Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta. (cf. Ps 85,8)! Mântuirea noastră este de acum aproape (cf. Rom 13,11)
Într-o seară, pe o străduţă întunecoasă, un călugăr sfânt întâlneşte un cerşetor bolnav şi plin de răni. Fără a aştepta ca nefericitul să-i ceară ajutorul, sfântul îi vorbeşte, îl încurajează, îl îmbrăţişează şi luându-l pe spate, se îndreptă cu el spre casa congregaţiei sale. Era târziu şi poarta încuiată. Sfântul bate şi strigă în repetate rânduri: Deschideţi poarta să intre Isus! Fraţii s-au trezit şi i-au deschis, ştiind că fără Isus nu este mântuire. Astfel şi Biserica, la început de an liturgic bate la inimile noastre ca să-i deschidem şi noi porţile lui Isus şi să-l primim ca mântuitor al sufletelor noastre.
Cu această duminică, am intrat în timpul sfânt al Adventului, timp în care reluăm anuala pregătire şi aşteptare spirituală pentru venirea şi naşterea lui Isus ca Domn şi mântuitor al nostru, şi în acelaşi timp să trecem la trăirea învăţăturilor şi minunilor sale, a pătimirilor şi morţii sale, a învierii, a înălţării şi a glorificării sale la dreapta Tatălui; ca mai apoi să-i putem aştepta şi venirea de-a doua, când ne va lua cu sine (cf. In 14,2-3; 17,24) în paradisul pe care ni l-a pregătit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 5,17).
Dar tot cu această duminică începem un nou an liturgic, notat simbolic cu "A", an liturgic în care vom fi călăuziţi spiritual de evanghelia după sfântul Matei. În vechiul an liturgic, "C", sfântul Luca ne-a transmis evanghelia sa şi ne-a călăuzit cu scopul vădit de a ne face "teofili" (cf. Lc 1,1-4), adică iubitori de Dumnezeu cel întreit şi unic. Anul acesta liturgic, notat simbolic cu, "A", an în care îl vom urma pe sfântul Matei, vom vedea că el ne-a transmis evanghelia sa pentru a ne arăta că în Isus, Emanuel, a cărei primă şi a doua venire le pregătim acum, "Dumnezeu este cu noi". Iată ce ne spune el în "vestea sa bună", în evanghelia sa: "Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice: Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un Fiu, şi-i vor pune numele Emanuel care, tălmăcit, înseamnă: Dumnezeu este cu noi" (Mt 1,22-23; Is 7,14). Iar după învierea sa Isus a spus: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin" (Mt 28,19-20).
Aşadar Isus, care se va naşte, va creşte, va învăţa, va face minuni, va suferi, va muri, va învia, se va înălţa la cer, se va glorifica la dreapta Tatălui şi va veni din nou la noi, este "Dumnezeu cu noi".
Acum ne găsim în situaţia unui om care trebuie să se pregătească pentru o călătorie lungă, de un an, om care trebuie să-şi face bagajele, om care trebuie să verifice ca bagajul să nu-i fie nici prea greu şi nici să nu-i fie lipsit de cele necesare, pentru a nu avea surprize neplăcute pe cale.
Acum, după ce am auzit chemările divine din lecturile biblice de astăzi: "Casă a lui Iacob, veniţi să umblăm în lumina Domnului" (Is 2,5); "Spuneţi fraţilor şi prietenilor: Pace vouă!" (Ps 122,8); Vegheaţi şi fiţi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi" (Mt 24,43); "Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos!" (Rom 13,14), trebuie să ne trezim din somnul păcatului, trebuie să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii, trebuie să ne purtăm cuviincios ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi gelozii (cf. Rom 13,12-13), căci acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am început să credem.
Sfântul Macarie ne spune că: "Aşa cum Dumnezeu i-a pedepsit pe iudei lăsându-i în mâinile celor pe a căror zei i-au urmat, tot la fel Dumnezeu îi va lăsa pe oameni în mâinile celui pe a căror ispite le-au urmat. Aşa cum o casă care nu mai este locuită de stăpân rămâne închisă şi întunecoasă, căzând în părăsire şi degradare, tot astfel va rămâne şi sufletul care nu mai este locuit de Domnul său. Sărman este acel suflet în care nu umblă Domnul! Vai de casa în care nu locuieşte stăpânul! Vai de pământul lipsit de lucrătorul care să-l muncească! Vai de nava fără cârmaci, căci va eşua. Vai de sufletul care nu are în sine adevăratul cârmaci, pe Cristos, căci se va pierde".
Acum, în prima duminică a Adventului, prin lecturile biblice de la sfânta Liturghie, Biserica ne cheamă să-i pregătim lui Isus "un legănel" în "Betleemul inimilor noastre", pentru ca acolo "să se nască, să crească şi să ne mântuiască", cum spune o veche cântare. Pregătindu-i lui Isus "un legănel" în inimile noastre, "să se nască şi să crească", de fapt ne pregătim nouă, asemenea lui Noe, o "arcă a mântuirii noastre", căci diavolul caută mereu să ne împingă în apele învolburate şi tulburi ale neascultării şi ale păcatului, pentru a ne pierde.
Doi oameni de la ţară s-au întâlnit, s-au urcat amândoi într-o căruţă şi mergând după interese, vorbeau între ei: "Eu, spunea unul, mi-am cumpărat o bucată de pământ, am mai moştenit o ală bucată de la părinţii mei, mi-am făcut o casă frumoasă, am de toate, de-ar da Dumnezeu sănătate". "Eu spunea celălalt, mi-am deschis o prăvălie şi am câştig frumos, de-ar da Dumnezeu sănătate". Dar de mântuirea sufletului n-au vorbit nimic. Trecând peste un pod, caii s-au speriat şi i-au aruncat pe amândoi în apele învolburate ale unui râu, unde au murit pe loc. Sfântul Paul spunea că aceia care îl caută pe Isus numai pentru lumea aceasta sunt cei mai nefericiţi dintre oameni (cf. 1Cor 15,19).
A-i pregăti lui Isus un loc, "un legănel" în inima noastră, pentru a se naşte şi pentru a creşte, pentru a ne învăţa şi a ne face minuni de har, pentru a suferi şi a muri, pentru a învia şi a se glorifica pentru mântuirea noastră, pentru a reveni ca Domn al bucuriei noastre veşnice, înseamnă a mărturisi public şi cu credinţă că, în Isus, Dumnezeu este cu noi.
A-i urma învăţăturile şi chemările la convertire şi la mântuire; a căuta mai întâi împărăţia sa şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33); a ne dedica viaţa slujirii lui, a Evangheliei şi împărăţiei sale; "a veghea şi a fi atenţi" în aşteptarea venirii sale dintâi şi a celei de-a doua care va fi neprevăzută ca a unui hoţ; a evita în viaţa noastră greşeala de a nu-l căuta pe Dumnezeu şi mântuirea lui, greşeală comisă atât de contemporanii lui Noe, cât şi de contemporanii naşterii sale, greşeală care orbeşte inima şi întunecă mintea; toate acestea înseamnă a accepta ca prin Isus, "Dumnezeu să fie cu noi".
Iar când Dumnezeu este cu noi nimeni nu ne mai poate sta împotrivă (cf. Rom 8,31), nu ne mai temem de nici un rău, fie el potop de furtuni şi suferinţe, fie el chiar şi sfârşitul lumii, căci în toate acestea vom fi mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit şi ne iubeşte (cf. Rom 8,37), adică nu ne va lipsi nici un bine şi nici o siguranţă.
Evanghelia de astăzi ne spune că la venirea lui Isus de-a doua din doi bărbaţi care vor fi pe câmp, unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat; din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, iar cealaltă, lăsată (cf. Mt 24,40-41). Aşa cum în Dumnezeu toate cele trei persoane divine sunt una în gândire şi lucrare, tot aşa Dumnezeu i-a făcut şi pe oameni, una în gândire şi lucrare cu el. Dar diavolul prin păcat i-a divizat pe oameni, a făcut din ei ca, dintr-o singură inimă şi un singur suflet ce erau, să devină doi şi foarte diferiţi de Dumnezeu, de aceea nici n-au mai încăput în cer.
Împărăţia cerurilor este atât de mare că nu o putem cuprinde cu mintea; şi cu toate acestea este atât de mică, că nu încape în ea decât o singură fiinţă: Dumnezeu şi toţi cei care sunt una cu el şi între ei.
Deci, doi bărbaţi lucrau la câmp, dar nu lucrau în unitate de gând, căci unul lucra pentru slava lui Dumnezeu şi altul lucra pentru câştigul propriu. La fel şi cele două femei care măcinau la moară produsele câmpului, una lucra pentru slava lui Dumnezeu şi alta pentru câştigul propriu. Cei care vor fi lucrat pentru slava lui Dumnezeu vor fi luaţi de Isus în slava lui Dumnezeu. Iar cei care au lucrat numai pentru ei şi pământul acesta vor fi lăsaţi robi ai materiei care va arde (cf. 2Pt 3,10).
Biserica, poporul lui Dumnezeu, mireasa lui Isus, care este formată din bărbaţi şi femei, este asemănată cu o femeie, cu o femeie gătită pentru mirele ei (cf. Ap 21,2), cu fiica Sionului (cf. Zah 2,10; 9,9). Şi celelalte popoare ale lumii sunt asemănate cu femei: cu fiica Tirului (cf. Ps 45,12); cu fiica Babilonului (cf. Ps 137,8). Aceste femei, unele sunt chipul Bisericii adevărate (cf. Ap 12,1; 19,7; 21,2), iar altele sunt chipul Bisericii false (cf. Ap 17,1-18). Aceste femei folosesc aceeaşi moară, adică aceeaşi evanghelie şi aceeaşi lucrare a lui Cristos, dar cu scopuri diferite; una urmăreşte numai mântuirea sufletelor, iar cealaltă urmăreşte numai câştigul şi puterea proprie. De aceea, la venirea lui Isus de-a doua, una va fi luată în locul mântuirii veşnice pe care l-a urmărit şi cealaltă va fi lăsată în pământul care va arde (cf. 2Pt 3,10).
Chemarea lui Isus de astăzi pentru noi este: "să veghem şi să fim atenţi", căci diavolul ne amăgeşte uşor ca şi pe contemporanii lui Noe, cu lucruri aparent normale: mâncare, băutură, îmbrăcăminte, distracţii, dar lucruri care în realitate sunt piedici în calea mântuirii. Da, trebuie "să veghem şi să fim atenţi", căci: "Toate lucrurile ne-au fost date, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile ne-au fost date, dar nu toate zidesc" (1Cor 10,23). Trebuie "să veghem şi să fim atenţi", căci foarte uşor diavolul ne amăgeşte ca pe locuitorii Betleemului, ca în loc de a-i pregăti lui Isus "un legănel" şi "un loc curat" în inima noastră să-l refuzăm, să-l trimitem într-un "grajd", şi apoi ca Irod să căutăm uciderea lui.
Acum, după ce am auzit chemarea divină de "a veghea şi de a fi atenţi", ne găsim în situaţia unei familii dintr-o povestire, care pe de o parte era chemată la pregătirea celor necesare pentru a întâmpina naşterea unui copilaş, dar pe de altă parte se pregătea să apară în faţa unui judecător pentru o datorie mai veche. Să venim la Dumnezeu, căci el l-a trimis pe Isus, Fiul său, să plătească în locul nostru datoria imensă lăsată de Adam, dar şi datoria făcută de noi.
Timp de 120 de ani, Noe îi avertizase pe antediluvieni despre venirea potopului. Ei avuseseră multe ocazii de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi mântuirea lui, dar au ales să rămână nepăsători şi să nu creadă. Aceeaşi nepăsare şi necredinţă, spunea Isus, va caracteriza şi pe oamenii care vor trăi în zilele dinaintea venirii sale de a doua. Activităţile lor, la fel ca şi cele ale antediluvienilor, vor fi rele.
Sfântul Petru ne scrie: "Dacă Dumnezeu nu i-a cruţat pe îngerii care păcătuiseră, ci i-a alungat în iad, în adâncurile întunericului, ca să fie ţinuţi pentru judecată; dacă nu a cruţat lumea din vechime, ci l-a păstrat pe Noe, împreună cu alţi şapte, ca vestitor al dreptăţii, în timp ce a dezlănţuit potopul peste lumea celor necredincioşi; dacă a condamnat cetăţile Sodoma şi Gomora şi le-a prefăcut în cenuşă, dând un exemplu pentru cei care aveau să trăiască în necredinţă; dacă l-a salvat pe dreptul Lot, îndurerat de purtarea desfrânată a celor nelegiuiţi, pentru că dreptul care trăia între ei era zi de zi chinuit în sufletul lui cinstit la vederea şi auzul faptelor lor nelegiuite, atunci Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi, iar pe cei nelegiuiţi să-i ţină până în ziua judecăţii, ca să-i pedepsească" (1Pt 2,5-9). Dumnezeu care nu i-a cruţat pe îngerii răi, pe contemporanii lui Noe, pe locuitorii Sodomei şi Gomorei, nu ne va cruţa nici pe noi dacă nu ne vom converti. Dar, dacă ne vom converti, ne va cruţa ca pe Noe şi pe fii săi, ca pe Lot şi fiicele sale.
Spuneam că cei care vor fi lăsaţi la venirea lui Isus de-a doua sunt slujitori răi care vor avea soarta făţarnicilor. Isus, pentru a ilustra importanţa rămânerii în veghere şi alertă, a rostit şase parabole: a portarului (cf. Mt 24,42), a stăpânului casei (cf. Mt 24, 43-44), a servilor credincioşi şi necredincioşi (cf. Mt 24, 45-51), a celor zece fecioare (cf. Mt 25,1-13), a talanţilor (cf. Mt 25,14-30) şi a oilor şi caprelor (cf. Mt 25,31-46). Cei care sunt lăsaţi pentru pedeapsă vor culege roadele necredinţei şi ale faptelor rele. Multe lucruri par importante, dar nu toate ne sunt de folos.
Prima lectură de astăzi (cf. Is 2,1-5) anunţă că, la venirea lui Isus de-a doua, vor fi şi oameni care (asemenea lui Noe) vor fi preocupaţi numai de a descoperi şi de a împlini voia lui Dumnezeu. Ei vor învăţa căile lui Dumnezeu şi vor umbla pe cărările lui. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare. Ba mai mult, vor convinge şi naţiunile păgâne să creadă în Dumnezeu şi să aibă relaţii de pace şi de dreptate, căci domnia lui Isus Cristos, care vine ca rege, va fi dreaptă şi paşnică, pentru că el este Prinţul dreptăţii şi Principele păcii. Oare noi suntem oamenii profeţiţi de Isaia?
Iată două exemple ajutătoare: Bruno Ferrero, un preot italian contemporan, ne spune că un misionar care timp de 42 de ani trăise şi muncise din greu ca apostol în China şi un renumit cântăreţ care fusese în turneu de două săptămâni acolo se întorceau în Statele Unite ale Americii la bordul aceleiaşi nave. Când se apropiau de New York, misionarul a văzut cu stupoare că o mare mulţime de admiratori erau în aşteptarea cântăreţului. "Doamne, nu înţeleg", a murmurat misionarul: "Am dedicat 42 de ani din viaţa mea Chinei, iar el a rămas doar două săptămâni în turneu pentru bani, şi totuşi sunt mii de persoane care îi spun bine ai revenit acasă, în timp ce pentru mine nu este nici unul". Şi Domnul i-a răspuns în adâncul inimii: "Fiule, dar tu încă nu ai ajuns acasă"!
Dacă lumea îi răsplăteşte pe oamenii ei când aceştia se întorc acasă, oare cum nu îi va răsplăti Dumnezeu pe cei credincioşi când aceştia se vor întoarce în paradis? Dumnezeu însuşi şi îngerii lui îi vor întâmpina şi îi vor duce în paradis (cf. Lc 15,10; 16,22). De aceea Biserica cântă la înmormântările fiilor ei: "Îngerii să te conducă în paradis, acolo să te întâmpine martirii şi să te conducă în cetatea sfântă a lui Dumnezeu"! Asta se va întâmpla cu noi toţi când vom ajunge "acasă", după slujirea lui Dumnezeu şi a cauzei sale aici pe pământ.
La 5 km de oraşul Mexic, în anul 1923, un vapor se scufunda. Toţi căutau cu disperare să se salveze. Pe puntea superioară a vasului care se scufunda stătea liniştit un episcop. Chemat în şalupa de salvare, el uită de sine şi oferă locul unui tânăr, zicându-i aceste cuvinte: "Salvează-ţi trupul şi sufletul! Eu sunt pregătit să mă întâlnesc cu Domnul". Ce cuvinte frumoase! Putem şi noi să le spunem acum?
Pr. Ioan Lungu
