Aşteptăm revelarea Domnului nostru Isus Cristos (1Cor 1,7).
Cu această duminică am intrat într-un nou an liturgic, numerotat simbolic cu litera "B", an în care vom urma cu precădere Evanghelia după sfântul Marcu şi vom recapitula, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul nostru, istoria mântuirii noastre prin Cristos şi Duhul Sfânt, fără a uita însă că Isus
şi-a împlinit deja lucrarea aceasta odată pentru totdeauna şi acum ne pregătim şi aşteptăm veghind cea de-a doua sa venire, când pe toţi cei care l-am urmat ne va lua la sine şi ne va face părtaşi ai mântuirii şi fericirii sale.
De aceea şi lecturile biblice de la sfintele Liturghii din Advent, pe de o parte ne vorbesc despre pregătirea de a recapitula mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, pentru ca cei care nu au primit-o încă bine, sau cei care nu au primit-o deloc, să o primească măcar acum când se pregătesc cu bucate trupeşti pentru Crăciun şi apoi pentru Paşti. Iar pe de altă parte din lecturile timpului de Advent ne vorbesc despre revenirea glorioasă a lui Isus de la Parusie, de la sfârşitul veacurilor, când Isus îi va lua cu sine şi îi va duce în cer pe toţi cei care i-au fost credincioşi în viaţa lor.
Şi aşa cum prima venire a lui Isus de la Betleem pentru jertfa de la Golgota a fost pregătită de însuşi Dumnezeu prin profeţi, tot aşa şi cea de a doua sa venire din cer pentru Biserica sa, este pregătită de însuşi Isus înviat şi înălţat la dreapta Tatălui, prin apostolii şi ucenicii săi din toate timpurile.
Prima lectură şi psalmul responsorial de astăzi ne fac să retrăim împreună cu vechiul popor ales, situaţia grea de dinaintea primei veniri, şi despre strigătele întregii omeniri după ajutor, care vrea o nouă creaţie: "Tu, Doamne, eşti tatăl nostru; numele tău este "Răscumpărătorul nostru" din veşnicie. Priveşte din ceruri şi vezi. O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi înaintea ta. Noi toţi eram precum cel impur, toate faptele noastre de dreptate, ca o haină întinată; noi toţi ne veştejeam ca frunza, păcatele noastre ne spulberau ca vântul... noi suntem lutul, iar tu olarul. Noi toţi suntem lucrarea mâinii tale" (Is 63,16b-17.19b; 64,2b-7). Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, fă să strălucească faţa ta şi vom fi mântuiţi (cf. Ps 80,4). Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta! (cf. Ps 85,8) Dorim ca precum lutul pe roata olarului (Is 63,8), din vase de ocară, dorim să fim recreaţi "vase de onoare" (2Tim 2,21).
De reţinut este faptul că toate aceste strigăte de durere ale omenirii căzute în păcat, suferinţă şi moarte şi-au găsit un răspuns bun la Dumnezeu, căci Domnul nostru Isus Cristos s-a coborât din cer pentru mântuirea lumii mergând pentru ea până la cruce, pentru a-i elibera pe toţi din mâna vrăjmaşilor lor (Ps 18,9; Ps 144,5; Fil 2,6-8), pentru ca prin sângele său vărsat să remodeleze lutul fiinţei lor şi să-i divinizeze. Şi după ce s-a înălţat la cer pentru a primi domnia şi puterea, se va mai coborî încă o dată, pentru ca pe cei care au preţuit venirea lui şi i-au primit mântuirea lui de la cruce, să-i ducă în paradis (cf. In 14,3), să-i facă casnicii lui Dumnezeu şi concetăţenii sfinţilor (cf. Ef 2,19), să le dea slava sa (cf. In 17,24) şi pentru a-i aşeza şi a-i servi personal la ospăţul veşnic (cf. Lc 12,37).
La 17 noiembrie 1976, la Milano, era înmormântat ofiţerul Giovanni Ripani, o figură emblematică a luptei împotriva bandelor mafiote din Italia. La înmormântarea lui, cardinalul Colombo, care oficia acea Liturghie, a spus: "Mi s-a spus că în buzunarul hainei răposatului s-a găsit un carnet cu maxime şi rugăciuni, uzat deja de prea multă întrebuinţare, carneţel care l-a alinat pe bunicul său în timpul războiului şi care l-a mângâiat şi pe el până în ziua nefericitei sale morţi. Pe cea din urmă pagină, chiar în ziua morţii sale, Giovanni a scris cu propria mână: «Mă încred în Patima, Moartea şi Învierea lui Cristos». Iată un exemplu de om care a preţuit venirea lui Isus şi i-a primit mântuirea de la cruce.
Dacă astăzi prin lecturile din Vechiul Testament, Biserica, ne pregăteşte să rememorăm şi să ne retrăim suferinţele omenirii de după căderea în păcat şi înainte de venirea lui Isus în lume şi apoi să reprimim cu mai multă tărie mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt; prin lectura evangheliei, prin scurta parabolă care ni-l prezintă pe Isus ca pe un stăpân de casă care a plecat pentru un timp, într-o "altă ţară" pentru a-şi primi domnia şi gloria veşnică, în urma lucrării sale în favoarea noastră (cf. Lc 19,12; Mt 24,14; Mc 13,34), şi prin lectura a doua, Biserica ne aminteşte că Isus şi-a lăsat "bunurile sale mântuitoare" în grija noastră pentru a le spori prin vestirea şi dăruirea lor fraţilor noştri din lume (cf. 1Pt 2,9), adăugând la aceasta, rugăciunea şi vegherea, ne spune că aşa trebuie să ne pregătim şi să aşteptăm cea de-a doua venire glorioasă a lui Isus ca stăpân a toată puterea.
Martirologiul Roman aminteşte nu mai puţin de 68 de sfinţi care au purtat numele de Felix. Unul dintre ei, sfântul Felix de Nola (354-431), folosea deseori o parabolă asemănătoare cu cea din Evanghelia de astăzi, amintind oamenilor că, Dumnezeu se comportă ca acel suveran care, călătorind singur şi necunoscut, a fost surprins de un uragan şi a cerut să se refugieze în diferite case ale căror proprietari se îmbogăţise la curtea sa. Dar toţi aceştia l-au respins, până când a ajuns într-o cocioabă simplă şi mizeră unde locuia cel mai sărac dintre supuşii lui. Acesta nu doar că i-a deschis uşa pentru a-l adăposti de grindină, dar a voit să-i refacă şi puterile, aprinzându-i un foc, uscându-l şi cedându-i patul său pentru a se odihni. Atunci Marele Rege, arătându-i o pungă plină cu aur, i-a spus: "Stabilisem să-mi împart bogăţiile cu unul dintre supuşii mei aleşi, dar nimeni nu a voit să mă primească. În schimb tu, nu numai că m-ai adăpostit de uragan, dar mi-ai oferit totul cu generozitate, ai împărţit cu mine casa ta, hrana, focul şi patul. De aceea, vei fi considerat ca fiul Regelui. Ai stofă pentru aşa ceva. Eşti chiar din sângele lui. Eşti milostiv ca şi el"
Apropo de "lucrarea" încredinţată de Isus fiecăruia cu bunurile sale, trebuie să vorbim şi de "darurile" sale încredinţate oamenilor pentru a lucra: "aşa încât să nu duceţi lipsă de nici un har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos, care vă va întări până la sfârşit ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 1,7-8). Deoarece am avut felurite daruri, după harul care ne-a fost dat. Astfel: "Cine are darul prorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie (cf. Rom 12,6-8). "Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, dar, şi vegheaţi: "Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate. Fiţi primitori de oaspeţi fără cârtire. Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Cristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin" (1Pt 4,7-11).
Deşi mulţi au strigat că nu doresc ca Isus să domnească peste ei (cf. Lc 19,14; In 1,11), el totuşi a primit puterea şi domnia pentru vecii vecilor (cf. Lc 19,15; Ap 5,12) şi i-a chemat la ordin pe cei cărora le-a încredinţat avuţia sa ca s-o sporească, făcându-le plata după merit.
Un mic rege al vizigoţilor, numit Roccaredo (586-601), se întorcea dintr-o luptă pentru recuperarea teritoriilor pierdute şi cei care stăpâneau în locul lui nu-l mai doreau ca rege, şi crezându-l deja mort făceau sărbătoare pentru moartea lui. Dar el nu era mort şi s-a întors să domnească. A început un murmur, dar el s-a ridicat să domnească şi să judece, iar săracii oropsiţi i-au povestit totul regelui lor.
Aproapele nostru, fraţii lui Isus şi fraţii noştri, sunt cei în care trebuie să investim bunurile casei lui Isus încredinţate nouă. Ei îl vor informa pe Isus cum am folosit aceste daruri. Ei vor fie avocaţii noştri, fie pârâşii noştri (cf. Lc 16,9).
Într-un azil se afla odată un bătrânel care suferea de o boală cumplită care i-a deformat complet faţa făcându-l extrem de respingător la vedere. De acest bătrânel se îngrijea o soră, pe nume Felicia. Aceasta, în ciuda aspectului bolnavului, nu contenea ca în fiecare zi să-l îngrijească, să-l hrănească, să-i vorbească şi să-l încurajeze mereu cu zâmbetul pe buze. Un vizitator, trecând pe lângă bolnavul acesta a declarat plin de indignare: "Cât de mult suferă acest om; să mai spună careva că există Dumnezeu şi că acesta este bun şi milostiv". Dar o infirmieră, care cunoştea activitatea sorei Felicia, i-a răspuns: "Dacă nu ar fi existat Dumnezeu, nu ar fi existat nici sora Felicia". O iubire autentică faţă de Dumnezeu nu poate să dea naştere decât unei iubiri autentice faţă de aproapele, mai ales faţă de cei care sunt în suferinţă.
Iordanul se varsă în Marea Moartă. Apele lui aduc şi peşti. O parte din aceşti peşti simt de departe catranul Mării Moarte şi fug îndărăt. Nu intră în apele morţii. Se păzesc de ele. Alţii însă se lasă duşi de curentul apei şi intră în Marea Moartă. Toţi aceşti peşti mor şi se pietrifică. Marea Moartă e plină de peşti pietrificaţi. Când îi vezi în adâncul apei ţi se pare că-s vii. Dar când îi iei în mână vezi că-s pietrificaţi. Cam aşa sunt şi creştinii de azi. O parte din ei - cei puţini - simt de departe "duhul acestei lumi" şi se feresc de el. Se feresc de răutăţile şi stricăciunile cele sufleteşti. Înoată contra valurilor acestei lumi. Alţii însă - cei mulţi, mulţi - se lasă târâţi de valurile lumii şi intră în marea cea fioroasă a stricăciunilor sufleteşti. E plină lumea de creştini "pietrificaţi". E plină lumea de cei care "trăiesc, dar sunt morţi" (Ap 3,10). Aceasta este "vegherea", cea de nu apuca pe căi greşite, la care ne cheamă Isus astăzi. Să nu dormim, ci să veghem cu iubire ca să recunoaştem mereu venirea lui. La venirea lui de-a doua, când se va încheia aventura noastră de "săraci", ni se va dezvălui adevăratul chip al nostru şi ne va fi oferită comuniunea deplină de viaţă cu Dumnezeul nostru.
Boris (852-889), regele păgân al bulgarilor, i-a cerut sfântului Metodiu (815-885), fiul lui Leo şi Maria, care se pricepea şi la pictură, şi care la vremea aceea predica la curtea lui, să-i picteze un tablou cu lucrul pe care el îl crede cel mai îngrozitor şi înspăimântător. Atunci călugărul Metodiu, încredinţându-se lui Dumnezeu, pentru ca truda lui să-i fie şi folositoare regelui, s-a apucat să picteze Judecata de pe urmă. După ce a terminat lucrarea, Metodiu, l-a poftit pe regele Boris, să vină şi să o vadă. Acesta văzând maiestatea lui Dumnezeu în timpul judecării şi condamnării celor răi, s-a îngrozit şi a întrebat ce vrea să însemneze acel spectacol atât de înspăimântător. Atunci sfântul Metodiu i-a explicat cu patos, realitatea judecăţii divine, încât regele de frică de a nu ajunge să vadă pe Dumnezeu care osândeşte pe cei răi şi-i trimite în iad, s-a convertit, s-a botezat cu numele de Boris-Mihail, ba mai mult, a ajuns "sfânt" ca să-i vadă numai faţa surâzătoare a lui Dumnezeu care îi primeşte pe cei buni, în slava sa, în palatele sale cereşti, pe tronurile sale slăvite şi la ospăţul veşnic din paradis. După el aproape toţi bulgarii s-au convertit şi s-au botezat. Nouă astăzi, nu ne vorbeşte un sfânt despre grozăvia Judecăţii de apoi pentru cei păcătoşi, ci ne vorbeşte însuşi Isus Cristos, şi ne cheamă la convertire, la schimbarea vieţii, ca să fim şi noi primiţi în veşnicia fericită. "Credincios este Dumnezeu de care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul său, Isus Cristos Domnul nostru" (1Cor 1,9).
Aceasta înseamnă cuvintele "har şi pace", cu care ne întâmpină sfântul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1Cor 1,3-9). Adică, starea fără teamă şi liniştită a sufletului sigur de mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos. Să spunem şi noi cu psalmistul: "Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, fă să strălucească faţa ta şi vom fi mântuiţi" (Ps 80,4)! Amin.
Pr. Ioan Lungu
