Corijarea aproapelui este o manifestare a iubirii reciproce, cerută de Dumnezeu celor care cred.
Iubirea şi grija lui Dumnezeu pentru mântuirea omului căzut în păcat sunt tema lecturilor din această duminică a XXIII-a de peste an. După ce Dumnezeu ne-a spus în Scripturi că numele lui este iubire (cf. 1In 4,8), că el nu a creat moarte, nu a pus otravă de moarte în om şi nu se bucură de pieirea celor vii (cf. Înţ 1,13-14); după ce ne-a asigurat că nici după căderea noastră în păcat nu ne vrea moartea, ci mântuirea prin convertire (cf. Ez 33,11); în cele din urmă, când l-a dat la moarte pe Fiul său, Isus pentru mântuirea noastră (cf. Rom 8,32), ne-a demonstrat clar că el nu doreşte pierzarea nimănui, ci că doreşte într-adevăr toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului şi la mântuirea împlinită de el (cf. 1Tim 2,4).
Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi poartă grijă de mântuirea şi fericirea lor: pentru că fiecare om poartă în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; pentru că fiecare om este copilul lui Dumnezeu; pentru că fiecare om este frate cu Isus Cristos; pentru că fiecare om este templul al Duhului Sfânt; pentru că fiecare om a fost făcut de Dumnezeu moştenitorul împărăţiei cerurilor.
Fiecare om care a păcătuit sau păcătuieşte este o victimă a invidiei diavolului (cf. Înţ 2,24). Dar Dumnezeu nu i-a permis şi nu-i va permite niciodată diavolului să strice planurile sale referitoare la fericirea veşnică a omului. De aceea Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, cele două braţe ale sale, cum spune sfântul Irineu (130-202), se va îngriji de mântuirea şi fericirea fiecărui om căzut în păcat.
Se spune că un om, uimit de grija lui Dumnezeu pentru mântuirea omului păcătos, s-a dus odată la un duhovnic pentru a-i cere sfat în legătură cu acest fapt. Atunci omul lui Dumnezeu l-a întrebat: "Ce faci tu când ţi se murdăreşte cămaşa, o arunci sau o speli?" "O spăl şi o port din nou!" "Dacă tu nu te înduri să arunci o cămaşa murdară, ci o speli şi o porţi din nou, cum ar putea oare Dumnezeu să nu se îndure un om creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), pe care invidia şi răutatea diavolului l-a târât în păcat (cf. Înţ 2,24)? De aceea Dumnezeu îl ridică, îl curăţă în sângele lui Isus şi îl face iar copilul său.
Însă Dumnezeu a voit ca la opera mântuirii sale, prin Cristos şi Duhul Sfânt, să participe şi omul căzut, ca o confirmare a faptului că doreşte mântuirea neamului omenesc. Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni contra voinţei lui. Dumnezeu, ne-a creat liberi şi ne respectă această libertate, chiar şi atunci când noi o folosim rău. Aşa s-a întâmplat de la primul om şi aşa se va întâmpla până la ultimul om.
Undeva, în ţara noastră, după ce nişte revărsări de ape au avariat multe drumuri şi locuinţe, au venit nişte lucrători trimişi de autorităţi ca să-i ajute locuitori să-şi refacă casele şi drumurile. Dar surpriză, în timp ce oamenii trimişi de autorităţi lucrau la refacerea caselor şi drumurilor, sinistraţii, în loc să lucreze împreună cu trimişii, stăteau prin bodegi, se distrau şi râdeau de autorităţi şi de oamenii trimişi să-i ajute.
Pentru ca şi în cele spirituale să se întâmple la fel, sfântul Augustin (354-430) ne spune: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine". Acest adevăr este întărit şi confirmat de lecturile biblice de astăzi, care ne spun că Dumnezeu a încredinţat fiecărui membru al poporului său, încă din Vechiul Testament, misiunea de a colabora cu el la ridicarea, întărirea şi mântuirea oricărui om căzut în păcat: "Fiul omului, te pun supraveghetor peste israeliţi. Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura mea şi să-i înştiinţezi din partea mea, pentru a nu te trage la răspundere pentru moartea lor" (Ez 33,7-9). Iar în Noul Testament însuşi Isus ne spune: "Dacă fratele tău a săvârşit un păcat, du-te şi mustră-l; dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău" (Mt 18,15-16). Sfântul Paul ne spune: "Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea" (2Cor 5,19).
Dacă nu ne este permis să trecem pe lângă un animal căzut fără să-l ajutăm să se ridice de sub povoara lui (cf. Ex 25,5); dacă nu ne este permis să trecem pe lângă oaia rătăcită, fără să o ducem acasă la stăpânul ei (cf. Dt 22,1); dacă nu ne este permis să trecem pe lângă boul căzut în fântână fără să-l scoatem de acolo, chiar în zi de sărbătoare (cf. Lc 14,5), cu atât mai puţin nu ne este permis să trecem pe lângă un semen de al nostru căzut sub povoara păcatului său, fără să-l ajutăm să se ridice; cu atât mai puţin nu ne este permis să trecem pe lângă semenul nostru rătăcit de la adevăr fără să-i arătăm calea cea bună şi să-l ducem acasă la Tatăl; cu atât mai puţin nu ne este permis să trecem pe lângă semenul nostru căzut în adâncul iadului fără să-l scoatem de acolo.
În Biblie, Biserica este asemănată şi cu un trup viu (cf. 1Cor 12, 12-13.25-27). Aşa cum Dumnezeu a pus o lege în fiecare mădular al trupului uman, ca, atunci când unuia i se întâmplă ceva rău, toate să acţioneze în sprijinul lui; sau, atunci când chiar un mădular acţionează nepotrivit scopului lui şi dăunează întregului trup, toate mădularele să reacţioneze, pentru ca întreg trupul să nu ajungă la moarte.
Tot astfel Dumnezeu a pus o lege în fiecare membru al trupului mistic al lui Cristos sau al comunităţii umane, ca atunci când cineva este abuzat din afară, toate să-i vină în ajutor; sau când un membru al Trupului mistic comite un abuz care afectează negativ şi alte mădulare şi pune în pericol viaţa comunităţii, toate să strige şi să acţioneze, pentru ca întreg Trupul mistic să rămână puternic şi viu.
Grija pentru mântuirea aproapelui nostru este absolut necesară ca şi grija pentru mântuirea proprie; această grijă este o manifestare a iubirii reciproce, cerută de Dumnezeu oricărui om care crede: "Să mustri pe aproapele tău ca să nu porţi păcatul lui" (Lev 19,17); "Să-l avertizezi, ca să nu mori împreună cu el (cf. Ez 33,8). Aşa cum dintr-un trup nici un mădular nu se salvează singur, fie în caz de incendiu, fie în caz de dintr-o molimă, fie în caz de accident, ci numai împreună cu toate celelalte mădulare, tot astfel, în Biserică, Trupul mistic al lui Isus, nimeni nu se mântuieşte singur de molima păcatului şi de osânda veşnică, ci numai împreună cu fraţii. De aceea, sfântul Paul ne spune astăzi: "Să nu aveţi altă datorie faţă de nimeni, afară de datoria de a vă iubi (de a vă salva) unii pe alţii" (Rom 13,8).
Orice membru al Bisericii care crede că se poate mântui de unul singur se aseamănă cu struţul care, punându-şi capul sub nisip, crede că este salvat şi în siguranţă, dar în realitate este în cel mai cumplit pericol. Costache Ioanid (1912-1987), în poezia Vecinul din iad, ne spune că un om cu viaţa morală a ajuns în iad, pentru că în viaţă a trecut mereu nepăsător pe lângă vecinul lui cu viaţă stricată, fără să-l mustre spre mântuire, spunând ca şi Cain că nu este păzitorul fratelui său (cf. Gen 4,9).
Regele Carol al VIII-lea al Franţei (1483-1498) îi spunea într-o zi plin de amărăciune slujitorului său, Bernard: "Dacă sunt puţini regi înscrişi în catalogul sfinţilor, asta se datorează faptului că sunt înconjuraţi de prea mulţi linguşitori şi de prea puţini curajoşi care să le spună adevărul despre greşelile lor şi să se schimbe".
Iată câteva exemple de oameni din Biblie, care au fost câştigaţi pentru Dumnezeu prin mustrare: Moise, mustrat de socrul său Ietro (cf. Ex 18,17-18); David, mustrat de profetul Natan (cf. 2Sam 12,7.13); Petru mustrat de Isus când se împotrivea planului divin de mântuire a lumii prin cruce (cf. Mt 16,23); Iacob şi Ioan, mustraţi de Isus pentru că au cerut foc din cer pentru pedepsirea samaritenilor potrivnici (cf. Lc 9,54-55) şi apoi pentru că voiau locuri de frunte între ceilalţi apostoli (cf. Mc 10,35-40); Toma mustrat de Isus pentru necredinţa sa în înviere (cf. In 20,27-28).
Istoria Bisericii are şi ea multe exemple de mustrări fericite. Amintesc doar câteva spre edificare: sfântul Ioan Bosco (1815-1888) a fost mustrat de mama sa, fericita Margareta Occhiena Bosco (1788-1856), şi când era copil şi când era preot, şi astfel au ajuns amândoi sfinţi. Sfântul Ludovic al IX-lea (1214-1270), regele Franţei, a fost mustrat de mama sa, sfânta Blanca de Castilia (1188-1252), şi când era copil şi când era rege, şi astfel au ajuns amândoi sfinţi. Sfântul Camil de Lellis (1550-1614) a fost mustrat pentru viaţă delăsată de superiorul său şi astfel au ajuns amândoi sfinţi. Mulţi copii delicvenţi, educaţi şi dojeniţi de sfinţi ca Filip Neri, Ignaţiu de Loyola, Ioan Bosco, Vinceţiu de Paul, s-au corectat şi au ajuns sfinţi. Ferice de toţi aceia care au parte de părinţi şi oameni buni care să-i corecteze!
Regele Franţei Henric al IV-lea (1572-1610), care ştia că "nebunia este lipita de inima copilului şi că numai nuiaua certării o va alunga de la el" (Prov 22,15), folosea deseori nuiaua certării pentru a-l corecta pe fiul său, viitorul rege Ludovic al XIII-lea (1601-1643). Odată, pe când regele îşi corecta fiul, regina mamă, i-a luat apărarea copilului prin plâns. "Plângi, i-a zis regele, pentru că sunt serios şi sever cu fiul nostru; dar, dacă nu îl corectez acum, tu vei plânge mai târziu când el te va trata cu duritate". Cuvintele regelui s-au adeverit. Când Ludovic al XIII-lea (1601-1643) a ajuns rege, a întemniţat-o pe mama sa timp de mai multe luni şi apoi a obligat-o să părăsească palatul regal. Sărmana mamă, după ce a rătăcit un timp prin ţară, a murit de supărare.
În trupul mistic este exact ca şi în trupul uman: mădularul bolnav netratat la timp curând provocă suferinţă şi chiar moarte. Câţi părinţi sunt bruscaţi şi violentaţi de copiii lor! Câţi părinţi au murit de tratamentul rău al odraslele lor! Câţi părinţi au ajuns chiar osândiţi la iad, pentru că nu şi-au educat creştineşte şi nu şi-au corectat copiii la timp!
Şi încă un lucru foarte important de ţinut minte: Ceea ce părinţii nu fac la timpul potrivit în privinţa educaţiei şi corijării creştine a copiilor lor, aşa cum o cere Dumnezeu, nu se mai poate repara nici de mii de preoţii, nici de mii de profesorii, nici de mii de supraveghetori. De părinţi, care sunt primii preoţi, primii profesori şi primii supraveghetori pentru copiii lor, depinde dacă vom mai avea creştini buni şi sfinţi, şi un trai bun.
Sfânta Carte ne spune: "Mustră-l pe cel înţelept şi te va iubi. Mustră-l pe cel nechibzuit şi te va urî" (Prov 9,8). "Cine nu iubeşte mustrarea este lipsit de chibzuinţă" (Prov 12,1). Samuel l-a mustrat pe regele Saul şi acesta l-a urât (cf. 1Sam 16,2). Isaia l-a mustrat pe Ahaz şi acesta l-a urât (cf. Evr 11,37). Ieremia l-a mustrat pe preotul Paşur şi acesta l-a aruncat într-o fântână (cf. Ier 38,1-13). Ioan Botezătorul i-a mustrat pe Irod şi Irodiada şi aceştia l-au ucis (cf. Mc 6,19.27). Isus i-a mustrat spre mântuire pe farisei, pe cărturari şi pe mai marii preoţi (cf. Mt 23,1-36), iar aceştia au cerut şi au obţinut de la Pilat condamnarea lui la moarte (cf. Mt 27,26).
Cine nu primeşte învăţătura bună, devine nechibzuit şi merge sigur la pierzare, pentru că se lipsesc singuri de Dumnezeu şi ajutorul lui. Astfel de nechibzuiţi care au lepădat pe Dumnezeu şi ajutorul lui, murind repede şi ruşinos, au fost: regele Saul, regele Ahaz, regele Antioh Epifanul, regele Irod şi alţii.
Din poruncă divină, toţi cei care credem în Cristos şi formăm Biserica sa am primit porunca de a înştiinţa şi de a mustra pe fraţii căzuţi în greşeală, pentru ca să nu purtăm povoara păcatului lor şi pentru a nu ne osândi împreună cu ei. Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: "Creştinul este omul căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi oamenii spre mântuire".
Numai că motivul oricărei atenţionări şi mustrări fraterne trebuie să fie numai iubirea; iar scopul trebuie să fie numai slava lui Dumnezeu şi mântuirea aproapelui. Şi pentru că multe corectări şi dojeniri pot fi făcute din falsă iubire şi pot ascunde fie interese meschine, fie pofta de mărire deşartă, fie invidia, fie răutate, lectura a doua aminteşte celor chemaţi să atenţioneze şi să mustre că iubirea nu face nici un rău aproapelui şi că numai iubirea curată este împlinirea desăvârşită a Legii (cf. Rom 13,10).
Sfântul Augustin sintetizează: "Iubeşte şi fă ceea ce-ţi place! Dacă taci, taci din dragoste; dacă vorbeşti, vorbeşte din dragoste; dacă îl corijezi pe cineva, corijează-l din dragoste; dacă ierţi, iartă din dragoste! Să ai în inimă rădăcina dragostei, fiindcă din această rădăcină nu poate odrăsli decât binele!"
Iubirea este totdeauna inventivă. Sfântul Arsenie (354-449), care în viaţa civilă lucrase ca funcţionar al curtea împăratului Teodosie I (347- 395), a deprins obiceiul de a sta picior peste picior în adunări, obicei cu care a intrat şi în mănăstire. Călugării voiau să-i atragă atenţia, dar nu ştiau cum să o facă fără a-l supăra. De aceea, s-au înţeles între ei ca un alt călugăr să stea picior peste picior în adunări, pentru ca, dojenindu-l pe acesta, să înţeleagă şi Arsenie. Arsenie a înţeles lecţia şi s-a corectat.
Isus, în evanghelia de astăzi, ne spune că pe cei care nu primesc mustrarea şi nu se îndreptă să-i socotim ca pe păgâni şi vameşi (cf. Mt 18,17). Dar asta nu înseamnă că trebuie să-i excludem de la dragostea noastră, ci din contra, trebuie să ne înmulţim eforturilor pentru câştigarea lor, căci ultima poruncă a lui Isus a fost evanghelizarea lumii întregi, cu toţi păgânii şi vameşii ei (cf. Mt 28,19-20).
Să ne amintim din evanghelii că mulţi dintre preoţii care nu au ascultat dojenile lui Isus, ba chiar l-au condamnat la moarte, s-au convertit mai târziu în urma predicării evangheliei şi a dragostei primilor creştini (cf. Fap 6,7). Să ne amintim şi din Istoria Bisericii că mulţi din cei care nu s-au convertit nici între patru, nici între mai mulţi ochi, nici chiar în faţa comunităţii, s-au convertit mai târziu, tot prin predică şi dragoste. În acest sens avem exemplul călugărul desfrânat care nu s-a convertit nici între patru ochi, nici în faţa a mai multor ochi, nici chiar în faţa comunităţii; dar s-a convertit împreună cu tovarăşa sa de păcat, în faţa bunătăţii şi a cuvântului iubitor al episcopului Amona, care tocmai îi prinsese în fapt.
Isus ne vorbeşte astăzi şi despre faptul de la lega şi dezlega în cer şi pe pământ. De dragostea, de munca şi de rugăciunea noastră depinde mântuirea multor oameni căzuţi în păcat; noi îi putem, fie lega în starea lor rea, fie îi putem dezlegăm, pentru timp şi pentru veşnicie. Dacă vom dori din toată inima, dacă vom munci cu toată ardoarea şi dacă ne vom ruga cu toată stăruinţa pentru convertirea celor căzuţi şi împietriţi în păcat, o vom primi, căci Isus asta doreşte şi ne cere (cf. Mt 18,18-20). De aceea: "Astăzi dacă am ascultat glasul Domnului, să nu ne împietrim inimile noastre" (Ps 95,8), ci să avertizăm şi să dojenim.
Mult curaj, multă dragoste, multă rugăciune şi mult ajutor de la Domnul în misiunea de correctio fraterna, aşa cum a numit sfântul Benedict de Nursia (480-543), lucrarea de avertizare şi mustrare creştină, căci "cine îi va învăţa pe alţii să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci" (Dan 12,3); căci "cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, îşi va mântui sufletul şi îşi va acoperi o sumedenie de păcate" (Iac 5,20).
Pr. Ioan Lungu
