"Mă vor glorifica animalele câmpului, şacalii şi puii de struţ, pentru că voi da apă în pustiu" (Is 43,20)
Suntem aproape de finalul Postului Mare, timp de har şi de mântuire, iar Biserica ne cheamă cu insistenţă la convertire şi pocăinţă, spre iertarea păcatelor şi spre mântuirea sufletelor. Biserica, în această duminică, ne vorbeşte despre chemarea lui Dumnezeu la convertire şi pocăinţă, adică despre chemarea de a considera toate cele trecătoare la justa lor valoare şi să dăm prioritate cunoaşterii şi comuniunii cu Isus Cristos (cf. Fil 3,8), care ne va reda locurile noastre bune pe care noi le-am avut în cer lângă tronul divin, dar locuri pe care le-am pierdut din invidia diavolului (cf. Înţ 2,24), ajungând să trăim, aşa cum ne spun prima lectură şi psalmul responsorial de astăzi (cf. Is 43,16-21; Ps 126,1-6), în pământ fără apă şi pustiu, ca struţii şi şacalii, departe de Dumnezeu şi de bucuriile Sionului. Dar Biserica ne vorbeşte astăzi şi de bunătatea şi voinţa lui Dumnezeu de a ne ridica iarăşi, prin Cristos, până la tronul său, căci el însuşi ne spune în versetul de la evanghelie "Întoarceţi-vă la mine din toată inima, căci eu sunt milostiv şi îndurător" (Ioel 2,12-13).
De fapt, toate pierderile cauzate nouă de diavol le-am văzut în toate cele cinci duminici ale Postului Mare. Dar nobleţea şi bunătatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt au depăşit şi vor depăşi veşnic răutatea satanei, căci Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, ne va reda toate cele pierdute; adică ne va ridica din toate căderile şi infidelităţile noastre, ne va spăla de toate păcatele şi întinările noastre, ne va întoarce din toate captivităţile noastre, ca pe pâraiele secate în Negheb (cf. Ps 126,4), ne va schimba din struţi şi şacali sălbatici în oiţe blânde (cf. Is 43,20), ne va reda demnitatea de fii buni şi de mirese fidele şi ne va duce iarăşi în ţara şi moştenirea visurilor noastre, paradisul (cf. Ps 126,1; Is 43,19), căci lui Dumnezeu nu-i pare rău nici de chemarea făcută şi nici de darurile acordate (cf. Rom 11,29).
Duminica trecută evanghelia ne-a reamintit că suntem copiii lui Dumnezeu cel atotputernic şi veşnic fericit, copii care am fost chemaţi să împărtăşim împreună cu Tatăl nostru ceresc viaţa, bogăţia, puterea şi fericirea eternă a paradisului (cf. Lc 15,11-32). Duminica aceasta evanghelia ne reaminteşte că, pe lângă faptul că suntem copiii lui Dumnezeu, mai suntem şi miresele lui iubite, mirese şi regine ridicate din sclavie şi chemate de el în slavă (cf. Ez 16,4-13; In 8,1-11).
Şi iarăşi, dacă evanghelia din duminica trecută ne-a arătat că Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne-a apărat cauza în faţă unui frate mai mare cu pretenţii de neprihănire, deşi era păcătos (cf. Lc 15,31-32), duminica aceasta evanghelia ne arată că acelaşi Isus ne apără cauza tot în faţa unor oameni cu pretenţii de neprihănire (cf. In 8,7-9), dar în realitate nişte călcători de lege, căci au introdus divorţul şi recăsătorirea în sânul poporului ales (cf. Mt 19,8; Mc 10,5), care sunt tot un adulter, dar mascat, şi au făcut din Lege un instrument prin care să se înalţe pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu (cf. Mt 6,2.5).
Pentru dragostea sa mare faţă de noi, copiii şi miresele lui Dumnezeu, Isus şi-a făcut duşmani care l-au urât întru atât că-i doreau moartea şi chiar l-au ucis pe lemnul de ocară al crucii (cf. Dt 21,23; Gal 3,13). Duşmanii binelui, în persoana femeii adultere, ne-au adus şi pe noi în faţa lui Isus. Prin persoana femeii adultere căutau să-i întindă o cursă de moarte lui Isus, crezând în mod greşit că dacă vor omorî păstorul, vor risipi iar oile (cf. Mt 26,31; Mc 14,27); că dacă îl vor omorî pe moştenitorul viei, vor putea pune mâna pe via Tatălui, adică pe noi (cf. Mt 21,38; Mc 12,7; Lc 20,14); că dacă îl vor scoate pe Isus din lume ca pe o piatră nefolositoare, construcţia lumii noi începută de el se va prăbuşi (cf. Ps 118,22: Is 43,18).
Dar Isus nu este niciodată singur, căci el este întotdeauna în părtăşie cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 8,16; 16,32). Chiar dacă iadul şi oamenii lui l-au respins pe Isus din cauza noastră ca pe o piatră nefolositoare, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a făcut din Isus piatra din capul unghiului a Bisericii (cf. Lc 20,17; Ef 2,20; 1Pt 2,4), piatră de care mulţi se vor poticni spre cădere, piatră care îl va nimici pe toţi cei care se vor ciocni de el, piatră care îi va zdrobi pe toţi cei peste cei care va cădea (cf. Lc 20,18); dar şi piatră de sprijin şi de ridicare pentru mulţi (cf. Lc 2,34). Chiar dacă duşmanii l-au ucis pe Isus din cauza noastră, Slava şi Duhul Tatălui l-au înviat la o viaţă nouă şi cerească pe el, dar ne vor învia şi pe noi la o viaţă nouă şi cerească, ca să trăim veşnic împreună cu el (cf. Rom 6,4; 8,11).
Astăzi duşmanii noştri, prin femeia adulteră, ne-au adus şi pe noi în faţa lui Isus, în toată goliciunea şi mizeria păcatului nostru în care ne-a târât potrivnicul nostru, diavolul. Ne-au adus în faţa lui Isus, pentru ca prin Isus să ne omoare şi, apoi, prin noi să-l omoare şi pe Isus. De aceea, să nu ne mire faptul că duşmanii nu l-au adus în faţa lui Isus şi pe cel care a sedus-o şi a golit-o pe femeie de harurile şi de comorile divine, pentru că în ecuaţia mântuirii numai Isus şi noi oamenii contăm cu adevărat. Cel care ne-a sedus la adulter este diavolul, dar el nu contează în ecuaţia mântuirii, căci el nu are acces la tronul harului şi la iertare.
Evanghelia ne spune că, la acuzele potrivnicilor noştri, Isus s-a plecat şi a început să scrie cu degetul pe pământ (cf. In 8,6-7). Multe înţelesuri şi explicaţii se pot da acestui gest al lui Isus, de la scrierea păcatelor şi a numelor acuzatorilor, până la scrierea condamnării şi a respingerii lor veşnice. Dar cred că principalul şi adevăratul înţeles al plecării lui Isus până în praful drumului pentru a scrie cu degetul pe pământ este acela că noi, copii şi mireasa lui Dumnezeu, din înaltul şi gloria cerului, căzusem în noroiul păcatului, iar Isus s-a plecat până la pământ ca să ne ridice de acolo şi să ne dea onoarea pierdută.
Apoi, Biblia ne mai sugerează încă un motiv major pentru care Isus s-a plecat să scrie în praful drumului: "Cei ce se abat de la mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie" (Ier 17,13). Da, Isus se pleacă pentru a ridica de la pământ pe toţi cei care cred în el, care primesc iertarea şi mântuirea lui. Dar Isus s-a plecat până la pământ pentru a scrie acolo numele tuturor celor care se abat de pe calea cerului şi îl părăsesc pe Dumnezeu, izvorul apelor vii.
La începutul misiunii sale, Isus a spus că el nu a venit să desfiinţeze Legea sau profeţii, nu a venit să le desfiinţeze, ci a venit ca să le desăvârşească (cf. Mt 5,17). Aşadar, ceea ce este scris în Lege cu privire la păcat în general (cf. Rom 6,23) şi la adulter în special, moartea prin lapidare (cf. Lev 20,10; Dt 17,7; 22,23-24), trebuie plătit. Isus a dezaprobat mereu şi total necurăţia, infidelitatea, adulterul, divorţul, recăsătorirea divorţaţilor, privirile pătimaşe şi poftele necurate (cf. Mt 5,27-32), păcate care rănesc adânc inima de Tată a lui Dumnezeu, chiar dacă aceste păcate se comit cel mai adesea în ascuns şi departe de ochii oamenilor, dar niciodată ascunse şi departe de ochii lui Dumnezeu (Ps 90,8; Ps 139,7-12). Ca să ne dăm seama cât de grav este acest păcat în ochii lui Dumnezeu, nu avem decât să mergem cu gândul la potopul de pe vremea lui Noe şi la moartea celor din Sodoma şi Gomora. Dar tot la fel de mult Isus a dezaprobat şi îndreptăţirea de sine (cf. Mt 7,1-5). Până când un om nu încetează să facă răul şi nu se întoarce de la păcatele sale, nu se converteşte cu adevărat (cf. Ps 32,1.6; 1In 1,7.9).
Ceea ce nu trebuie să pierdem din vedere în pericopa evanghelică de astăzi este faptul că Isus urmăreşte nu numai mântuirea femeii adultere, dar şi mântuirea acuzatorilor ei, chiar dacă aceştia au pretenţii de neprihănire, căci Isus a venit să caute şi să mântuiască tot ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10), deci şi pe ei. Căci, aşa cum spune prima lectură de astăzi, Isus a venit să facă o lume nouă, să aducă o mântuire nouă, să transforme orice pământ sterp şi uscat în grădină, să facă din toţi şacalii şi struţii sălbatici oiţele sale blânde, să facă din toţii fiii risipitori şi din toate femeile greşitoare copiii şi mirese ale Tatălui său (cf. Is 43,16-21). De aceea le-a aruncat provocarea: "Cine este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea" (cf. In 8,7).
Acuzatorii lui Isus şi ai femeii, deşi l-au văzut pe Isus plecat în ţărână pentru a-i ridica pe toţi cei păcătoşi din căderile lor adânci, deşi au fost siliţi să se recunoască păcătoşi prin lăsarea pietrelor din mâini, deşi veniseră cu gând de a-l prinde în vorbă pe Isus, ca mai apoi să-l poată acuza şi ucide, au plecat prinşi în propria lor capcană; deşi au venit hotărâţi de a nu-l lăsa pe Isus să le scape, au plecat neputincioşi ca aprozii şi recunoscând tacit că nimeni nu a vorbit vreodată ca Isus (cf. In 7,46). Dar cu toate acestea acuzatorii au plecat din faţa lui Isus fără mântuire. Au fost prea mândri pentru a se recunoaşte în mod expres păcătoşi şi apoi să ceară iertare şi mântuire de la Isus. Chiar dacă acum au plecat dezarmaţi şi ruşinaţi, ca şi diavolul de la ispitirea lui Isus, vor reveni în lupta contra lui Isus: la vindecarea orbului din naştere, la prinderea lui Isus în complicitate cu Iuda, la judecata nedreaptă a lui Pilat, la răstignirea, moartea şi îngroparea lui Isus şi mai ales la prigoana creştinilor din toate timpurile.
Este interesant de observat că, în momentul în care a rămas singur cu femeia, Isus şi-a arătat misiunea pentru care a venit în lume: nu să osândească lumea, dar să o mântuiască (cf. In 3,5), nu să desfiinţeze Legea şi Profeţii, dar să le desăvârşească (cf. Mt 5,17). De aceea, când femeia îi spune lui Isus că nimeni nu a condamnat-o, Isus îi spune: "Nici eu nu te condamn. Mergi şi de acum înainte să nu mai păcătuieşti" (cf. In 8,11). Aceleaşi cuvinte mângâietoare Isus ni le spune şi nouă celor din această biserică, dar şi unuia fiecăruia dintre oamenii păcătoşi de pe întregul pământ. Dar Isus nu ne spune: "Nu te osândesc pentru că sunt de acord cu păcatul tău, ci ne spune eu nu te osândesc pentru că voi osândi păcatul tău la cruce, pentru că am să plătesc pentru păcatul tău la cruce"! Isus va pune crucea sa între această femeie şi păcatul ei, între toţi oamenii şi păcatul lor. Cel născut din fecioară neprihănită (cf. Lc 1,28), cel care a trăit neprihănit toată viaţa lui (cf. In 8,46; 14,30), va lua păcatele oamenilor asupra sa (cf. In 1,29), ba chiar se va face el însuşi păcat pentru noi (cf. 2Cor 5,21), va merge la cruce pentru a suferi pedeapsa pentru păcatele acestei femei, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele lumii întregii (cf. 1In 2,2), pentru că el voieşte să ne mântuiască pe toţi.
Acum mulţi oameni păcătuiesc şi chiar se ridică împotriva lui Isus, dar Isus tace. Însă când va veni ca judecător, va vorbi el şi toţi vor amuţi. Acum Isus împarte iubire şi har, dar când va veni ca judecător, va avea numai dreptate şi judecată (cf. Mt 25,32-33). Înainte de judecată, Isus ne oferă iubire şi har, ne oferă iertare şi mântuire gratuită şi nemeritată. Sfântul Paul avea să spună: "Nu mai este osândire pentru cei care sunt în Cristos" (Rom 8,1). Însă cei care acum refuză iubirea, iertarea şi mântuirea sa, toate gratuite şi nemeritate, printr-o convertire şi o pocăinţă sinceră, vor ajunge în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 21,8), vor plânge şi vor scrâşni din dinţi de durerea de acolo şi de regretul că aici l-au refuzat pe Isus şi mântuirea lui (cf. Lc 13,28). Cei care trăiesc o viaţă de păcat, fără convertire, orice ar face este fără valoare. Iar cei care se convertesc şi trăiesc o viaţă de neprihănire, chiar dacă mai greşesc, sunt şi vor fi iertaţi.
Psalmistul ne spune astăzi: "Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu strigăte de bucurie. Cei care merg plângând când aruncă sămânţa se vor întoarce cu bucurie când îşi vor strânge snopii" (Ps 126,5-6). Isus este cel care a semănat cu lacrimi, Isus este cel care a umblat plângând aruncând pe pământ sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. De aceea, tot Isus este acela care s-a ridicat din moarte şi s-a întors la cer cu bucurie şi veselie, cu snopi mari şi cu belşug de suflete salvate.
Dar semănatul cu plâns şi lacrimi trebuie să fie şi partea noastră pe acest pământ, ca atunci când vom pleca din această lume, seceratul cu bucurie şi adunatul snopilor cu veselie să fie şi partea noastră. Acum să desţelenim ogorul sufletelor noastre, să-i smulgem buruienile care-l năpădesc, să îndepărtăm toate pietrele care împiedică creşterea şi rodul (cf. Ps 126,5-6). Adică, după sfântul Paul, acum să renunţăm la toate amăgirile diavolului şi ale lumii ca la nişte gunoaie şi ca la nişte nisip fără valoare; să ne însuşim o cunoaştere temeinică a pătimirilor, a morţii şi a învierii lui Isus; să fim asemenea cu el în suferinţe şi moarte, ca apoi să fim asemenea cu el în înviere şi glorie; să semănăm evanghelia mântuirii în sufletele oamenilor cu toată puterea şi dăruirea, ca dincolo să-i culegem roadele; şi să rămânem statornici în Cristos până la sfârşit (cf. Fil 3,8-14). Asta înseamnă pentru unul fiecare dintre noi şi a ne converti şi a semăna cu plâns şi lacrimi, pentru ca la sfârşitul vieţii să putem secera şi aduna snopii cu bucurie şi veselie. Asta înseamnă a renunţa la toate cele pământeşti ca la nisip şi gunoaie, pentru a-l primi pe Cristos cu bogăţia suferinţelor, morţii şi învierii sale.
Insist un pic pe împrăştierea seminţelor evangheliei în sufletele şi în vieţile oamenilor, pe acest semănat cu plâns şi lacrimi, care reduce numărul de fii risipitori şi de femei adultere, care salvează şi mântuieşte. Să presupunem că cineva ar suferi de o boală mortală iar noi am deţine antidotul. Oare nu am comite o crimă dacă nu i l-am da? Păcatul este o boală mortală. Noi toţi cunoaştem antidotul lui, care este Cristos. Oare nu este o crimă a nu-l dărui păcătoşilor pe Cristos? Vom vedea la judecată cât de greu ne va apăsa nepăsarea noastră faţă de oamenii care mergeau pe calea pierzării! Nu vom putea spune cu ucigaşul Cain că nu suntem păzitorii fraţilor noştri (cf. Gen 4,9), căci Dumnezeu ne spune în Scriptură că suntem supraveghetorii lui Dumnezeu la mântuirea fraţilor noştri, că pierzarea lor înseamnă şi pierzarea noastră (cf. Ez 33,7-9), că cine ştie a face binele şi nu-l face păcătuieşte (cf. Iac 4,17). Apoi ne spune că ridicarea păcătoşilor înseamnă şi mântuirea noastră şi acoperirea păcatelor noastre (cf. Iac 5,20).
Oare ce s-ar fi întâmplat cu păgânii niniveteni dacă Iona nu le-ar fi predicat convertirea? S-ar fi pierdut! Ce s-ar fi întâmplat cu Iona dacă ar fi continuat să se refuze misiunea? După pedeapsa cu nereuşitele şi eşecurile vieţii, ar fi urmat pierzarea veşnică. De ce eşecurile şi nereuşitele noastre?
Odată doi tineri soţi s-au convertit şi l-au primit pe Cristos ca domn al vieţii lor. Apoi, ei au fost invitaţi la o conferinţă pentru împărtăşirea experienţei lor cu Isus. Atunci cineva le-a spus, "Când aţi venit la Cristos, aţi venit în calitate de păcătoşi falimentaţi. Nu aţi avut nimic de oferit. Acum că v-aţi convertit şi aţi primit de la Dumnezeu o bogăţie de haruri, ce veţi oferi Domnului?" Ei au răspuns că îşi vor pune viaţa lor în slujba lui Isus, pentru ca în lume să fie mai puţini fii risipitori şi mai puţine mirese adultere.
Oare de câte ori am spus până acum: "Cred într-unul Dumnezeu!", dar apoi faptele noastre au arătat cu totul altceva? Acum este momentul să eliminăm diferenţele dintre ceea ce spunem şi ceea ce facem. Domnul asta aşteaptă de la noi acum, căci în acest punct se verifică cel mai bine convertirea noastră.
Pr. Ioan Lungu
