Voi ridica pentru ei din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine (cf. Dt 18,18)
Evanghelia de astăzi ne spune: "În sinagoga lor era un om, care avea un duh necurat. El a început să strige: Ce avem noi a face cu tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! Isus l-a certat, şi i-a zis: Taci, şi ieşi afară din omul acesta! Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere, şi scoţând un strigăt puternic. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele îl ascultă!" (Mc 1, 23-27). Da, duhurile necurate ascultă pentru că a sosit profetul cel mare şi puternic anunţat în vechime (cf. Dt 18,15)..
Cercetând Scripturile şi căutând să facem o anumită sistematizare, vom vedea că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi în istorie cu următoarele scopuri: pentru a strica lucrările diavolului (cf. 1In 3,8); să ne aducă o imagine din cer a omului nou (cf. Ef 4,24); să se identifice cu noi şi să se asemene cu noi în toate lucrurile, afară de păcat, ca să ne poată mântui (Evr 2,10-17); să ni-l facă cunoscut pe Tatăl (In 1,18; Mt 11.27); să ne aducă învăţătura corectă a lui Dumnezeu (Evr 1,1-2; In 12,48-50); să trăiască o viaţă de om desăvârşit şi să devină astfel modelul nostru (In 8,46; Mt 11,28-29; 1In 2,6); ca să moară în locul nostru (Mt 20,28; Mc 10,45); ca să poată deveni Mijlocitorul nostru în calitate de Marele nostru Preot (1Tim 2,5; Evr 2,17; 1In 2,1-2); ca să se unească cu noi şi astfel noi să trăim împreună cu el (1Tes. 5,9-10); ca să ne dea calitatea de fii ai lui Dumnezeu (In 1,11-13; 3,14), sau, după cuvintele lui sfântului Atanasie (295-373): "să devină ceea ce suntem noi, pentru ca noi să putem deveni ceea ce este el".
Chemarea evangheliei şi a lecturilor de astăzi este să-l urmăm pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, autorul mântuirii şi fericirii noastre şi să-l respingem pe diavol, autorul suferinţelor şi morţii noastre.
Demonii, despre care vorbeşte evanghelia de astăzi (cf. Mc 1,21-28), sunt îngeri căzuţi care îi slujesc lui satana şi îi chinuiesc pe oameni "Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui" (Ap 12,9).
Cartea Genezei îl prezintă pe diavol sub chip de şarpe (cf. Gen 3,1-7). Sfântul Petru ni-l prezintă pe diavol sub figura unui leu care mugeşte, mereu gata să sfâşie (cf. 1Pt 5, 8-9). Iar Cartea Apocalipsului îl prezintă ca pe un "balaur cu multe capete" care prigoneşte Biserica (cf. Ap 12,3; 13,11; 20,2). Iar Isus îl prezintă pe diavol ca pe "ucigaşul de la început, mincinosul şi tatăl minciunii" (cf. In 8,44). El a reuşit să-i ducă la cădere pe Adam şi Eva (cf. Gen 3,1-7) şi a devenit "principele acestei lumi" (2Cor 4,4), acuzatorul fraţilor noştri (cf. Ap 12,10). Prin păcatul strămoşesc, "toată lumea a fost pusă sub cel rău" (1In 5,19) şi diavolii sunt "stăpânitorii acestei lumi întunecate" (Ef 6,12). De aceea, diavolul este marele duşman al omului. Este chiar "duşmanul numărul unu al omului".
Iată, din Biblie, câteva curiozităţi despre diavol:
Diavolul este cel mai mare mincinos, pentru că: promite ce-i mai bun dar plăteşte cu ce-i mai rău. Promite cinste şi plăteşte cu ruşine. Promite plăcere şi plăteşte cu durere. Promite câştig şi plăteşte cu pagubă. Promite viaţă şi plăteşte cu moartea. Singur Dumnezeu plăteşte aşa cum promite, cu viaţa veşnic fericită.
Diavolul, imitatorul lui Dumnezeu, se crede şi el un dumnezeu, căci: are propria trinitate: diavolul, fiara şi prorocul mincinos (cf. Ap 16,13); are propria biserică, "sinagoga Satanei" (cf. Ap 2,9); are proprii slujitori (cf. 2Cor 11,4-5); are propriul sistem teologic (cf. 1Tim 4,1); are propriul sistem ceremonial (cf. 1Cor 10,20); are propria doctrină (cf. Gal 1,7-8); are propriul scaun de domnie (cf. Ap 13,2); are proprii săi închinători (cf. Ap 13,4).
Iată şi câteva dintre strategiile lui satan contra oamenilor: orbeşte minţile (cf. 2Cor 4,4); smulge sămânţa cea bună a Cuvântului (cf. Mt 13,19); amăgeşte cu un fals sentiment al siguranţei (cf. Lc 11,21); pune curse în calea oamenilor (cf. 2Tim 2,25-26); se preface într-un înger de lumină (cf. 2Cor 11,13-14); amăgeşte pe cei ale căror minţi nu s-au supus adevărului (cf. Ap 12,9); amestecă adevărul cu minciuna (cf. Mt 13,25-28) şi şi strică mărturia din interior prin mărire deşartă, persecuţie, spirit de partidă, subversiuni şi erezii (cf. Fap 5,1-6; 2Pt 2,1-2).
Deci, diavolul are strategia sa care ajunge să piardă multe suflete. Iată o fabulă grăitoare: Odată, un păianjen a ţesut o pânză frumoasă într-o casă veche. A ţinut-o curată şi frumoasă, astfel că zburătoarele o vizitau pe măsură. În momentul când un "vizitator" intră, o curăţă imediat, pentru ca nu cumva să devină suspicios. Un fluture "inteligent" s-a apropiat într-o zi de plasă. Bătrânul păianjen i-a spus: "Vino şi aşază-te!" "Nu, domnule, nu văd alţi fluturi în casa ta, nu merg singur". Dar a văzut jos o mare mulţime de fluturi dansând în jurul unei foi gri de hârtie. Nu s-a temut pentru că acolo erau o mulţime de fluturi şi s-a pregătit pentru aterizare. Chiar atunci o albină i-a strigat: "Nu te aşeza, e o foaie cu lipici!" Fluturele a murit acolo. Ce ar câştiga un fluture dacă scapă de plasa de păianjen, doar că sfârşeşte pe foaia cu lipici?
Pe câţi nu-i pierde şi astăzi diavolul, prin mulţimea care aleargă pe calea cea largă a păcatului? "Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea" (Mt 7,13).
Cafarnaum, unde a intrat astăzi Isus cu ucenicii săi, simbolul "Galilei păgânilor", o cetate cu căi largi spre pierzare (cf. Mt 7,13), o cetate cu multe plase ţesute de diavol, o cetate cu multe foi cu lipici dulce şi ameţitor. Această cetate, unde şi în sinagogă era un îndrăcit, va deveni un centru al evanghelizării lui Isus, profetul vestit şi aşteptat, căci aici erau prea multe victime ale satanei. Cafarnaum era un port, unul dintre acele locuri de trecere, de amestec de oameni, un loc cu ape tulburi unde satana pescuieşte nestânjenit. Tocmai aici a venit Isus, profetul anunţat de Moise şi dorit de oameni (cf. Dt 18,15) ca să-şi înceapă munca apostolică, pentru ca lumina şi viaţa nouă să înceapă de aici, unde domnesc întunericul şi moartea (cf. Mt 4,16).
Dar tot aici la Cafarnaum putem vedea diferenţa dintre Isus şu cărturarii vremii care nu făceau altceva decât să repete nişte lecţii învăţate de la alţi rabini. Însă Isus vorbeşte cu autoritate şi prin cuvântul său atotputernic: luminează inimi, scoate pe diavoli, vindecă boli, potoleşte furtuni, învie morţi. Astăzi, deşi vrăjmaşul este nevăzut, bătălia noastră cu el este reală şi personală: "Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef 6,12).
Dar cu toate acestea, veştile pe care le primim de la Cafarnaum, din cetatea de întuneric stăpânită de diavol şi moarte, sunt foarte bune: Isus este infinit mai puternic decât satana, pe care îl scoate afară dintr-un suflet cu un singur cuvânt: "Taci şi ieşi din el!" (Mc 1,25), căci: "Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului" (1In 3,8). Ba mai mult, Isus ne-a dat şi nouă puterea de a-i scoate pe diavoli: "Isus i-a chemat pe cei 12 ucenici ai săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă" (Mt 10,1). Şi iarăşi, într-una din zile, ucenicii, întorcându-se seara din misiune, i-au raportat entuziasmaţi lui Isus succesele realizate în cursul zilei: "Doamne, chiar şi diavolii ni s-au supus în numele tău". Isus le-a zis: "L-am văzut pe satana căzând din cer ca un fulger. Iată că v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va putea vătăma. Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile rele vi se supun, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Lc 10,17-20).
Fecioara Maria, prin Fiul ei Isus, prima dintre oameni, îi "zdrobeşte capul satanei" (Gen 3,15). Autorul cărţii "Cântarea cântărilor" întreabă uimit: "Cine este aceasta care se înalţă ca aurora, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele, înfricoşătoare ca o armată gata de luptă?" (Ct 6,9). Acestuia îi răspunde sfântul apostol Ioan, în Apocalips: "Este Femeia învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Este Femeia care a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, ce are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier" (cf. Ap 12,1.5). Iar Biserica ne învaţă că este Neprihănita, Doamna biruinţelor, groaza diavolilor.
Da, Maria, prin Isus Fiul ei, a zdrobit capul diavolului care o amăgise pe Eva. Pictorul italian Michelangelo Merisi da Caravaggio (1571-1610) are un tablou în care redă în mod plastic victoria Mariei asupra diavolului. El îl prezintă pe Isus călcând pe capul diavolului în chip de şarpe, iar pe Maica Domnului o prezintă apăsând pe piciorul lui Isus, pentru a-l strivi mai bine. Orice om îi poate strivi capul satanei, o fiară cu multe capete, călcând cu Isus peste el.
Sfânta Bernadeta Soubirous (1844-1879), călugăriţă franceză, vizionara de la Lourdes, confirmă acest adevăr, spunând că a văzut într-o parte a grotei apariţiilor o turmă mare de diavoli agitaţi care scoteau urlete infernale. Atunci a fost de ajuns o simplă privire a Neprihănitei, ca diavolii s-o ia la goană. Beelzebul, diavolul, în faţa Fecioarei Maria s-a arătat slab ca un "zeu al muştelor" (cf. Mt 12,24)!
Apropo de "muşte", diavolul îi desconsideră pe oameni până acolo că îi tratează ca pe nişte muşte, ademenindu-i la păcat prin plăcerile simţurilor. Ca să ne prindă îi este suficientă o poftă ca la Eva (cf. Gen 3,1-7), o "privire lipsită de modestie" ca a lui David, care s-a uitat la Betsabea (cf. 2Sam 11,2-26), o lăcomie ca a lui Esau, care a cedat dreptul de întâi născut pentru un "blid de linte" (cf. Gen 25,29-34), sau o alipire de bani, ca ale lui Iuda, Anania şi Safira (cf. Mt 26,15; Fap 5,1-10). Dar nu i-a mai mers cu Isus în pustiu (cf. Mt 4,1-11) şi nici cu sfinţii săi.
Pe sfânta Gema Galgani (1878-1903), Dumnezeu a înştiinţat-o zicând: "Te voi face să-i calci în picioare pe diavoli. Pregăteşte-te, fiica mea"!
O legendă din Evul Mediu ne spune că un mic rege al normanzilor, neputând cuceri Toscana prin luptă, s-a prefăcut că este mort. Generalii săi le-au spus celor din Toscana că regele lor a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat în catedrala din Toscana. Cei din Toscana au crezut şi au permis înmormântarea. Numai că regele înmormântat era viu. Noaptea a ieşit din mormânt, a deschis porţile şi Toscana a fost cucerită.
Aceasta este şi arta diavolului de a-i amăgi pe oameni că el este mort, ba chiar că nici nu există. Înşelaţi astfel, diavolul poate să-i trateze pe oameni ca pe nişte marionete. Odată, Padre Pio din Pietrelcina (1887-1968) a ascultat o predică în care predicatorul nu făcea altceva decât să se întrebe retoric dacă într-adevăr diavolul nu există, cum zic unii. Numai la sfârşit predicatorul a încheiat afirmând existenţa diavolului. După predică, Padre Pio l-a făcut atent pe predicator că atunci când mai vorbeşte despre diavol, să spună clar că el există. Numai nebunii îndrăznesc să nege existenţa diavolului.
Cea mai obişnuită şi uşoară metodă de a-i îndepărta pe diavoli de la noi este să ne predăm viaţa lui Dumnezeu şi să rezistăm diavolului. Şi atunci satana va fugi de la noi. Este scris în Biblie: "Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi" (Iac 4,7).
Moise, după o perioadă oscilantă de 40 de ani de viaţă, între Dumnezeu şi satana, în cele din urma i-a încredinţat viaţa lui numai lui Dumnezeu. Şi după aceasta Dumnezeu l-a chemat şi l-a trimis, să înveţe poporul evreu să-şi predea şi el viaţa lui Dumnezeu. Toţi câţi şi-au predat viaţa lor lui Dumnezeu au ajuns cu bine în Ţara Canaanului, iar cei care l-au refuzat pe Dumnezeu pentru diavol, pentru zeii Egiptului, au pierit în pustiu. La Marea Roşie şi în pustiu, Dumnezeu a biruit peste zeii Egiptului şi peste cei care nu s-au lepădat de ei.
Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: "Voi ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca tine" (Dt 18, 15). Această profeţie ne-a avut în vedere şi pe noi creştinii. Isus ne-a făcut profeţi la botezul nostru (cf. 1Pt 2,9). Spune şi altora despre Isus, chemă-i şi pe alţii să-şi predea viaţa lor lui Isus. În aceasta constă puterea noastră de a-i scoate pe diavoli, de a ne împotrivi lor, descoperindu-le slăbiciunea în faţa lui Isus, căci diavolul descoperit fuge. Apropo, de aceea trebuie să-i spunem şi noi duhovnicului şicanele pe care ni le face satana, căci descoperit fuge şi ne lasă în pace.
Paul a avut şi el la început o viaţă oscilantă, între Dumnezeu şi satana, dar într-o zi s-a întors la Dumnezeu, căruia i-a predat pentru totdeauna viaţa şi sentimentele lui. Şi mereu se lăuda cu puterea lui în Cristos. Şi pe el Dumnezeu l-a chemat şi l-a trimis să-i convingă şi pe alţii să facă la fel. Şi câţi şi-au predat viaţa lor lui Dumnezeu, câţi s-au încrezut în Isus, s-au mântuit.
Sfântul Paul ne învaţă astăzi în lectura a doua că putem trăi fără griji excesive cu privire la lucrurile pământeşti, că putem avea mereu inima ocupată cu cele ale Domnului, că putem căuta cum să-i plăcem Domnului, ducând o viaţă de continenţă, o viaţă curată (cf. 1Cor 7,32-35). Iată avantajul slujitorului lui Dumnezeu care este necăsătorit, în raport cu cel căsătorit! Sfântul Paul a primit şi el harul acesta, pe care mulţi nu-l înţeleg (cf. Mt 19,11). Pe vremea Sfântului Paul, ca şi astăzi, oamenii erau preocupaţi excesiv de avere, distracţii şi plăceri. Sfântul Paul, conştient că este profet al timpului şi locului său, a strigat la acei oameni veniţi din păgânism, că nu-i totul numai aici, că există şi o viaţă veşnică cu bogăţii, cu bucurii şi plăceri mult mai mari, plus un ospăţ veşnic (cf. 1Cor 2,9).
Repet iarăşi, să ne punem şi noi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, şi apoi să pornim de a vorbi şi altora despre această înţelepciune pentru viaţa veşnică. Diavolul va fugi şi de la noi şi de la alţii. Dar dacă n-o facem, diavolul ne va ruina şi pe noi şi pe alţii.
Nu este nici comod şi nici uşor să fim astăzi profeţi într-o lume care vrea să aibă totdeauna şi pretutindeni numai semafoare verzi, o lume care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu un cult al bunăstării şi al consumismului strigător la cer, o lume care nu respectă viaţa, drepturile şi demnitatea persoanei umane, începând cu fază embrionară. Cu un cuvânt într-o lume căreia îi place să slujească la doi stăpâni, şi lui satan şi lui Cristos (cf. Lc 16,13).
Profeţia nu este altceva decât cuvântul lui Dumnezeu pus pe buzele creştinilor, laici şi persoane consacrate deopotrivă, care mereu trebuie să meargă împotriva curentului, riscând ofense şi împotriviri până la sânge (cf. Evr 12,4). Cristos, apostolii şi sfinţii au urmat această cale. Deci şi noi, chiar de vom avea de suferit pentru asta, nu trebuie să renunţăm de fi profeţi, şi atunci Dumnezeu ne va binecuvânta în timp şi în veşnicie. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Duminica a 4-a de peste an. Predici la Radio Iaşi
