Venirea de-a doua în glorie a lui Isus cutremură pe cei răi şi bucură pe cei credincioşi.
Duminica aceasta a XXIII-a de peste an este o duminică pregătitoare la marea solemnitate şi sărbătoare a lui Cristos, Regele Universului, care este aproape la uşi (cf. Mc 13,29) şi care va veni cu slavă mare pentru a-şi răpi la cer mireasa (cf. In 14,3), adică pentru a ferici veşnic pe cei credincioşi.
În această duminică îl vom contempla pe Isus în câteva dintre semnele exterioare ale venirii sale glorioase: "Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da strălucirea ei; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui; îngerii îi vor aduna pe toţi aleşii din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului; cerul şi pământul vor trece" (cf. Mc 13,24-26.31). Şi iarăşi: "În acel timp, se va ridica Mihael, marele conducător care stă peste fiii poporului tău. Va fi un timp de strâmtorare cum nu a mai fost de când există un popor şi până în acel timp. În acel timp, va fi salvat poporul tău, oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocara şi dezgustul veşnic. Cei pricepuţi vor străluci ca strălucirea firmamentului şi cei care i-au făcut pe mulţi să fie drepţi, ca stelele în veci şi pentru totdeauna" (Dan 12,1-3).
Oare toate aceste manifestări de slavă de la arătarea glorioasă a Mirelui nostru Isus Cristos trebuie să ne sperie pe noi, mireasa lui? Nicidecum! Aceste manifestări teribile, apocaliptice sunt menite să-i îngrozească pe toţi duşmanii noştri care ne-au chinuit pe noi, mireasa lui, în timpul absenţei sale. Dar noi suntem măslinul cel tânăr, care abia acum la venirea Domnului, soarele dreptăţii noastre, dezrobiţi de toţi duşmanii, care ne-au apăsat ca o iarnă grea, acum începem să înverzim şi să trăim (cf. Mc 13,28-29).
În anul 1833, o mare ploaie de stele a înspăimântat Scoţia. În acea noapte mulţimea a alergat în toate părţile din cauza spaimei. Atunci o femeie a strigat către fiul ei: "Băiatul meu, scoală-te, căci vine Domnul pe nori!" Auzind aceste cuvinte, fiul a sărit din pat şi a început să strige de bucurie: "Vino, Doamne, Isuse! Eu sunt gata de răpirea pe norii cerului" (1Tes 4,17; Ap 22,20). Oare noi suntem gata în acest moment pentru întâlnirea cu Isus pe norii cerului?
Când ştii că cel care vine cu o putere este mirele tău, chiar dacă alţii se îngrozesc, tu te bucuri. Cu cât forţa mirelui tău este mai mare şi-i îngrozeşte mai mult pe toţi duşmanii lui şi ai tăi, cu atât bucuria ta este mai mare, căci cu mare uşurinţă va rupe lanţurile robiei tale, va deschide poarta libertăţii ce ţi-a fost închisă şi te va conduce la ospăţul veşnic de la care ai fost alungat (cf. Is 14,25).
Sfânta Carte ne spune că, atunci când pe Muntele Sinai, Dumnezeu şi-a arătat prezenţa prin tunete şi fulgere, tocmai aceste tunete şi fulgere pe Moise, Iosue şi Caleb iu-a determinat să se apropie, iar pe cei cârtitori din popor i-au făcut să se sperie şi să se îndepărteze de Muntele Domnului (cf. Ex 19,16). Aşa va fi şi la a doua venire a lui Isus, tunetele şi trâmbiţele îngerilor, pe cei drepţi îi vor face să se apropie, iar pe cei răi îi vor umple de groază.
Aşa Regele Baltazar al Babilonului, care a avut obrăznicia să profaneze vasele sfinte furate de tatăl său, Nabucodonosor, din templul din Ierusalim, bând din ele vin, împreună cu concubinele sale, a avut surpriza neplăcută să vadă mâna lui Dumnezeu care i-a scris sfârşitul şi condamnarea şi asta l-a făcut să intre într-un tremur de moarte (cf. Dan 5,6). Aşa cum Hamam a avut cutezanţa de a cere condamnarea la moarte a evreilor din împărăţia persană lui Ahaşveroş, zis şi Artaxerxes cel Mare (521-485 î.C), a avut surpriza neplăcută de a vedea sentinţa schimbată împotriva lui şi a familiei sale şi că nimic nu l-a mai putut salva de la pieire (cf. Est 8,9). Tot astfel se va întâmpla cu toţi cei răi care în timpul vieţii lor au avut tupeul de a-l desconsidera pe Dumnezeu şi Legile sale şi de a-i prigoni pe cei credincioşi, mireasa lui.
O persoana l-a întrebat odată pe un preot: "Părinte, ce va striga Isus atunci când va veni din nou?" Atunci preotul i-a răspuns că, la a doua lui venire, Isus va striga către toţi aleşii lui: "Ajunge! Ajunge atâta suferinţă. Ajunge atâta foame. Ajunge atâta prigoană. Ajunge atâta nedreptate. Ajunge atâta groază. Ajunge atâta moarte. Ajunge atâtea vieţi prinse în cursa lipsei de speranţă. Ajunge atâtea boli şi epidemii. Ajunge atâta timp de aşteptare. Ajunge. Ajunge. Ajunge".
Sfânta Carte ne spune că Meşa, regele Mohabului, pentru a-şi arăta dragostea faţă de poporul său, l-a jertfit pe fiul său, moştenitorul tronului, pe zidurile cetăţii. În faţa unui astfel de gest înfricoşător, duşmanii s-au risipit ca fumul, iar poporul necredincios s-a căit (cf. 2Rg 3,27).
Ajunge, a spus Dumnezeu la suferinţa evreilor; ajunge, a spus Dumnezeu şi la suferinţele noastre. Lectura a doua de astăzi (cf. Evr 10,11-18) ne spune că o jertfă infinit mai mare decât cea a regelui Mohabului a făcut pentru noi regele regilor, Tatăl nostru ceresc. El, pentru a-şi arăta dragostea faţă de noi, l-a jertfit pe unicul său Fiu, Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În faţa unui asemenea act de iubire, pietrele s-au despicat, pământul s-a cutremurat şi păgânii s-au entuziasmat de credinţă (cf. Mc 15,38). Noi să ne întoarcem la Dumnezeu cu iubire şi să-i arătăm fidelitatea noastră printr-o viaţă schimbată!
Deci, fiind creştini, noi avem jertfa lui Cristos de pe Calvar. Această jertfă o aducem zilnic lui Dumnezeu prin celebrarea sfintei Liturghii, ca o jertfă de iertare, ca o jertfă de laudă, ca o jertfă de mulţumire şi ca o jertfă de implorare. Ba mai mult, cu acest Isus jertfit de Tatăl ceresc pentru noi şi pentru a noastră mântuire, suntem chemaţi să ne hrănim şi ne întărim zilnic.
Isus ne spune şi astăzi prin sfintele Scripturi: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul meu este cu adevărat o hrană, şi sângele meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el" (In 6,54-56). Şi iarăşi: "Eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine." (Ap 3,20).
Isus ne invită zilnic la masă cu el, ne invită zilnic la masa euharistică. Această masă euharistică este o masă glorioasă înaintea duşmanilor noştri care scrâşnesc neputincioşi din dinţi (cf. Ps 23,5), este o masă unde duşmanii noştri sunt puşi sub picioarele Domnului şi sub picioarele noastre (cf. Evr 10,13), este o masă unde pregustăm anticipat bucuriile veşnice ale comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii. De aceea, strigăm şi noi împreună cu primii creştini: "Maranatha, vino, Doamne Isuse" (cf. Ap 22,20)!
Ajunge, a spus Dumnezeu la suferinţa oamenilor. Un drumeţ obosit, trecând pe lângă un cimitir, văzând poarta deschisă, a intrat să se odihnească puţin pe o bancă. În timp ce se gândea că ce bine ar fi fost dacă ar fi fost acasă unde s-ar fi odihnit în patul lui, a zărit pe o lespede de mormânt din faţa lui, următoarea inscripţie: "Aici se odihneşte în Domnul N." O linişte divină i-a pătruns atunci sufletul şi o speranţă i-a încolţit în suflet, speranţa că într-o zi se va odihni şi el în Domnul. Întărit de aceste cuvinte, şi-a putut continua drumul spre casă.
Ajunge, a spus Dumnezeu la suferinţa oamenilor. Psalmul responsorial de astăzi, scris de un levit, simbol al omului dăruit lui Dumnezeu, ne spune că cei credincioşi nu vor fi lăsaţi în locuinţa morţilor, că trupul lor se va odihni în linişte, că vor avea bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta lui Dumnezeu şi că vor avea moştenire cu Dumnezeu (cf. Ps 16,5-11). De ce? Datorită lui Isus, care a murit şi a înviat pentru ei (cf. Evr 10,14) şi cu care am devenit un singur trup prin Botez (cf. Col 2,12). Datorită lui Isus am devenit şi noi "iubiţii lui Dumnezeu şi iubitori de Dumnezeu". Astfel, chiar şi în noaptea mormântului, inima noastră se va bucura, trupul nostru se va odihni în speranţă, căci Domnul nu ne mai poate lăsa pradă morţii şi nici nu ne mai poate lăsa să vedem putrezirea, de vreme ce suntem una cu Isus, suntem un singur trup cu Isus.
De aceea, fiecare dintre noi putem spune astăzi cu psalmistul, indiferent de ce s-ar întâmpla cu noi sau lângă noi, că Domnul Dumnezeu este: "scăparea mea", "fericirea mea", "moştenirea mea", "cupa mea care îmbată", "destinul meu", "soarta mea minunată", "partea mea cea mai frumoasă", "bucuria mea", "sărbătoarea mea" (cf. Ps 16,5-11).
De aceea, la venirea Domnului nostru Isus Cristos în glorie, cu semnele atotputerniciei sale care îngrozesc pe cei răi, pe noi trebuie să ne umple de bucurie şi speranţă.
Se spune ca Vulcanul Vezuviu, înainte de a erupe şi a acoperi cu lavă oraşul Pompei, mai înainte cu câteva zile de cataclism, a dat semne clare de erupere: mici cutremure zilnice, fum, pietre aruncate, scântei în văzduh etc. Dar oamenii n-au dat importanţă, ci fiecare şi-a văzut de treburile lui... De aceea atunci când vulcanul a erupt i-a găsit pe oameni total nepregătiţi şi fără posibilitatea de a scăpa în vreun fel. De aceea arheologii i-au găsit pe oameni acoperiţi de lava la locurile lor de munca sau de interes: la piaţă, la lucru, la distracţie, în casa, pe stradă etc. Dacă oamenii ar fi luat în seamă semnele premergătoare erupţiei date de vulcan, cu siguranţă ar fi putut scăpa de nenorocire.
Scriitorul german Karl Berghoff (1881-1967) ne povesteşte despre un puşcăriaş, pe care el a încercat să-l aducă pe calea cea bună. Puşcăriaşul a plecat din casa tatălui său şi a început să ducă o viaţă dezmăţată şi vagabondaj, fapt pentru care a făcut de mai multe ori închisoare. Când a izbucnit războiul a fost trimis pe front. Aici având mereu moartea în faţa ochilor, i-a venit mintea la cap. A început să-şi plângă viaţa dezordonată de până atunci şi s-a hotărât să se schimbe complet. La prima permisie s-a întors acasă la tatăl său, dar acesta nici nu s-a uitat la el când l-a salutat. A dat să-i sărute mâna, dar tatăl nu i-a dat-o. A căzut în genunchi ca să-i ceară iertare, dar tatăl l-a privit cu scârbă şi l-a dat afară din casă. Iar el a trebuit să plece.
L-a alungat tatăl cel pământesc, dar l-a primit Tatăl cel ceresc şi acesta este cel mai important lucru. Chiar dacă pe pământ ne vor alunga toţi oamenii, să ştim că dacă ne-am convertit, Dumnezeu ne primeşte. De aceea, astăzi dacă vom auzi chemarea Domnului la convertire, să nu ne împietrim inimile noastre, ci să ascultăm glasul Domnului (cf. Evr 4,7).
Pr. Ioan Lungu
