Cuvântul tău, Doamne, este adevăr; consacră-ne în adevărul tău (cf. In 17,17).
Şi astăzi Isus îşi continuă învăţătura dată apostolilor, şi prin ei şi nouă. Şi, dacă ar fi să sintetizăm lecturile de astăzi printr-un verset biblic, acesta ar putea fi: "Voi schimba inima voastră" (cf. Ez 11,19). Învăţătura lui Isus schimbă inima, schimbă viaţa, schimbă înclinaţiile şi toate spre bine. Aşa cum Isus le-a schimbat inimile, gândirea şi viaţa celor doisprezece apostoli, tot astfel le va schimba şi pe ale noastre, dacă vom primii învăţătura lui, ca apostolii.
Capitolul 9 din Marcu, din care am citit astăzi şi din care am citit şi duminica trecută, pare să fie plin de eşecuri şi de greşeli ale apostolilor. Astfel: Petru a rostit cuvinte nu tocmai potrivite pe muntele schimbării la faţă (cf. Mc 9,5-6); ucenicii nu au fost în stare să scoată afară demonul de muţenie dintr-un om (cf. Mc 9,18); când Isus le vorbea despre crucea sa, ei discutau care dintre ei este mai mare (cf. Mc 9,34); iar, în evanghelia proclamată astăzi, îi găsim dând dovadă de un spirit sectar (cf. Mc 9,38-40). Isus are grijă ca toate aceste goluri din convingerile lor să fie umplute de învăţătura sa sfântă, pentru că ei vor trebui să-i continue lucrarea mântuirii în lume.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Ioan, ucenicul iubit; acesta i-a raportat lui Isus că au găsit un om care scotea demoni în numele lui şi, deoarece nu era din grupul apostolilor, l-au oprit (cf. Mc 9,38). Omul care scotea demoni în numele lui Isus nu predica o învăţătură greşită şi nici nu trăia în păcat, ci, pur şi simplu, încă nu se alăturase ucenicilor. Nu-l opriţi, a spus Isus. Dacă are suficientă credinţă în mine, ca să cheme numele meu pentru a scoate demoni, atunci este de partea mea şi lucrează cu mine împotriva diavolului. Nu este pericolul ca el să se întoarcă împotriva mea şi să-mi devină duşman; cine nu este împotriva noastră este pentru noi (cf. Mc 9,39-40).
Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, credea în mod greşit că Duhul Sfânt suflă numai peste anumite persoane, aşa cum şi Iosue, slujitorul credincios al Domnului, din prima lectură de astăzi (cf. Num 11,25-29), credea tot în mod greşit că Duhul Sfânt suflă numai într-un anumit loc. Isus spusese deja că Duhul Sfânt suflă unde vrea, dar ei au uitat (cf. In 3,8). Dar amândoi au fost corectaţi în mod fericit. Iosue este corectat de Moise, care îi spune că Domnul doreşte ca tot poporul său să devină un popor de profeţi (cf. Num 11,29). Iar Ioan este corectat de Isus, care îi spune că nimeni dintre cei care vorbesc sau lucrează în numele lui nu trebuie oprit, având în vedere că timpul rămas pentru mântuire este scurt şi mulţimea oamenilor de salvat este mare (cf. Mc 9,39). Acest lucru îl ştie şi diavolul care lucrează fără odihnă, numai că el şi acoliţii săi lucrează la pierzarea oamenilor (cf. Ap 12,12).
Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni (cf. Fap 15,9), Dumnezeu, care îi iubeşte pe toţi oamenii, Dumnezeu care nu vrea pierzarea nimănui, ci doreşte ca toţi să ajungă la cunoaşterea adevărului şi la mântuirea sa (cf. 1Tim 2,4), el l-a trimis pe Isus, prin puterea Duhului Sfânt, ca să sufere, să moară şi să învie; şi tot el este cel care a făcut din toţi cei care cred în Cristos, mesageri ai evangheliei mântuirii, fără ca ei să facă deosebire între oameni şi locuri de semănat (cf. Mt 13,3-9).
De aceea, Isus însuşi străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă. De aceea, Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. De aceea, Isus le-a spus discipolilor săi că secerişul este mare şi că lucrătorii sunt puţini. De aceea, ucenicii nu numai că nu trebuie să oprească pe nimeni dintre cei binevoitori, ci să-l roage pe Domnul secerişului să trimită cât mai mulţi lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,35-38).
Deci, ucenicii nu numai că nu trebuie să-i oprească pe oameni de a vorbi de Isus şi de a lucra în numele lui Isus, ci, din contra, ei trebuie să-i cheme şi să-i angajeze pe toţi oamenii la a profeţi în numele lui Isus, la a lucra în numele lui Isus, la a vindeca bolnavii şi la a învia morţii, trupeşti şi sufleteşti şi la a-i scoate pe diavoli din sufletele oamenilor, aşa cum este porunca lui Isus (cf. Mt 10,8).
Tot asta a fost şi misiunea lui Isus, din partea lui Dumnezeu, de a vindeca orice boală şi orice neputinţă, trupească şi sufletească (cf. Mt 9,35), de a nimici lucrările diavolului (cf. 1In 3,8) şi, de a angaja toţi lucrătorii găsiţi disponibili, în secerişul şi în via sa (cf. Mt 20,1-7). De aceea, după înviere şi înainte de înălţare, Isus, a spus că, aşa cum l-a trimis pe el Tatăl cu această misiune în lume, tot astfel ne-a trimis şi el pe noi, tot cu aceeaşi misiune, în via şi în secerişul lui Dumnezeu (cf. In 20,21). Dă-ne, Doamne, curajul şi tăria de a lucra la câştigarea sufletelor şi a le aduce la mântuire ta!
Însă ucenicii, ca urmaşi ai lui Cristos şi ca mesageri ai mântuirii divine, pentru a avea rezultate optime, trebuie să înlăture din viaţa lor tot ceea ce i-ar împiedica în împlinirea acestei misiuni urgente şi tot ceea ce i-ar scandaliza pe oamenii de mântuit să creadă. Isus ne sugerează astăzi că mâna, piciorul şi ochiul trebuie să ne fie aliaţi în vestirea evangheliei şi nu piedici în calea mântuirii.
Isus voieşte ca mâinile noastre să fie mereu întinse spre Dumnezeu şi spre semeni pentru a le oferi dragostea noastră; voieşte ca picioarele noastre să meargă pe urmele lui Isus şi în căutarea oamenilor de mântuit; voieşte ca ochii noştri să vadă prin ochii săi, atât împărăţia cerurilor, cât şi oamenii de mântuit.
Isus ne sugerează astăzi că mâna ne-a fost dată ca să fie ridicată spre Dumnezeu în rugăciune, ca să muncească cinstit, ca să mângâie, ca să şteargă lacrimi, ca să împartă daruri şi binecuvântări şi ca să devină instrument de apostolat. Însă mâna, prin nesinceritatea inimii în slujirea Domnului, poate deveni, ca în cazul lui Iuda (cf. Mt 26,49; 27,5), lui Anania şi Safira (cf. Fap 5,9), lui Simon Magul (cf. Fap 8,18), lui Dima (cf. 2Tim 4,2), mână care duce la păcat, mână care asupreşte, mână care scandalizează sufletele slabe, mână care rătăceşte şi pierde suflete.
Isus ne spune în evanghelie că a ne folosi mâinile pentru a aduna bogăţii pieritoare, pe care le mănâncă moliile şi rugina şi pe care hoţii le sapă şi le fură şi a uita de bogăţiile veşnice pe care nu le strică şi nu le fură nimeni, este dovadă de mare nechibzuinţă şi întuneric spiritual (cf. Mt 6,19-20). A ne folosi mâinile pentru a face hambare mari pentru provizii de mulţi ani, în timp ce atâţia săraci mor acum de foame, este semn de mare nebunie (cf. Lc 12,20). Bogăţiile trebuie folosite, după exemplul femeilor sfinte şi al primilor creştini, pentru Isus, pentru apostoli, pentru săraci şi pentru apostolat (cf. Lc 8,3; Fap 4,35). De aceea, Isus a rostit prea multe "Vai-uri", la adresa oamenilor cu mâinile lacome şi păcătoase, care orbi sufleteşte, se pierd pe ei şi pe alţii, gestionând rău bogăţiile (cf. Lc 6,24-26). De aceea şi sfântul Iacob, în lectura a doua de astăzi, strigă din toate puterile la oamenii pe care bogăţiile trecătoare i-au înnebunit şi i-au orbit, încât să nu mai vadă cerul şi nici pe săracii care îi pot duce acolo (cf. Lc 16,9), să se trezească ca să nu se piardă veşnic (cf. Iac 5,1-6).
Chiar după două milenii de creştinism, mulţi oameni au orbit atât de mult sufleteşte, că, pentru un câştig material, fac mii de kilometri, fac mii de sacrificii, pierd familii şi copii şi se expun pierzării veşnice; iar pentru bogăţiile cerului nu fac nimic, nu se ostenesc nici măcar până la biserica din localitate şi nici până la vecinii săraci.
Părinţii cei buni de altădată luau copiii de mână şi mergeau chiar zilnic la biserică; apoi, puneau daruri în mâinile copiilor lor şi îi trimiteau la săracii şi bătrânii din vecini, dar şi la cerşetorii de la poartă.
Apropo de săracii şi de cerşetorii care ne bat la uşă, sfinţii ne spun că trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ei vin la uşa noastră, căci altfel noi ar trebui să mergem în căutarea lor.
Apoi să nu uităm că, aşa cum spune Isus, nici măcar un pahar cu apă dat în numele lui nu rămâne fără răsplată (cf. Mc 9,41).
Preotul Tertulian Apologetul (160-220) spune că dragostea arătată de creştini a convertit mulţimi mari de evrei şi păgâni. Iată câteva exemple: mâna deschisă spre ajutor a apostolilor a convertit mulţimi de evrei şi păgâni (cf. Fap 3,8; 6,7; 9,34-35); mâna deschisă spre ajutor a unor creştini din Egipt, l-a convertit pe sfântul Pahomie (292-347) şi pe mulţi dintre colegii săi, ostaşi; mâna deschisă spre dăruire a sfântului Vincenţiu de Paul (1581-1660), pe care îl sărbătorim astăzi, a convertit mulţimi de oameni, a căror număr îl vom vedea doar în cer; mâna deschisă spre dăruire şi mângâiere a unei femei văduve l-a ajutat pe un copil orfan să ajungă preot şi să predice evanghelia mântuirii la mulţi oameni. Mâinile noastre deschise spre dăruire vor face şi ele minuni în sufletele oamenilor, minuni pe care le vom vedea numai în cer.
A tăia mâna care duce la păcat, aşa cum ne spune Isus astăzi (cf. Mc 9,43), înseamnă a ne opri de la faptele rele ale mâinilor noastre.
Avem multe cazuri de creştini care au lăsat şi lasă încă servicii bănoase, pentru faptul că aceste servicii nu le permit să meargă la biserică şi să-şi educe copiii creştineşte. Astfel, o mamă văduvă şi cu un copil de crescut a făcut un asemenea gest, lăsând o muncă uşoară şi cu mulţi bani, dar cu multe compromisuri morale şi fără putinţa mărturiei, pentru o muncă grea şi cu bani puţini, dar fără compromisuri morale şi cu putinţa mărturiei.
Isus numeşte fericiţi pe toţi cei care caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei, căci toate cele bune, de aici şi din veşnicie, li se vor adăuga pe deasupra (cf. Mt 6,33).
Piciorul, care ne-a fost dat de Dumnezeu ca să alerge pe căile cerului, să alerge în căutarea oamenilor pierduţi, să alerge cu evanghelia, să alerge cu bunurile materiale şi spirituale pe la casele săracilor, la propriu şi la figurat (cf. Is 52,7; Neh 1,15), prin nesinceritate, pot deveni picioare care duc la păcat şi la ruină materială şi spirituală. Atunci când picioarele noastre nu aleargă pe căile predicării evangheliei, când nu aleargă pe calea lui Isus, când nu aleargă pe căi care duc spre lăcaşurile veşnice (cf. In 14,2-3), când nu aleargă spre locuinţele celor săraci, cu trupul şi sufletul; atunci ele devin picioare păcătoase, picioare care ne pierd pe noi şi pe alţii (cf. Is 59,7), căci "Calea celor răi duce la pieire" (Ps 1,6).
Sfântul Alexie, când a văzut pericolul de a-şi iubi frumoasa logodnică mai mult decât pe Dumnezeu, a fugit chiar în noapte nunţii, vestind evanghelia printre străini. Mama sfântului Teodor, a fugit dintr-un loc primejdios pentru mântuire, deşi era bine plătită, trăind săracă şi vestind evanghelia împărăţiei.
Isus ne vorbeşte şi despre ochii trupeşti, pe care Dumnezeu ni i-a dat ca să-i vedem creaţia, că să vedem frumuseţile din Legea sa, ca să vedem oamenii de mântuit, ca să vedem săracii de ajutat şi ca să căpătăm înţelepciune, spre mântuire. Dar am primit şi ochii credinţei, prin care să vedem din spusele lui Isus, din spusele Scripturii, din spusele profeţilor, din spusele apostolilor şi ale sfinţilor, frumuseţile sufletului şi ale împărăţiei cerurilor.
Biblia vorbeşte despre ochiul bun şi ochiul rău (cf. Mt 6,22-23). Ochiul bun este ochiul care vede prin ochii lui Dumnezeu. Ochiul rău este ochiul care vede prin ochii satanei. Ochiul omului rău este ochiul care duce la păcat, este ochiul care a pierdut din vedere cerul veşnic, este ochiul care a pierdut din vedere mântuirea proprie şi mântuirea semenilor, este ochiul care a pierdut din vedere şi pe cei săraci, proprietarii de drept ai împărăţiei cerurilor.
Cei care au pornit pe calea adevăratei ucenicii, au luptat în permanenţă cu dorinţele şi apetiturile lor naturale, pentru a se păzi de ruina spirituală. Astfel: Iob nu şi-a oprit privirile asupra unei fecioare (cf. Iob 31,1). Iosif cel drept a fugit de provocările femeii lui Putifar (cf. Gen 39,12); Suzana a fugit de provocările celor doi judecători desfrânaţi (cf. Dan 13,23).
Isus ne-a învăţat să nu privim cu poftă păcătoasă, să nu vorbim şi nici să gândim (cf; Mt 5,28; 12,36; 15,19). Iată câteva dintre faptele eroice ale sfinţilor, pentru a-şi păstra curăţia ochilor: sfântul Martinian, din Cezareea Palestinei, pentru a scăpa de o ispită necurată, s-a aruncat în foc. Un alt sfânt Martinian, care a naufragiat cu o femeie pe o insulă pustie, pentru a scăpa de primejdia păcătuirii, s-a aruncat în mare. Pentru asta Dumnezeu l-a salvat printr-un delfin. O sfântă cu numele de Lucia şi-a scos ochii, pentru a-i da urmăritorului, care spunea că-i plăcea de ochii ei. O sfântă cu numele de Daria, născută oarbă şi vindecată de orbire, văzând păcatele care se pot face cu ochii, a cerut din nou orbirea. Sfântul Francisc din Assisi, pentru a scăpa de o ispită necurată, s-a aruncat într-o tufă de spini. Sfântul Bernard de Clairvaux, pentru a învinge o ispită murdară, s-a aruncat într-un lac îngheţat. Ei s-au împotrivit păcatului până la sânge (cf. Evr 12,4). Noi?
Isus, în cuvântările sale, s-a referit de mai multe ori la iad, ca un loc unde viermele chinului nu moare şi focul durerii nu se stinge. De trei ori, numai în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mc 9,44.46.48; Is 66,24). Isus îl citează pe Isaia, prevenindu-ne astfel de chinurile veşnice ale iadului.
Din fericire, nu este nevoie niciodată să ne amputăm în mod real o mână, un picior sau să ne scoatem un ochi. Isus nu ne-a sugerat că trebuie să recurgem la astfel de practici extreme. El a spus doar că este bine să renunţăm la păcatele care se fac cu aceste organe, decât să fim târâţi în iad, departe de el.
Orânduirile Domnului sunt drepte, înviorează sufletul. Mărturia Domnului este adevărată, îl face înţelept pe cel neştiutor (cf. Ps 18/19, 8.10). Dă-ne, Doamne, înţelepciunea ta!
Pr. Ioan Lungu
