Scurtă reflecţie la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Isus Cristos - 2016

Schimbarea la faţă a lui Isus a prevestit în chip minunat desăvârşirea tainei înfierii noastre

Biblia spune: "Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom 3,23). "Plata păcatului" este moartea (cf. Rom 6,23). Isus este Mielul lui Dumnezeu a venit să ridice păcatele lumii la cruce (cf. In 1,29).

"Isus a început să spună ucenicilor săi că el trebuie să urce la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie" (cf. Mt 16,21). Cu toate că ucenicii erau cu Isus de mai bine de trei ani, ei încă nu acceptau că Isus trebuie să sufere, să moară, să învie din morţi şi astfel să intre în slava sa (cf. Mt 16,22) şi astfel să se poată propovădui tuturor neamurilor, în numele lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim (cf. Lc 24,46-47).

Isus, care obişnuia să-şi acopere şi să-şi ascundă cu grijă gloria cerească sub umilul "chip de rob" (Fil 2,7), iată că acum după şase zile, de când le-a vorbit ucenicilor săi despre trebuinţa pătimirilor, morţii şi învierii sale, dar şi despre trebuinţa pătimirilor, morţii şi învierii lor, fapt care îi întristase mult, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi i-a dus deoparte, pe un munte înalt, şi acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor. Faţa lui strălucea ca soarele şi hainele sale au devenit albe ca zăpada. Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie şi stăteau de vorbă cu el (cf. Mt 17,1-3).

Dar, oricât de mari ar fi fost aceşti martori ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, ei trebuie să se plece în faţa gloriei lui Isus, Fiului preaiubit al Tatălui. La cruce legea şi profeţii au luat sfârşit şi de atunci încolo Dumnezeu vorbeşte oamenilor prin Fiul. Deci să-l ascultam pe Fiul, căci asta vrea Dumnezeu (cf. Lc 9,35; Evr 1,2).

Gloria arătată pe chipul lui Isus şi a celor doi martori din cer, Moise şi Ilie, este gloria la care va ajunge Isus prin pătimirile, moartea şi învierea sa, dar aceasta este şi gloria la care vor ajunge toţi ucenicii lui Isus care formează Biserica, dar ucenici căzuţi în puterea morţii.

La Cezareea lui Filip unde le-a vorbit de necesitatea crucii pentru mântuire şi chiar pe Tabor, unde le-a arătat gloria care vine din cruce, ucenicii nu au înţeles mare lucru. De aceea, Isus, în timp ce Moise şi Ilie se întorceau la odihna lor, îşi reia înfăţişarea sa de om smerit şi chipul de rob, pe care le avusese mai înainte de schimbarea la faţă şi, coborând de pe munte, îşi continuă drumul crucii, chiar dacă atunci când a fost trădat şi prins, toţi l-au părăsit.

Chiar dacă copilul bolnav nu înţelege şi refuză medicul, părinţii îl duc la medic. Chiar dacă un pacient nu înţelege gravitatea bolii sale şi refuză operaţia, medicii îl operează. Aşa a făcut şi Isus. Fără aprobarea lor, a mers la cruce.

Dar, aşa cum copiii sau bolnavii care au fost trataţi contra voinţei lor, mai târziu când s-au făcut bine, înţelegând dragostea părinţilor şi a medicilor le mulţumesc şi îi laudă, tot astfel apostoli şi oamenii păcătoşi care s-au văzut mântuiţi la cruce, mai târziu au înţeles importanţa crucii pentru mântuirea lor şi i-au mulţumit lui Isus.

Astfel, Petru, primul mare opozant al crucii la început, când a înţeles valoarea crucii pentru mântuire, a fost primul care şi-a exprimat mulţumirea prin predică şi prin scris (cf. Fap 2,22-24; 2Pt 1,17-18)

Dar iată şi o lecţie bună pentru noi. Când Isus nu a putut vorbi cu ucenicii săi despre importanţa patimii, morţii şi învierii sale pentru mântuirea lumii, el a vorbit despre asta, spre înţelepţirea ucenicilor, cu Moise şi cu Ilie (cf. Lc 9,22). De aceea, sfinţii, când nu găseau înţelegere la oameni în materie de credinţă, tot spre înţelepţirea lor, vorbeau cu Dumnezeu, vorbeau cu sfinţii din cer, dar mai vorbeau şi cu aştrii, cu florile, cu peştii, cu păsărelele şi celelalte vieţuitoare. Aşa să facem şi noi când nu găsim oameni care să ne asculte când vorbim de mântuirea sufletului.

Tot spre înţelepţirea lor, Tatăl le-a vorbit din nor despre Isus: "Acesta este Fiul meu preaiubit, de dânsul să ascultaţi!" (cf. Mc 9,7). Cu cât mai mare demnitate are o persoană care vorbeşte, cu atât mai importante sunt cuvintele sale. Dacă Dumnezeu cel veşnic ne cheamă astăzi să-l ascultă pe Fiul său prin care ne vorbeşte de aici înainte, cu atât mai mult trebuie să-l ascultăm învăţătura (cf. Evr 12,25).

Amăgite de diavol şi de emisarii lui, mulţimile îl considerau pe Isus ca un profet, nu ca pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul (cf. Lc 9,19). Un om oricât de mare ar fi el, nu poate mântui pe nimeni, iar diavolul nu se teme de el. Şi a vorbi de Isus numai ca om, este un semn de respingere a persoanei sale divine şi a mântuirii sale.

De aceea, Isus ne invită să-l urmăm pe drumul său de respingere şi de suferinţă. Acest drum cere nu numai renunţarea la unul sau la altul dintre lucruri, ci şi lepădarea de eul nostru, de toată voinţa proprie care se împotriveşte lui Dumnezeu şi voinţei sale de mântuire. Faţă de lume şi poftele ei, creştinii sunt morţi (cf. Gal 6,14), dar ei sunt vii pentru Dumnezeu şi pentru cer.

Tot înşelaţi de diavol, ucenicii voiau să facă colibe pe Tabor ca să rămână acolo. Nimănui nu-i este permis să trăiască "pe Tabor", atâta timp cât este pe pământ. Cine va vrea să-şi salveze viaţa o va pierde. Iar cine îşi va jertfi viaţa, o va câştiga veşnic (cf. Lc 9,24)

Chiar dacă ne place sau nu ne place, pentru a scăpa de urmările păcatului şi să ajungem iar în împărăţia cerurilor, la strălucirea şi fericirea cerului din care am căzut, avem nevoie zilnic de crucea lui Isus, dar şi de crucea noastră. Căci numai prin cruce se ajunge la lumină. Dacă am înţeles asta, am înţeles totul.

Dumnezeule, care, prin slăvita schimbare la faţă a Fiului tău unul-născut, ai întărit misterele credinţei cu mărturia Legii şi a profeţilor şi ai prevestit în chip minunat desăvârşirea tainei înfierii noastre, dăruieşte-ne nouă, slujitorilor tăi, ca, ascultând glasul Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a deveni împreună moştenitori cu el.

Pr. Ioan Lungu