Reflecţie la Înălţarea Domnului - Anul B - Mc 16,15-20

"Înălţarea lui Cristos" de John Singleton Copley foto: Wikimedia

Cristos s-a înălţat! Aleluia! Aleluia! Aleluia!

Suntem în ziua de joi din săptămâna a VI-a din timpul pascal, în sărbătoarea Înălţării Domnului, şi medităm asupra textului din Mc 16,15-20.

Textul respectiv face parte din "concluzia canonică" sau concluzia lungă a lui Marcu 16,9-20, numită aşa, deoarece nu se găseşte în codexurile unciale (scris cu majuscule) importante, precum Sinaiticul (sec. III d.C.) şi Vatican (sec. IV d.C.). De asemenea, între Mc 1,1-16,8 şi Mc 16,9-20 există diferenţe terminologice şi de stil, deci nu pare să demonstreze o cunoaştere a Evangheliei după sfântul Marcu, căreia i-a fost ataşat textul respectiv. Cu toate acestea, Mc 16,9-20 se găseşte în multe manuscrise minore, redate în majoritatea colecţiilor în greacă[1]. O mărturie importantă a "concluziei canonice" ataşată textului din Marcu se găseşte în Irineu de Lyon, în sec. II d.C., Adversus Haeresis, III, 10.6, unde se face referinţă la Mc 16,19. Se mai găsesc mărturii şi în alte texte din sec. II d.C., precum Păstorul lui Erma, IX, 25.2. De asemenea, Vulgata lui Ieronim (sec. IV d.C.) inserează "concluzia canonică" în Marcu, şi, după cum ştim, textul lui Ieronim a fost acceptat la Conciliul din Trento ca fiind canonic cu toate părţile sale. În Mc 16,9-20 găsim asemănări cu Evanghelia după sfântul Luca şi cu Evanghelia după sfântul Ioan, argument ce a ajutat la acceptarea, "concluziei canonice" la textul Evangheliei după sfântul Marcu[2].

Textul din Mc 16,15-20 este oferit de Sfânta Biserică în sărbătoarea Înălţării Domnului, în anul liturgic B, dedicat Sfântului Marcu, deci vrem să medităm asupra acestui text.

Înainte de înălţarea sa la cer, Isus îi trimite pe discipoli în misiune, cu scopul de a proclama evanghelia în lumea întreagă, la toată creaţia, adică fiecărei făpturi. Observăm că evanghelia nu este adresată doar poporului ales, ci lumii întregi. Discipolii primesc misiunea de a proclama evanghelia, adică de a da mărturie, în mod solemn, despre conţinutul evangheliei (Mc 16,15).

"Cine crede şi se lasă botezat va fi mântuit, dar cine nu crede va fi condamnat" (Mc 16,16). Mântuirea este un bine veşnic, după care tânjeşte orice fiinţă raţională. Condiţia principală pentru a dobândi binele veşnic este credinţa, ce apare atât pentru mântuire cât şi pentru condamnare. Pentru a fi mântuit, se adaugă şi botezul, dar nu apare ca o condiţie şi pentru a fi condamnat, în cazul refuzului. În timp ce credinţa presupune un angajament propriu, exprimat cu un verb la participiu, aorist, activ (pisteusas), botezul este exprimat cu un verb la participiu aorist pasiv (baptistheis). Această diferenţă indică o nuanţă importantă: credinţa cere participare activă din partea celui care ascultă proclamarea evangheliei; dar cel care crede nu se botează singur, ci este botezat de altcineva, semn al acceptării în comunitatea de credinţă. Mântuirea şi condamnarea sunt acţiuni exprimate cu verbe la pasivul divin, voind să spună că cine crede nu se mântuieşte singur, iar cel care nu crede nu se condamnă singur. Deoarece verbele respective exprimă acţiuni cu efecte veşnice, nu pot avea ca subiect un muritor, ci numai pe Dumnezeul Cel veşnic. Deşi nici mântuirea nici condamnarea nu sunt în puterea omului, decizia de a adera la una dintre ele depinde de om, prin credinţa sau necredinţa sa, şi prin confirmarea credinţei, prin intermediul botezului, adică al inserării în comunitatea de credinţă. De aici deducem aspectul comunitar al credinţei în evanghelie, necesar pentru mântuire.

Se presupune că cei trimişi în misiunea de a proclama evanghelia cred şi, la rândul lor, au fost deja botezaţi, acţiuni ce devin condiţii pentru cei care ascultă mesajul evangheliei, pentru a putea fi mântuiţi. Semnele descrise în Mc 16,17-18 îi vor însoţi pe toţi cei care cred, atât pe cei trimişi în misiune de Isus înviat, cât şi de cei care ascultă mesajul lor. Semnele sunt făcute în Numele lui Isus, nu în nume propriu: exorcizarea demonilor, vorbirea unor limbi noi, protecţia împotriva şerpilor veninoşi şi a veninului însuşi, impunerea mâinilor asupra bolnavilor, pentru a le îmbunătăţi starea de sănătate sau chiar a-i vindeca.

Vorbim de "semne", termen folosit, în special, de către Paul (2Cor 12,12), de către Ioan (2,11.23; 3,2.54; 6,2) şi de către Faptele Apostolilor (4,16.22; 8,6), pentru a spune lucruri minunate, săvârşite, în primul rând, de către Isus, apoi de către cei trimişi în misiune şi de către cei care cred în mesajul evangheliei.

Semnele descrise în Mc 16,17-18 s-au verificat în Biserica primară, iar unele dintre ele se mai verifică şi în zilele noastre. Însă ele nu sunt o condiţie necesară pentru cei care aderă la credinţă, deşi nu sunt indiferente. Explicarea fiecărui semn în parte şi verificarea practică în timp nu este oferită de textul nostru, însă, pe parcursul istoriei, acestea au fost consemnate în diferite opere ecleziastice. Cert e că nu trebuie căutate semnele pentru a putea crede în mesajul evangheliei. Semnele sunt doar o promisiune, iar promisiunea se realizează prin intervenţia Celui care promite, nu prin puterea celui care crede. Dacă vorbim de promisiune, putem face referinţă la tabloul mesianic, oferit de Is 11,6-8: "Atunci, lupul va sta cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi animalele îngrăşate vor fi împreună şi un copilaş le va călăuzi. Vaca şi ursoaica vor paşte împreună şi puii lor se vor culca la un loc. Leul va mânca paie ca boul. Copilul alăptat se va juca la gaura viperei şi cel înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina năpârcii". Din acest text deducem că cei ce cred intră în era mesianică, trăind la prezenţa Domnului, asemenea cu Adam şi Eva la prezenţa lui Dumnezeu, înainte de păcat.

După cum ştim, unele dintre semnele amintite au fost consemnate chiar în Faptele Apostolilor, în acţiunea de proclamare a evangheliei din partea discipolilor (4,16.22; 8,6). Episodul cel mai eclatant este cel cu Paul şi cu vipera la Malta (Fap 28,3-5). Două fapte asemănătoare, ce se aseamănă cu o legendă, sunt redate de către Eusebiu de Cezarea, în Historia ecclesiastica, III, 39.9, un episod povesteşte despre un oarecare Barsaba Iustus; respectiv în Faptele lui Ioan la Roma, 9-10, episod ce povesteşte despre Ioan evanghelistul care ar fi băut venin, prin impunerea lui Domiţian. Ambii au fost feriţi de vătămarea veninului. Vindecarea bolnavilor, prin ungerea cu ulei sfânt, este atestată de către Scrisoarea lui Iacob, 5,14-15, acţiune rezervată prezbiterilor; darul de a vindeca apare şi între carismele descrise de Paul în 1Cor 12,9.28.30. Aceste mărturii atestă că cei care cred pot săvârşi semnele promise de către Isus, deşi ele nu sunt o condiţie necesară pentru a adera la mesajul evangheliei.

După descrierea misiunii încredinţate discipolilor, textul evocă amintirea înălţării lui Isus la cer (Mc 16,19). Locul unde s-a desfăşurat acest eveniment nu este precizat de către Marcu, spre deosebire de Lc 24,50 care spune "înspre Betania"; precum şi de Fap 1,12 care vorbeşte despre "Muntele Măslinilor". Între aceste precizări nu există confuzie, căci ambele localizări pot fi considerate parte din Ierusalim.

Mai important decât indicarea locului de unde Isus s-a înălţat la cer, este ceea ce ne spune textul nostru: "După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu" (Mc 16,19), cu referinţă la Ps 110,1; 2Rg 2,11, cu referinţă la Ilie; 1Mac 2,58, cu referinţă la Ilie. Este vorba despre glorificarea lui Isus, după învierea sa, iar locul unde s-a aşezat reprezintă cinstea ce i se cuvine, pentru mântuirea adusă prin pătimirea şi moartea sa.

Deşi înălţat la cer şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu, Isus îi însoţeşte pe discipolii săi care pun în practică mandatul misionar, spre deosebire de Lc 24,49 şi Fap 1,8, unde Isus le promite discipolilor că vor fi însoţiţi de puterea Duhului Sfânt. Avem de a face cu încă o mărturie că există o anumită comuniune în acţiunea Persoanelor Preasfintei Treimi, atât în actul creaţiei, al mântuirii, cât şi al proclamării evangheliei din partea discipolilor. Aşa că nu e nevoie să privim nostalgici spre locul unde s-a înălţat şi s-a aşezat Isus, ci e nevoie să ne implicăm în misiunea de proclamare a evangheliei, siguri în credinţă că nu ne lipseşte asistenţa divină.

Cristos s-a înălţat! Aleluia! Aleluia! Aleluia!

Pace şi bine!

Pr. Mihai Afrenţoae, OFMConv.

Note:

[1] De exemplu, Nestle-Aland²⁸, Novum Testamentul Graece, Münster-Westphalia, 2012, 176.

[2] H.J.D. Denzinger, Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Würburg 1957, nr. 784.

* * *

Predici la Radio Iaşi - Înălţarea Domnului (Anul B)