită, Isus ne aminteşte că asemenea lui, modelul pe care Tatăl ceresc ne-a chemat să-l urmăm: trebuie să ne hrănim mai întâi cu voia Tatălui şi apoi cu pâinea trupului; trebuie căutată mai întâi preamărirea noastră de la Dumnezeu şi împărăţia lui Dumnezeu şi apoi toate cele necesare ni se vor da pe deasupra (cf. Mt 6,33); trebuie să-i dăm totdeauna închinare numai lui Dumnezeu şi niciodată satanei sau altei creaturi.
Văzându-l satana pe Isus sub chipul omului, dar fără puterea de a-i vedea divinitatea şi unirea perfectă cu Tatăl, căci erau bine ascunse sub haina umilinţei sale, l-a dispreţuit; şi apoi văzându-l pe Isus sub chipul omului flămând, om care de obicei chiar pentru o coajă de pâine îşi vinde sufletul şi pe Dumnezeu, l-a subestimat, spre înfrângerea lui ruşinoasă şi recunoaşterea superiorităţii lui Isus.
Astfel, la prima ispitire, prin cuvintele: "De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi că pietrele acestea să se facă pâini" (cf. Mt 4,3), satana voia să-l facă pe Isus să uzeze de puterile supranaturale pe care le avea spre mântuirea omului şi a universului, în scop personal. Isus ştia că pâinea sa, mâncarea după care trebuia să flămânzească, era voinţa Tatălui (cf. In 4,34), Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Am 8,11), pâinea care ne susţine sufletul şi trupul (cf. Dt 8,3).
Cu această ispită a pâinii facile, a pâinii pentru trup înaintea pâinii pentru suflet, a pâinii cu orice preţ, satana a cufundat şi cufundă încă în iad pe mulţi oameni, care folosesc numai pentru pâinea trupească energiile trupului şi ale sufletului, ruinând suflete şi familii pentru o coajă de pâine; sau care folosesc în interes privat: puterile, funcţiile şi bunurile primite de la Dumnezeu sau de la oameni, în loc să le folosească spre binele şi mântuirea lor şi a fraţilor lor. Aici intră orice abuz de putere, de funcţie sau de serviciu; orice deturnare de fonduri şi orice plată oprită şi orice risipă nejustificată de resurse materiale şi spirituale Şi cine doreşte exemple concrete în acest sens, nu are decât să deschidă aparatele audio şi video, sau să citească presa.
La a două ispitire, prin cuvintele: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, că scris este: «Îngerilor săi va porunci pentru tine şi te vor ţine pe mâini, că nu cumva să-ţi loveşti de piatră piciorul tău» (cf. Mt 4,6), satan a voit să-l facă pe Isus să abuzeze de poziţia de "Fiu preaiubit", să se mândrească şi să-l ispitească pe Dumnezeu. A citat chiar şi Biblia pentru a fi mai convingător. Iar Isus i-a amintit că este o lege care spune să nu ispiteşti pe Domnul, iar el era Dumnezeu (cf. Dt 6,16).
Tare multe suflete a pierdut satana cu această ispită.
- Lot, profitând de rudenia sa cu Abraham, l-a ispitit astfel pe Dumnezeu că, pentru a-şi împlini "businessul" său, s-a aruncat în mlaştina decăderii spirituale a Sodomei (cf. Gen 13,10-11), pe când Abraham a refuzat ispita regelui Sodomei (cf. Gen 14,22-23). Şi rezultatul a fost pierderea soţiei şi a ginerilor săi.
- Administratorul din evanghelie, profitând de încrederea stăpânului său, l-a ispitit astfel pe Dumnezeu că a folosit funcţia şi bunurile primite de la Stăpânul său în folos propriu şi nu spre binele casnicilor săi (cf. Mt 24,48; Lc 12,45). Şi rezultatul a fost pierzarea lui (cf. Mt 24,51; Lc 12,46).
- Fiul risipitor din evanghelie, profitând că este "fiul bătrâneţilor" tatălui său, l-a ispitit pe Dumnezeu, risipind averea tatălui său într-o viaţă destrăbălată. Rezultatul? Decăderea cea mai mare pentru un evreu: trăitul şi hrănitul cu porcii, preferinţa diavolilor (cf. Lc 15,11-15; Mc 5,11-13).
Isus, "Fiul preaiubit al Tatălui", nu şi-a folosit titlul de "Fiu preaiubit al lui Dumnezeu", pentru a face cu el demonstraţii inutile satanei care prin asta voia să se arate stăpân, dar şi-a folosit titlul pentru mântuirea oamenilor, pentru ca şi ei să devină asemenea lui "fii preaiubiţi ai lui Dumnezeu". Dacă Isus avea să uzeze în folos propriu de acest titlu, avea să-i recunoască lui satan pretenţiile de domnie şi nu mai putea folosi acest titlu pentru mântuirea noastră.
Acum înţelegem mai bine şi cuvântul lui Isus care ne spune: "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi mamonei" (Mt 6,24; Lc 16,13); adică, nimeni nu poate sluji interesului personal şi binelui comun, întunericului şi luminii, forţelor răului şi cauzei lui Dumnezeu. Isus, prin exemplul său ne învaţă astăzi să fugim de această amăgire. Cine iubeşte muzica este muzician; cine iubeşte chimia este chimist; cine iubeşte sportul este sportiv; cine iubeşte lucrurile materiale este materialist; cine îl iubeşte pe Dumnezeu este o fiinţă divină. O altă amăgire a satanei este să ne lase impresia că el nici nu există şi că gândurile, ideile şi faptele noastre ar fi rodul fanteziei şi inteligenţei noastre.
La a treia ispitire "Acestea toate ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închină mie" (Mt 4,8-9), satana pretindea că împărăţiile pământului furate de la omul căzut în păcat sunt ale lui, de aceea i-a sugerat lui Isus ideea că ar putea să-l scutească de toate suferinţele şi moartea pe care trebuia să le îndure, din voinţa Tatălui, ca să le câştige, mergând pe o "scurtătură", adică să i se închine lui şi să le aibă. Mântuitorul Isus, ştiind că închinarea i se cuvine numai lui Dumnezeu (cf. Dt 6,13; 10,20), a rămas neclintit. Ştia că va veni timpul când, prin patimă, moarte şi înviere, va primi împărăţiile cu oameni cu tot care i se vor supune lui Dumnezeu şi lui. Isus a ales suferinţele şi moartea prin care satana va fi nimicit pentru vecie, ca să nu-l mai necăjească niciodată nici pe Isus, nici pe oamenii mântuiţi.
5. Avem nevoie de rugăciune, de izvoarele de har şi încredere în Isus
Psalmistul ne îndeamnă să ne rugăm: Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit! (cf. Ps 51,3), iar sfântul Paul ne îndeamnă la încredere în Isus, căci acolo unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul (cf. Rom 5,20).
Avem nevoie de spovadă şi de împărtăşanie, nişte puteri divine nebănuite, care nu-i lasă satanei loc în inimile noastre, care îi spun mereu că locul din inima noastră este ocupat de Isus.
Avem nevoie de meditarea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu, care este scrisoarea lui de dragoste pentru noi, mireasa sa. Isus a avut mereu înaintea ochilor sufletului cuvintele lui Dumnezeu din Scripturi: "Îi voi da partea lui la un loc cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că s-a dat pe sine însuşi la moarte, pentru că s-a lăsat pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi" (Is 53,12). Meditând mereu la cuvintele de dragoste ale Tatălui, a refuzat "scurtăturile" amăgitoare ale satanei şi a mers pe calea cea bună, pe calea pătimirii şi a crucii. Dar mergând pe această cale, a mers şi pe calea gloriei veşnice: a învierii, a înălţării şi a glorificării la dreapta Tatălui, şi toate acestea împreună cu noi şi pentru noi.
Comentând episodul Ispitirii lui Isus, sfântul Leon cel Mare (+ 461) ne spune: "Isus a luptat pentru ca şi noi, urmându-l, să luptăm. Isus a învins, pentru ca şi noi, urmându-l, să învingem".
Pr. Ioan Lungu
