Isus este Legea noastră cea nouă
Predica lui Isus de pe muntele fericirilor continuă şi în această duminică. Astăzi, Isus proclamă legea cea nouă. El nu abrogă legea dată prin îngeri poporului său (cf. Fap 7,53) pentru a fi deosebit, liber şi înţelept (cf. Dt 4,6), ci o perfecţionează punând accent pe dispoziţia internă şi pe inima omului, unde se dă bătălia pentru fidelitate faţă de Dumnezeu şi deschidere faţă de semeni.
Cât timp omul a locuit în paradis, el a trăit în legea iubirii de Dumnezeu şi în legea iubirii faţă de aproapele şi de toată creaţia. Când, după păcat, Dumnezeu a privit spre omul de pe pământ, acesta uitase legea iubirii şi trăia după Legea junglei, legea celui mai puternic. Să ne amintim numai de setea de sânge a lui Lameh, un nepot al lui Cain. El se lăuda în faţă nevestelor sale: "Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. Dacă Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh va fi răzbunat de şaptezeci de ori câte şapte" (Gen 4, 23-24). Încă de atunci, Dumnezeu a hotărât să-l cheme iar pe om la legea iubirii. Datorită păcatului, care slăbise mult fiinţa omului, introducerea legii iubirii în lume a trebuit să se facă lent şi pe etape. Prima etapă a acestei mari lucrări a fost legea talionului. Aceasta a fost un mare pas înainte, căci s-au limitat răzbunările nesfârşite. Acum se plătea doar ochi pentru ochi; dinte pentru dinte; mână pentru mână (cf. Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21). Apoi a urmat o nouă perfecţionare prin legea de pe Sinai, unde se cerea: "Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul" (Lev 19,18).
În legea de pe Sinai, după exilul babilonic, mânaţi de diavol, marii preoţi şi cărturarii împreună cu fariseii, consilierii lor laici, au introdus şi "legea orală" care conţinea "tradiţii bătrâneşti şi prescrieri omeneşti", adică multe amendamente şi derogări nepermise. Aceste "tradiţii şi prescrieri omeneşti" au fost ca nişte portiţe care strecurau păcatul şi sufocau Legea. După tradiţia fariseilor şi cărturarilor, "Legea" amendată şi derogată de ei cuprindea acum 613 porunci. Răul cel mare al acestor "tradiţii şi prescrieri omeneşti" a fost că ele au ajuns să fie considerate de către ei şi de către o bună parte din popor mai importante decât însăşi Legea de pe Sinai. De aceea, în prima lectură de astăzi, Siracide strigă: "Dumnezeu nu a poruncit nimănui să fie nelegiuit şi nici să păcătuiască (cf. Sir 15,21); iar psalmistul a spus şi el: "Fericit este numai omul care păzeşte Legea Domnului" (Ps 119,1)!
Astăzi evanghelia ni-l prezintă pe Isus căutând să-i aducă pe oameni fie de la legea junglei, fie de la legea talionului, fie de la legea iubirii strâmbată de cărturari şi farisei, la legea iubirii adevărate, la legea iubirii celei noi, lege după care vor trebui să trăiască toţi ucenicii săi. Dintre acele legi îndreptate şi perfecţionate de Isus, legi care poartă marca: "dreptatea fariseilor şi a cărturarilor" (cf. Mt 5,20), evanghelia de astăzi ne prezintă doar câteva dintre ele: să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu juri strâmb. Celelalte legi îndreptate de Isus regăsindu-se în alte locuri din Noul Testament.
Prima lege ştirbită de cărturari şi farisei şi îndreptată de Isus este: "Să nu ucizi" (Ex 20,13; Dt 5,17). Cetăţeanului evreu, după "dreptatea fariseilor şi a cărturarilor" (Mt 5,20), i se cerea numai să nu ucidă fizic pe cineva. Cetăţeanului împărăţiei lui Dumnezeu i se cere nu numai să nu ucidă, dar nici măcar să urască, nici să se mânie, nici să jignească, nici să-şi închidă inima faţă de lipsurile şi necazurile celorlalţi şi nici să umble prin judecăţi nedrepte. De ce? Pentru că toate acestea sunt de la diavol. Pentru că prin toate acestea l-ai ucis pe fratele tău în inima ta.
Ce înseamnă oare să-l urăşti pe fratele tău? Este să-l ucizi în inima ta! "Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el" (1In 3,15). Cine nu iubeşte pe fratele său nu este nimic şi nu foloseşte la nimic (cf. 1Cor 13,2-3).
La începutul creştinismului, în Antiohia Siriei trăiau doi buni prieteni: Niceforus (+ 257), laic, şi Sapriţius, preot. Cum diavolul nu a putut suporta această prietenie a găsit motive pentru a o transforma în ură. Niceforus suferea mult din această cauză şi căuta mereu împăcarea. Dar Sapriţius nici nu voia să audă. Între timp a început prigoana lui Valerianus şi Gallienus contra creştinilor. Sapriţius, fiind preot, a fost arestat primul dintre ei. Apoi a fost arestat şi Niceforus. Amândoi au fost condamnaţi la moarte prin sabie. În drum spre eşafod, Niceforus a căutat iar să facă pace între ei. Dar Sapriţius a refuzat din nou. Ajunşi la spânzurătoare călăul i-a întrebat: Vreţi să muriţi sau să jertfiţi idolilor? Atunci Sapriţius, călăuzit de diavol, a spus: "Mă lepăd de Cristos şi jertfesc idolilor"! Pentru ura lui faţă de Niceforus a pierdut harul martiriului. Niceforus a primit moartea pentru Cristos iar astăzi este sfânt martir al Bisericii.
Ce înseamnă să-i spui cuiva "prostule" sau "nebunule"? Înseamnă să-l ucizi în inima ta. "Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată. Cine va spune fratelui său: «prostule», va fi dat pe mâna Sinedriului; cine-i va spune: «nebunule» va fi sortit focului Gheenei" (Mt 5,22). Mânia şi jignirea sunt semnul depărtării Duhului Sfânt de la om. Să ne amintim de regele Saul care, după ce s-a depărtat de la el Duhul lui Dumnezeu, a avut manifestări necontrolate de mânie căutând de mai multe ori să-l ucidă pe David (cf. 1Sam 18,11; 19,10). În acest sens, deoarece a urî înseamnă a ucide, sfântul Paul ne spune: "Să n-apună soarele peste mânia voastră; nu daţi prilej diavolului" (Ef 4,26-27).
Ce înseamnă a-l vedea pe fratele tău sărac, bolnav, gol, flămând şi să nu-l ajuţi? Înseamnă a-l ucide în inima ta şi apoi în realitate. Cum poţi merge cu ofrandă la altar când n-ai mers cu ofrandă la fratele tău aflat în nevoi, atât timp cât ştii că Dumnezeu n-o primeşte? Isus îi trimite astăzi pe toţi cei închişi la inimă faţă de fraţii lor să se împace mai întâi cu ei; adică dându-le mai întâi lor ofranda, ca apoi s-o primească şi Dumnezeu (cf. Mt 5,23-25). Dumnezeu judecă aspru închiderea inimii faţă de cel sărac. Iacob spune: "Judecată fără milă, pentru cine nu a avut milă" (Iac 2,13). De aceea, dacă cineva ar spune: "Îl iubesc pe Dumnezeu şi-l urăşte pe fratele său este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede" (1In 4,20).
Ce înseamnă să te judeci cu aproapele tău pentru a-i lua casa, pământul sau bunurile? Înseamnă că l-ai ucis deja în inima ta şi acum voieşti să intri şi în posesia bunurilor sale. Să ne amintim de Ahab şi Isabela care, prin proces nedrept, au luat via lui Nabot (cf. 1Rg 21,15-16). Consecinţa acestui fapt a fost nimicirea Izabelei şi a întregii case a lui Ahab (1Rg 22,34; 2Rg 9,24,33; 10,1-11). A te împăca cu fratele tău înainte de judecata lui Dumnezeu înseamnă a înceta şi a repara toate aceste rele care aduc moarte sufletului tău, după exemplul vameşului Zaheu (cf. Lc 19,8).
O altă poruncă îndreptată şi desăvârşită astăzi de Isus este şi: "Să nu săvârşeşti fapte necurate" (Ex 20,14; Dt 5,18). Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor nu e suficient numai să nu curvească sau să preacurvească fizic cu cineva, în căsătorie cât şi în afara ei, dar el trebuie să fugă şi de gânduri, dorinţe, vorbe, atingeri, ascultări, flirturi şi provocări murdare.
Dreptul Iob a făcut un legământ cu ochii săi, să nu privească nici o fecioară (cf. Iob 31,1). Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591) l-a întrecut pe Iob, căci el n-a privit-o în faţă nici măcar pe mama sa. Pentru a nu provoca femeile la păcat prin fizicul său frumos, sfântul Cristofor (+ 251), după convertire, a cerut de la Dumnezeu o faţă de câine şi a primit. Tot pentru acelaşi motiv sfânta Brigita din Irlanda (451-525) a cerut o boală care s-o facă urâtă bărbaţilor şi a primit.
Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor nu e suficient numai să încheie o căsătorie după Lege şi să nu divorţeze; dar nici nu trebuie să-şi pericliteze mântuirea sa şi a copiilor prin luarea unui partener străin de credinţă, numit de Biblie: "Jug nepotrivit" (cf. 2Cor 6,14). Solomon a călcat acest principiu expus clar în Scripturi (cf. Ex 34,16; Dt 7,1-3; Lev 19,19; Dt 22,10), cu nespus de mari pierderi personale şi naţionale (1Rg 11,1). Nu este nici o fericire sau siguranţă în legăturile cu cei care nu iubesc şi nu slujesc aceluiaşi Dumnezeu cu noi. Experienţele tragice a lui Esau (cf. Gen 26,34.35), Samson (cf. Jud 14,1), ale lui Solomon (cf. 1Rg 11,1-11) şi ale altora sunt mai mult decât revelatoare. Apoi, ucenicul nici nu trebuie să trăiască în viaţa de familie în aşa numitul "divorţ al inimii", adică sub acelaşi acoperiş dar nu împreună.
Când creştinii se căsătoresc trebuie să ştie şi să accepte acest text al Bibliei: "Dragostea adevărată este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu caută folosul propriu, suferă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, rabdă totul" (cf. 1Cor 13,4-7).
Într-un mic sat de pescari din Sicilia trăiau doi tineri căsătoriţi. Într-o zi, tânărul soţ a trebuit să plece pentru câteva zile de acasă. În lipsa lui soţia, amăgită de diavol şi patimă, a comis adulterul. Conform unei tradiţii, acolo adulterul se pedepsea cu moartea, ca la evrei. Vinovatul sau vinovata era aruncat de pe stânci în mare. Dragostea soţului a fost mai mare decât dezamăgirea din cauza necredincioşiei ei. El s-a dus şi a adunat toate plasele de pescuit pe care a putut să le găsească în sat, le-a înnodat pe toate în una singură şi în zorii zilei, cu riscul vieţii, le-a pus sub stânca cea neagră. Astfel, când femeia a fost aruncată de pe stânci în mare a căzut în plasa dragostei întinsă de soţul ei, fapt care i-a îngăduit să reia totul de la început cu o dragoste reînnoită.
Iubirea matrimonială, jurată la altar, este pentru toată viaţa; ceea ce Dumnezeu a unit omul nu poate desface (cf. Mc 10,9). De aceea nu se admit scuze, condiţii şi retractări. Iubirea dintre soţi trebuie să fie deasupra oricărei dezamăgiri, deasupra oricărui glas potrivnic şi mai tare chiar decât moartea (Ct 8,6). Orice abatere de la legile căsătoriei duce la moarte veşnică. Cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte (cf. Mt 5,32). Iar desfrânaţii sunt primii excluşi de la împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9).
Apoi, soţii nu trebuie să uite nici o clipă că sfânta Căsătorie este o "taină mare"; că ea fost astfel constituită de Isus, pentru a fi o imagine a iubirii sale fa?ă de mireasa sa, Biserica; şi invers (cf. Ef 5,32). De aceea, cei care se despart prezintă lumii o imagine falsă despre iubirea lui Cristos faţă de Biserica sa.
Numai cuplului care trăieşte în concubinaj sau în adulter i se porunceşte despărţirea, altfel nu există despărţire. Orice căsătorit care se desparte pentru a se căsători din nou preacurveşte (cf. Mt 5,32). Deci trăirea împreună înainte de căsătorie a două persoane este păcat. Sfântul Iosif şi sfânta Fecioară Maria, deşi logodiţi, nu locuiau împreună căci este păcat (cf. Mt 1,18). Necăsătorit sau căsătorit, este păcat mare să ai relaţii de căsătorie cu femeia altuia sau bărbatul alteia. Iosif din Vechiul Testament a preferat să facă închisoare decât să facă un asemenea păcat (cf. Gen 39,7-20). Suzana a preferat şi ea să fie condamnată pe nedrept şi să moară decât să păcătuiască în afara căsătoriei (cf. Dan 13,42-43).
Isus spune astăzi că dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă (cf. Mt 5,30-30).
Cred că îndemnul lui Isus de a fi înţelepţi ca şerpii şi blânzi că porumbeii se poate aplica bine la aceste cuvinte (cf. Mt 10,16). Din spusele oamenilor de ştiinţă cunoaştem că: şarpele prins, pentru a scăpa cu viaţă, îşi lasă coada de care e prins; vulpea îşi leapădă laba piciorului prins în laţ, rozând-o. La fel, şopârla îşi sacrifică coada, lăsând-o în mâna celui care a prins-o. Racul îşi lasă cleştii etc.
Deşi Isus nu cere aici mutilarea trupului, ci numai o controlare bună a gândurilor şi poftelor firii, unii oameni pentru a scapă de păcat şi osânda au aplicat "ad litteram" aceste cuvinte. Iată doar câteva exemple:
Sfânta Lucia din Silezia (sec. XVII) a fost o călugăriţă benedictină din Silezia. Intrând nişte eretici în mănăstirea lor, şeful lor a remarcat frumuseţea Luciei şi a poruncit să-i fie adusă. Lucia l-a întrebat pe cel care a venit s-o ridice: ce i-a plăcut şefului tău la mine? Acesta i-a răspuns: ochii tăi! Lucia se întoarce, îşi scoate ochii şi îi dă omului să-i ducă şefului lui. Când a văzut şeful ereticilor jertfa Luciei a plecat lăsând mănăstirea şi călugăriţele în pace.
Pe timpul năvălirilor tătare peste principatele române (sec. XV) în ţinutul "berindeştilor", judeţul Bacău de astăzi, a trăit o fată foarte frumoasă care a plăcut ochilor şefului tătar şi a voit s-o batjocorească. Fata a alergat spre buza unei stânci. Când barbarii s-au apropiat şi pe când se gândeau că au reuşit s-o prindă, fata s-a aruncat mai bine în prăpastie decât să se lase batjocorită. Văzând jertfa fetei, tătarii au plecat lăsând satul în pace. Locul jertfei acestei tinere este cunoscut şi astăzi sub numele: "La fata moartă".
O altă poruncă îndreptată astăzi de Isus este şi: "Să nu juri strâmb, luând în deşert numele lui Dumnezeu" (Ex 20,7; Dt 5,11). Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor nu e suficient numai să nu jure strâmb, dar trebuie să nu jure deloc nici pe cer, nici pe pământ, nici pe Ierusalim, nici pe capul său, nici pe mădularele lui. Ci vorba lui să fie "da, da" şi "nu, nu"; ceea ce este în plus de aceasta este de la diavol.
Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660) a întâlnit un om distins care avea obiceiul să-şi întărească orice afirmaţie printr-un jurământ. Când, odată, a spus: "Să mă ia dracul!", sfântul l-a prins de mâna şi i-a spus: "Ba nu, eu te ţin pentru Dumnezeu". Din acea clipă s-a lăsat de jurămintele făcute cu atâta uşurinţă.
Închei cu nişte cuvinte ale sfântului Francisc de Sales (1567-1622): "O, cât de dulce şi de dorit este jugul tău sfânt Doamne, căci nimic nu-mi dă atâta putere şi ajutor în această viaţă muritoare, cât îmi dă dulcea povară a Legii tale!"
Pr. Ioan Lungu
