"Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce" (Lc 10,35).
Isus, împreună cu ucenicii săi şi cu mulţi credincioşi din popor, este pe drumul care urcă la Ierusalim. Spre Ierusalimul pământesc, imagine a Ierusalimul ceresc cu bucuriile lui veşnice, se urcă mereu, împreună cu Isus, cu ucenicii săi şi toţi cei credincioşi din popor. Spre Ierihon, cetatea desfătărilor trecătoare, cetatea idolatră, se coboară mereu, alături de cei care l-au părăsit pe Dumnezeu, alături de hoţi şi tâlhari, alături de toţi cei care jefuiesc, rănesc şi ucid. Ierihonul se află în apropierea Mării Moarte, care este situată la 423 m sub nivelul pământului. Este de fapt drumul care duce de la strălucirea templului lui Dumnezeu la moartea în tina pământului.
Hotărârile Domnului sunt drepte, înveselesc inima (cf. Ps 18/19,9), aşa ne spune psalmul responsorial de astăzi. Isus, prin parabola samariteanului milostiv, una dintre cele şase parabole ale milostivirii rostite spre mântuirea noastră, una dintre cele şase parabole la care trebuie să medităm şi noi în acest an consacrat "Milostivirii divine", ne spune că "hotărârea Domnului" pentru ca oamenii să ajungă în Ierusalimul ceresc, în paradis, este că aici pe pământ trebuie să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima şi toate puterile lor, iar pe aproapele lor ca pe ei înşişi (cf. Lc 10,27).
Pe Dumnezeu trebuie să-l iubim din toată inima şi din tot sufletul (cf. Dt 30,10), pentru că el ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, chip şi asemănare de iubire şi îndurare (cf. Gen 1,26; Ps 103,8), pentru că prin Isus ne-a iertat şi ne-a mântuit, iar prin Duhul Sfânt ne călăuzeşte şi ne sfinţeşte viaţa.
Iar pe aproapele nostru, aproape care îl include şi duşmanul nostru, trebuie să-l iubim ca pe noi înşine: pentru că suntem împreună copiii lui Dumnezeu; pentru că Isus a venit să moară pentru mântuirea tuturor fără deosebire; pentru că Isus s-a făcut om ca să adune pe toţi oamenii în Biserica şi casa sa cerească (Col 1,15-20); pentru că Duhul Sfânt a fost promis tuturor oamenilor (cf. Ioel 2,28-29). Şi dacă Dumnezeu cel întreit şi unic nu exclude pe nimeni de la dragostea şi de la mântuirea sa, atunci nici noi nu trebuie să excludem pe nimeni de la dragostea noastră prin care Dumnezeu lucrează mântuirea. De aici şi porunca: "Cine iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său" (1In 4,21).
Cu toate că încă din Vechiul Testament se cunoaşte Legea iubirii faţă de Dumnezeu şi Legea iubirii faţă de aproapele (cf. Dt 6,4-6; Lev 19,17-18), pentru că oamenilor le-a lipsit înţelepciunea lui Isus şi lumina Duhului Sfânt uşor s-au îndepărtat de la calea voită de Dumnezeu prin cele două porunci, astfel că unii l-au monopolizat pe Dumnezeu, iar alţii au făcut din aproapele lor numai un om din casa şi ţara lor.
Conform interpretării sfântului Ambrozie (337-397), episcop de Milano, a parabolei samariteanului milostiv, omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon închipuie omul care căzut în păcatul neascultării sugerat de diavol, omul care a părăsit comorile cerului pentru plăcerile pământului, omul care a părăsit înălţimile divine pentru văile plângerii. Tâlharii din parabolă închipuie diavolii şi emisarii lor, care l-au despuiat pe omul neascultător de Dumnezeu de tot ceea ce a avut divin în el, l-au rănit şi l-au lăsat aproape mort. Preotul şi levitul închipuie Legea lui Moise, care nu a avut niciodată puterea să-l mântuiască pe om, dar, ca un pedagog, l-a condus până la Cristos (cf. Gal 3,24-25). Samariteanul milostiv, un străin de neamul omenesc, îl închipuie pe Isus, care la împlinirea vremii a lăsat pentru un timp cerul şi a venit în lume (cf. Gal 4,4), care a avut milă de neamul omenesc, care i-a luat povoara şi păcatul şi l-a mântuit prin sângele său la crucea de pe Golgota. Untdelemnul şi vinul închipuie darurile Duhului Sfânt, redate omului prin mântuirea de la cruce. Casa de oaspeţi închipuie Biserica, unde Isus îi tratează şi îi mântuieşte răniţii de diavol şi păcat. Hangiul închipuie pe creştinii cărora Isus le-a încredinţat pe toţi oamenii răniţi de diavol şi păcat. Cei doi dinari şi ceilalţi promişi la întoarcerea lui Isus închipuie răsplata prezentă şi răsplata viitoare de la a doua sa venire, promisă tuturor celor care lucrează la salvarea şi mântuirea oamenilor.
În această reflecţie mă voi folosi de mai multe exemple care să ne ajute să aprofundăm mai bine parabola milostivirii divine, parabola samariteanului milostiv, căci pentru a moşteni viaţa cea veşnică (cf. Lc 10,25), după cuvântul lui Isus, trebuie să facem şi noi la fel ca samariteanul milostiv (cf. Lc 10,37).
O veche legendă ne spune că într-o insulă din Pacific trăia pe vremuri un soi de potârniche care aveau două inimi: una bună pentru ea însăşi şi una rea pentru toţi cei din jurul ei. Pentru toţi cei care uită că Dumnezeu a creat omenirea ca un singur trup, unde bucuria şi durerea unuia sunt bucuria şi durerea întregului trup, pentru cei care în mod greşit cred că pot trăi cu două inimi, una pentru ei şi alta pentru alţii (cf. Rom 12,5), Isus a rostit parabola Samariteanului milostiv, pentru a ne spune că trupul său mistic este format din toţi oamenii de mântuit, că trupul său mistic are numai o singură inimă care trebuie să bată în piepturile tuturor, că bucuria sau durerea unuia trebuie să fie bucuria şi durerea tuturor şi că toate mădularele trupului său mistic trebuie să îngrijească deopotrivă unele de altele (cf. 1Cor 12,12-25).
Sfântul Augustin (354-430) spunea referitor la faptul că toţi oamenii formează un singur trup cu Cristos şi că toţi trebuie să îngrijească unii de alţii: "Ochiul care nu caută spre locul unde a intrat spinul este bolnav; spatele care nu se apleacă spre locul dureros este bolnav; mâna care nu se întinde spre a scoate spinul este paralizată". Sensibilitatea noastră faţă de celelalte mădulare ale trupului mistic a lui Cristos arată ce fel de mădulare suntem noi în trupul lui Cristos.
Sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), o sfântă de origine albaneză, pe care o durea durerea fiecărui om şi de aceea îi aduna pe toţi bolnavii şi abandonaţi în casa ei pentru a le purta de grijă şi de mântuire, a fost întrebată odată de cineva: "Ce găseşti, Maică Tereza, la toţi amărâţii aceştia?" Ea a răspuns după voinţa şi planul lui Dumnezeu: "Găsesc chipul şi asemănarea lui Dumnezeu care este şi în mine!" Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din noi trebuie să o vedem şi în toţi ceilalţi oameni din jurul nostru, mai ales în cei care au nevoie de ajutor.
Tertulian, pe numele său adevărat Quintus Septimius Florens (160-240), a fost un scriitor creştin timpuriu, primul scriitor patristic care a publicat în limba latină. El obişnuia să spună: "Creştinul este omul căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi oamenii". Adaug şi spun că, deşi Dumnezeu ne întreabă mereu de fraţii noştri, mulţi dintre noi răspundem cu impertinenţa ucigaşului Cain că nu suntem păzitorii fraţilor noştri (cf. Gen 4,9). Este ca şi cum l-ai întreba pe cineva unde îţi sunt ochii, şi el ţi-ar răspunde că nu este păzitorul ochilor lui.
Într-o zi, un ucenic al unui rabin, mulţumit de învăţătura pe care o primise de la acesta, a izbucnit într-o tresărire sentimentală şi i-a zis rabinului: "Învăţătorule, te iubesc!" Atunci rabinul şi-a ridicat capul dintre cărţile sale şi l-a întrebat pe ucenicul său: "Ştii tu ce mă doare?" "Nu, i-a răspuns ucenicul". "Atunci, dacă nu ştii ce mă doare, cum poţi să-mi spui că mă iubeşti?"
De aceea, atunci când îi spunem lui Dumnezeu: "Doamne, te iubesc", trebuie să ştim ce îl doare pe Dumnezeu, trebuie să ştim că pe Dumnezeu îl doare mult pierzarea oamenilor, şi prin urmare trebuie să pornim urgent în căutarea şi aducerea oamenilor de mântuit la el.
De aceea, atunci când îi vom spune unui om "Te iubesc", obligatoriu trebuie să-i ştim durerile şi aşteptările şi să-l ajutăm. Din păcate, mulţi dintre noi oamenii şi creştinii, pe care Dumnezeu ne-a pus supraveghetori peste fraţii noştri ca să le facem bine (cf. Ez 33,7-9), le ştim toate defectele şi păcatele, dar noi nu le ştim durerile şi aşteptările lor. Peste orice durere umană Dumnezeu a pus supraveghetor pe cineva, iar în ziua cercetării îl va întreba cum şi-a împlinit misiunea: "Am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc; mi-a fost sete, şi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu m-aţi primit; am fost gol, şi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la mine" (Mt 25,42-43).
Doi buni prieteni francezi, generalul François-Marie-Casimir de Négrier (1788-1848) şi colonelul filantrop Nicolas Paqueron, zis Pontmartin (1791-1863), mergeau împreună la un spectacol. În drum, colonelul Nicolas Paqueron a spus că vrea să intre pentru cinci minute într-o casă. Generalul de Négrier l-a urmat şi el. În casă, o mamă cu cinci copii vegheau la căpătâiul unui tată bolnav. Au lăsat preţul biletelor de spectacol aici şi s-au întors acasă; mai exact, s-au dus într-o biserică a Maicii Domnului, numită a Victoriilor. După o săptămână, generalul François-Marie-Casimir de Negrier a murit într-o luptă. Ce bine i-a prins această vizită şi această pomană. Oamenii cu adevărat mari se remarcă prin sensibilitatea inimii şi prin caritate. Să ne arătăm şi noi măreţia de creştin, făcând la fel ca ei.
Între anii 1877 şi 1878 a avut loc Războiul de Independenţă al României de sub Imperiul Otoman. Un ziar al vremii din Viena, Austria, relata spusele unui călător sosit din România: "Am văzut prin gări trenuri pline cu prizonieri turci care erau sleiţi de puteri, rupţi de foame şi plini de boli. Şi cu toate că turcii le făceau rău românilor de peste 400 de ani, am văzut ţărani români venind prin gări şi întinzând prizonierilor turci: apă, hrană, medicamente şi haine. Un popor care se poartă astfel cu duşmanii săi ajunşi în nenorocire dă dovezi lumii întregi că este pătruns de spiritul lui Cristos şi că se află pe o treaptă înaltă de civilizaţie". Fără dragoste nu suntem nimic (cf. 1Cor 13,1-3). Pilda samariteanului milostiv ne spune că asta trebuie să facem şi noi ca să dobândim viaţa cea veşnică (cf Lc 10,33-37).
Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) zice: "Aveţi bani? Cumpăraţi-vă cerul cu ei! Dacă nu aveţi bani, dăruiţi un pahar cu apă, sau o bucată de pâine şi veţi primi raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică (cf. Lc 16,9). Miluiţi pe cel sărac şi chiar dacă veţi tăcea, la judecata divină o mie de guri vă vor lua apărarea". Îndurarea faţă de cei aflaţi în suferinţă ne înalţă până la rai, căci cei care fac fapte bune vor ieşi din morminte "spre învierea vieţii fericite" (In 5,29).
Sfântul Vasile, episcop al Cezareei (330-379), vizitând odată pe preotul Anastasie, prietenul său, l-a găsit pe acesta într-un bordei îngrijind un om bolnav de lepră, căruia îi căzuse carnea de pe mai multe mădulare ale trupului. Văzându-l, sfântul Vasile i-a zis lui Anastasie: "Pentru ce ai vrut să-mi tăinuieşti această comoară a ta? De laudă este fapta ta, dar în noaptea aceasta te rog să mă laşi pe mine să-i slujesc acestui om lepros, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta din cer". Da, este o plată în cer pentru orice faptă a noastră.
În Turingia, Germania, nu era durere pe care sfânta Elisabeta (1207-1231) să n-o aline, nu era nevoie în care să nu intervină şi nu era nenorocire pe care să nu o cunoască. Alerga pe la casele bolnavilor ducându-le medicamente, alerga pe la casele săracilor ducându-le cele trebuincioase, alerga pe la casele muribunzilor şi-i pregătea pentru trecerea în veşnicie, alerga în locurile unde erau adunaţi copiii şi-i instruia în religia creştină. De aceea, mulţi amărâţi stăteau porţile locuinţei sale. Într-o zi, pe când soţul ei, ducele Ludovic al IV-lea de Turingia (1200-1227), nu era acasă, Elisabeta a auzit pe cineva gemând la uşa sa. Când a deschis uşa, a văzut un sărman lepros care-i cerea ajutor. I s-a făcut milă de el şi l-a culcat în patul ei. Când soţul ei a sosit acasă a aflat totul. Groază i-a cuprins pe toţi la gândul că Elisabeta a contaminat casa şi patul conjugal. Imediat soţul a alergat ca să-l dea afară pe lepros. Dar, când a ajuns lângă pat, în loc de lepros a văzut chipul lui Isus Răstignit, culcat sub aşternuturile sale, şi care i-a zâmbit. Acum a înţeles mai bine cuvintele lui Isus: "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut" (cf. Mt 25,40). Sfânta Elisabeta nu le-a uitat nici pe sufletele din purgator, căci pentru odihna lor se ruga, participa la sfânta Liturghie, se împărtăşea, făcea pomeni, se smerea. Sfânta Elisabeta de Turingia este sfânta care răspundea mereu celor care o întrebau despre faptele sale bune: "Fac şi eu ce pot ca să mă mântuiesc!" Noi?
Raoul Follereau (1903-1977), un jurnalist şi poet francez contemporan, era un creştin care se străduia să nu-şi murdărească sufletul cu păcate. Dar, într-o noapte, acest om care fugea de păcate a visat că a murit şi că s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu. "Doamne, nu am făcut nimic rău. Priveşte mâinile mele, ele sunt curate". Însă Dumnezeu i-a răspuns: "Ai dreptate. Sunt curate, dar sunt goale de fapte bune!" Şi imediat s-a trezit. Pentru că nimeni cu mâinile goale nu va intra în cer, Raoul Follereau, jurnalistul şi poetul francez, a părăsit Franţa şi s-a dus să îngrijească leproşii din insula Hawai, ca să-şi umple mâinile cu fapte bune. Şi aşa de frumos a lucrat şi s-a jertfit, că la moartea sa din cauza leprei a fost numit: "Vagabondul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele".
Poate pe mulţi dintre noi ne-a amăgit diavolul că nu suntem mari păcătoşi şi că nu avem de ce a ne teme de judecata divină, căci mâinile ne sunt curate de păcate. Însă mâinile curate de păcate, dar goale de fapte bune, ne vor împiedica să intrăm în rai. De aceea, cum ne învaţă sfântul Paul, cât mai avem timp să nu obosim în facerea binelui; căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem prilej, să facem bine tuturor (cf. Gal 6,9-10).
Pr. Ioan Lungu
