În sulul cărţii este scris despre mine că trebuie să fac voinţa ta, Dumnezeule (cf. Ps 40,8).
Botezul pe care Isus l-a primit în râul Iordan a însemnat pentru el recunoaşterea publică din partea Tatălui şi a Duhului Sfânt, ca Fiul preaiubit al lui Dumnezeu şi ca Mesia, Mântuitorul lumii. Dar înainte de jertfa de sine de pe cruce, prin care va obţine eliberarea de orice fel de sclavie şi de moarte, pentru fiecare om care va crede în el, dar şi intrarea în viaţa şi fericirea veşnică, el şi-a început munca apostolică printre iudei şi păgâni, pentru a împlini planul lui Dumnezeu de a forma noul său popor ales, Biserica sa, un popor de credincioşi peste care să reverse toate darurile şi mântuirea sa.
Chemarea lui Dumnezeu de a intra în rândurile noului său popor ales, Biserica, începe cu chemarea la convertire, la cunoaşterea planului divin de mântuire, şi la cooperarea împlinirii acestui plan. Iar această chemare a început încă din Vechiul Testament, prin chemarea lui Abraham şi a patriarhilor, prin chemarea lui Moise şi a judecătorilor, prin chemarea lui Samuel şi a profeţilor, prin chemarea lui David şi a regilor, prin chemarea lui Iov şi a tuturor drepţilor. Toţi aceştia, prin răspunsurile lor conforme cu aşteptările lui Dumnezeu, deşi făceau parte din vechiul popor ales, aparţineau deja la noul popor ales şi au fost mântuiţi prin credinţă. Dumnezeu a făcut din ei modele de răspuns la chemarea sa la mântuire adresată tuturor oamenilor.
Deşi vorbim de chemarea lui Samuel şi de răspunsul bun dat de el şi de toţi ceilalţi eroi ai credinţei, modelul perfect de răspuns la chemarea sa lui Dumnezeu este în Cristos, care atunci când Dumnezeu l-a chemat la împlinirea planului său de mântuire a lumii, prin moarte şi înviere, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, dar s-a lepădat de sine, s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8): "Iată, vin, Doamne, ca să fac voinţa ta" (Ps 40,8)!
Să ne oprim puţin la chemarea lui Samuel, pentru a înţelege şi chemarea noastră. Dumnezeu l-a chemat pe acesta la cunoaşterea sa, a planului său de mântuire şi la cooperarea cu el. Până atunci el nu-l cunoştea pe Domnul (cf. 1Sam 3,7) şi trăia în mijlocul exemplelor rele date de Hofni şi Fineas, fii corupţi şi necredincioşi ai preotului Eli (cf. 1Sam 2,22-26). Tot astfel Dumnezeu, fiindcă ne iubeşte, ne-a chemat pe fiecare la mântuire, nu numai când nu-l cunoşteam, nu numai când eram fără putere, ci pe când noi înşine eram păcătoşi (cf. Rom 5,6-8). Apoi, aşa cum Dumnezeu l-a chemat pe Samuel la cunoaşterea şi slujirea sa, pe când era încă copil, tot astfel el ne cheamă la cunoaşterea şi slujirea sa tot din copilărie (cf. Prov 23,26). Aşa cum în cazul lui Samuel Dumnezeu s-a folosit de îndrumările şi ajutorul preotului Eli pentru ca acesta să poată înţelege chemarea sa şi să răspundă bine, tot astfel, astăzi, el se foloseşte de îndrumările şi ajutorul preoţilor Bisericii sale pentru ca oamenii să înţeleagă chemarea lor şi să răspundă bine. Şi aşa cum Samuel, deşi l-a înlocuit pe preotul Eli la conducerea poporului, care avea copii răi şi era neputincios, i-a purtat recunoştinţă şi respect, tot astfel şi noi trebuie să purtăm recunoştinţă şi respect preoţilor şi îndrumătorilor spirituali care ne-au ajutat să înţelegem chemarea lui Dumnezeu la mântuire şi să-i putem da un răspuns bun.
Dar Isus la chemarea primilor săi apostoli, ca şi în cazul chemării lui Samuel, s-a folosit de îndrumători spirituali. Astfel, Andrei şi Ioan n-ar fi răspuns niciodată la chemarea lui Isus dacă nu l-ar fi auzit pe învăţătorul lor, sfântul Ioan Botezătorul, proclamându-l pe Isus care trecea drept Mielul lui Dumnezeu. (cf. In 1, 29). Apoi, dacă nu ar fi fost Ioan Botezătorul care să pregătească calea spre Isus (cf. In 1,23), ei niciodată n-ar fi ştiut cine este Isus, nu s-ar fi dus după Isus, n-ar fi ştiut unde locuieşte, n-ar fi devenit ucenicii lui Isus (cf. In 1,35-40). Petru şi Iacob n-ar fi răspuns chemării lui Isus dacă fraţii lor, Andrei şi Ioan, nu le-ar vorbit mai înainte despre Isus (cf. In 1,41). Scepticul Natanael nu ar fi ajuns să creadă în Isus, dacă mai înainte prietenul său Filip nu i-ar fi vorbit despre Isus (cf. In 1,43-50). Sfântul apostol Paul nu ar fi crezut în Isus, chiar cu doborârea de pe cal, dacă mai înainte pe când era vrăjmaş al lui Dumnezeu n-ar fi auzit predica lui Ştefan, dacă nu i-ar fi văzut martiriul generos şi Ştefan nu s-ar fi rugat pentru el (cf. Fap 7,51-60).
Aici este bine de punctat un lucru foarte important de ştiut, pentru a nu rătăci de la credinţă şi de la calea adevărului. Dumnezeu a voit să cheme oamenii la mântuirea şi fericirea sa, realizată prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin membrii Bisericii sale. De aceea nimeni nu se boteză singur, nimeni nu se spovedeşte singur, nimeni nu se mântuieşte de unul singur, nimeni nu porneşte în misiune de unul singur, ci totul se face prin Biserică.
Sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, ne vorbeşte şi chemarea tuturor oamenilor la o viaţă conformă cu evanghelia. Mai exact, sfântul Paul ne cheamă la o viaţă creştină care refuză orice formă de desfrânare, căci desfrânarea întinează fiinţa creştinului, trup şi suflet, creată de Dumnezeu şi răscumpărat prin sângele lui Cristos. Desfrânarea întinează trupul şi sufletul creştinului făcut un templu al său şi templu al Duhului Sfânt, destinat învierii viitoare (cf. 1Cor 6, 6,13c-15a.17-20). Apoi, trebuie să fugim de desfrânare, pentru că întunecă raţiunea ca să nu audă chemarea la mântuire şi să nu înţeleagă planul divin de mântuire. Ea aşterne uitarea peste faptul că trupurile noastre sunt membre ale lui Isus Cristos şi rătăceşte de la adevărul credinţei pe cei botezaţi, transformându-i în lupi pe cei care au fost chemaţi să fie oiţele Domnului.
Nu este păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. Nu este timp în care Dumnezeu să-şi retragă chemarea sa la mântuire faţă de nici un păcătos. Dar omul se poate împotrivi şi se poate răzvrăti atât de mult contra lui Dumnezeu, încât conştiinţa lui să nu mai reacţioneze la dragostea sa. Biblia spune: "Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac" (Prov 29,1).
Despre Felix, dregătorul roman în faţa căruia a apărut Paul, ni se spune următorul lucru: "Pe când Paul vorbea despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: "De astă dată du-te, când voi mai avea prilej te voi chema" (Fap 24,25). Şi împăratul Agripa i-a spus lui Paul, care îi vestea evanghelia: "Tare mai vrei tu să mă îndupleci ca să mă fac creştin!" (Fap 26,28).
După ce Hermann Goering (1893-1946), celebrul nazist, a fost închis în timpul procesului şi înainte de executarea sentinţei, preotul închisorii a venit să stea de vorbă cu el. Preotul i-a explicat nevoia de a se pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu. În timpul discuţiei, Goering a ridiculizat adevărurile credinţei şi a refuzat să accepte faptul că Cristos a murit pentru oamenii păcătoşi. Aceasta era o negare conştientă a puterii sângelui lui Cristos. "Moartea este moarte", a fost ideea conţinută în ultimele lui cuvinte. Când preotul i-a vorbit despre speranţa întâlnirii cu fiica sa în ceruri, deţinutul a răspuns: "Ea crede în felul ei, eu în al meu". Preotul era foarte mâhnit când a părăsit celula lui. În mai puţin de o oră, Goering s-a sinucis. Dumnezeu îl chemase pe acest om, dar el refuzase să răspundă.
Dar au fost şi persoane care au răspuns chemării la convertire şi au fost salvate. La 10 septembrie 2001, un preot american, pe nume Bill Fay, se afla într-un avion al companiei American Airlines. Bill Fay i-a înmânat unei stewardese un pliant cu conţinut evanghelic. Puţin mai târziu a venit la locul pe care şedea Bill Fay şi l-a întrebat: "Ce doreşte Dumnezeu de la mine?" "Viaţa dumneavoastră", a răspuns Bill Fay. Câteva minute mai târziu, chiar acolo în avion, ea şi-a mărturisit păcatele în faţa preotului şi l-a primit pe Isus mântuitorul în sufletul ei. A doua zi, 11 septembrie 2001, acelaşi avion al companiei American Airlines a fost condus de o mână teroristă în unul din turnurile gemene, World Trade Center. Pe lista celor morţi s-a găsit si numele acelei stewardese. La numai după câteva ore de la întoarcerea ei la Dumnezeu, ea a intrat în slava veşnică a lui Isus. "Astăzi dacă auzi glasul Domnului nu vă împietriţi inimile voastre" (Evr 4,7).
Misiunea de salvator de suflete, misiune pe care a împlinit-o Isus şi apostolii la început (dar misiunea de salvator de suflete după înălţarea lui Isus la cer a trecut la unul fiecare din ucenicii lui) va dura până la cea de-a doua sa venire, când el va răsplăti pe fiecare după faptele sale (cf. Mt 28,19; Mc 16,15; Fap 1,8). Nu este lucrare mai măreaţă pe lumea aceasta ca acea de a vesti evangheliei mântuirii. "Acum, aşa vorbeşte Domnul, cel care m-a plăsmuit în sânul mamei ca să fiu slujitorul lui, ca să-l întorc pe Iacob şi să-l adun pe Israel. El zice: "Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 50,5-6).
Felix Neff (1798 - 1829), un pastor elveţian, a trecut odată pe lângă o casă care părea să fie a unor oameni bogaţi. El simţea dorinţa să le aducă acestora vestea despre mântuirea lui Dumnezeu. A sunat la uşa şi o fată din casă i-a deschis: "Locuieşte Cristos în această casă?" "Nu, a răspuns fata!" Felix Neff a replicat: "Dacă Cristos nu locuieşte aici, această casă nu poate să fie fericită, iar eu nu pot poposi aici." Aceste cuvinte au avut darul să facă acea familie să devină credincioasă. "Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul" (Ps 40,4).
Câtă vreme trebuie să lucrăm în via Domnului? Până când Domnul zice: "Destul" (cf. Mt 24,14); până când el zice: "S-a sfârşit" (cf. In 19,30); până când vom putea spune împreună cu Paul "mi-am isprăvit alergarea" ( cf. 2Tm 4, 7); până când evanghelia va fi propovăduită în întreaga lume (cf. Ap 14, 6-7).
Pr. Ioan Lungu
