Cuvântul şi milostivirea lui Dumnezeu
Tema lecturilor din această duminică este cuvântul şi milostivirea lui Dumnezeu. În paradis, înainte de păcat, oamenii îl vedeau pe Dumnezeu şi comunicau cu el prin viu grai (cf. Gen 1,28; 2,16-17; 3,8-13), ceea ce îi făcea fericiţi (cf. 1In 3,2). După păcat însă omul a pierdut această fericire. Cum nimic întinat nu poate locui lângă Dumnezeu (cf. Ap 21,27) fără să moară (cf. Ex 20,19; Jud 13,22; Is 6,5), îngerul cerului, din iubirea Domnului, i-a scos pe oameni afară din paradis cu sabie de foc şi a păzit intrarea şi i-a aşezat temporar pe pământ (cf. Gen 3,23-24), unde vor rămâne până ce va veni mântuitorul promis (cf. Gen 3,15), până ce se va arăta cea care va trebui să-l nască (cf. Mih 5,3).
Izgonirea primilor oameni de paradis a fost primul mare act de iubire şi de mare milă a lui Dumnezeu faţă de om, după actul creaţiei. Dacă oamenii mai rămâneau în paradis văzând faţa lui Dumnezeu şi auzindu-i glasul, trebuiau să moară şi să dispară pentru totdeauna; dacă mai apucau şi să mănânce din pomul vieţi ar fi trăit veşnic nefericiţi. Aşa că Dumnezeu a găsit soluţia şederii temporare a omului pe pământ.
Prima durere a plecării oamenilor din paradis a fost şi este cea a lui Dumnezeu. Să ne gândim la un tată care trebuie să-şi ascundă faţa şi glasul de copiii săi pentru ca aceştia să nu moară; sau să ne gândim la un mire care trebuie să-şi ascundă faţa şi glasul de mireasa sa ca această să nu moară. Aceasta a fost şi este durerea lui Dumnezeu până ce noi vom ajunge iarăşi în paradis. Aceasta este durerea pe care omul i-a provocat-o lui Dumnezeu prin păcatul său.
Dar acest tată şi mire îndurerat, care este Dumnezeu, chiar dacă a trebuit să-şi ascundă faţa şi glasul de copiii iubiţi, de mireasa iubită, a găsit alte moduri de a vorbi cu ei şi de a le comunica dragostea şi planurile sale mântuitoare.
Psalmul responsorial de astăzi, din care a fost luat doar un fragment (cf. Ps 19,8-15), ne spune că Dumnezeu a găsit trei mari modalităţi de a vorbi cu oamenii păcătoşi, copiii şi mireasa sa, fără ca ei să moară. Prima vorbire a fost şi este cea a creaţiei, unde printr-un limbaj tăcut, dar foarte convingător, Dumnezeu îşi face cunoscute omului dragostea, puterea şi înţelepciunea sa (cf. Fap 14,17). Cea de a doua vorbire a fost şi este cea a conştiinţei, pe care Dumnezeu a pus-o în interiorul fiecărui om şi prin care îi comunică ce este bine şi ce este rău (cf. Num 15,27-30). A treia vorbire a fost şi este cea a cuvântului său divin, dezvăluit lui mai întâi prin visuri şi vedenii, apoi prin glasul îngerilor şi al vieţuitoarelor, apoi prin glasul profeţilor şi al drepţilor. Iar în cele din urmă ne-a vorbit prin Fiul său, care a renunţat la slava divină şi la glasul de tunet, care şi-a luat un trup ca al nostru şi a venit la noi, fără ca noi să murim privindu-l, auzindu-l, pipăindu-l şi primindu-l în suflet.
Dumnezeu este atât de îndrăgostit de noi oamenii păcătoşi, încât se face prunc micuţ pentru ca să nu murim şi pentru a ne ajuta şi pentru a ne dărui iubirea sa: "După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile. Acesta, fiind strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale şi ţinând toate prin cuvântul puterii sale, după ce a săvârşit purificarea păcatelor, s-a aşezat la dreapta maiestăţii, în ceruri, devenind cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât al lor" (Evr 1,1-4). Întruparea lui Isus Cristos a fost răspunsul generos al lui Dumnezeu la păcatul oamenilor
De acum înainte, cine, ca apostolul Filip, i-ar spune lui Isus "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl!", va primi acest răspuns: "Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?». Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar sunt de la Tatăl, care rămâne în mine, şi care face şi lucrările sale. Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi măcar pentru lucrările acestea" (In 14,9-11).
Isus, cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup şi a locuit între noi (cf. In 1,14), Isus, iubirea Tatălui faţă de noi (cf. In 3,16), Isus care este una cu Tatăl ceresc (cf. In 10,30; 17,11; 17,22), Isus oglindirea Tatălui (cf. Evr 1,3), este cel care ne vorbeşte în evanghelia de astăzi. Şi dintre miile de vorbiri posibile, Isus a ales să ne vorbească astăzi despre cea mai importantă vorbire pentru noi, despre iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (cf. Lc 4,18-19; Is 62,1-2).
Într-adevăr, noi, păcătoşii, înşelaţii şi păgubiţii satanei, suntem săracii cărora Isus le adresează vestea cea bună a evangheliei, a mântuirii şi a harului său de la cruce; noi suntem captivii temniţelor diavolului pe care Isus a venit să ne elibereze; noi suntem sărmanii orbii care avem nevoie de vindecare; noi suntem asupriţi satanei şi ai lumii rele care avem nevoie de libertatea copiilor lui Dumnezeu. Unul dintre marile adevăruri biblice este şi acesta: eliberarea de jugul satanei ne vine prin acceptarea jugului lui Cristos.
Din vechea profeţie a lui Isaia (61,1-2), reluată astăzi de Isus, "Ziua răzbunării Dumnezeului nostru", n-a mai citit-o, căci cine vine la Isus cu viaţa şi păcatele sale, Isus îl scapă de ziua răzbunării. Isus nu ne-a adus numai un an de îndurare, ci el ne-a adus o veşnicie de îndurare, anulând veşnic pentru toţi cei care vin la el cu viaţa şi păcatele lor, orice răzbunare a lui Dumnezeu. Indiferent cât de mult te apasă conştiinţa, glasul lui Dumnezeu din inima ta, dacă vii la Isus cu păcatele tale, eşti iertat, căci Isus a venit în lume să ne ridice păcatul (cf. In 1,29; Mc 2,10), a venit să moară pentru păcate (cf. In 11,50).
Din rânduială divină, odată la cincizeci de ani, era celebrat anul de îndurare al Domnului. Cu acea ocazie: se iertau datoriile, se eliberau sclavii, se recuperau pământurile pierdute şi se cânta de bucurie (cf. Lev 25,10-24). Datorită lui Isus, pentru noi, creştinii, zilnic este timpul milostivirii. Să venim la el!
Dacă celor din închisori li s-ar vesti amnistierea şi punerea în libertate, cum n-ar primi ei oare această ofertă? Interesant este faptul că mulţi oameni refuză amnistierea şi eliberarea gratuită oferite de Isus, pentru că unii cred că se pot elibera singuri de păcate; alţii cred că nu-i poate elibera nici Dumnezeu. Iar alţii primesc iertarea gratuită de la cruce şi vin cu păcatele lor la Isus. Un vechi proverb englezesc spune că acelaşi soare care topeşte ceara întăreşte lutul. Nouă ce ne face soarele Cristos?
Isus ne cheamă astăzi la convertire şi ne spune că păcatele noastre, pe lângă oceanul milostivirii divine, sunt ca o mică o pietricică. Chiar dacă mulţimea păcatelor noastre ar fi înaltă ca munţii, ele vor fi înecate în oceanul milostivirii divine. Cel care crede asta este salvat; cine însă nu crede, este pierdut. Speranţa este biruinţa lui Dumnezeu. Deznădejdea este biruinţa diavolului. De aceea să privim la Maria Magdalena s-a prostituat, dar a venit la Isus cu păcatele ei, s-a convertit şi a fost iertată şi mântuită. Zaheu a furat, dar a venit la Isus cu păcatele lui, s-a convertit şi a fost iertat şi mântuit. Petru s-a lepădat de Isus de mai multe ori, dar a venit la Isus cu păcatele lui, s-a convertit şi a fost iertat şi mântuit. Paul a prigonit şi a luat parte la uciderea de creştini, dar a venit la Isus cu păcatele lui, s-a convertit şi a fost iertat şi mântuit. Noi, indiferent ce am păcătuit, să venim la Isus.
A veni la Isus cu păcatele înseamnă a crede în dragostea lui pentru noi, înseamnă a crede în iertarea lui de la cruce, înseamnă a crede în mântuirea adusă de el. Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta prin Isus. Să nu ne înşelăm, Tatăl ceresc nu face nimic fără Cristos şi Duhul Sfânt. De aceea, toate rugăciunile se încheie cu sintagma deja consacrată: "Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care, fiind Dumnezeu, cu tine vieţuieşte şi domneşte împreună cu Duhul Sfânt în vecii vecilor"
Dacă la moartea sa pe cruce din iubire pentru noi şi pentru mântuirea noastră Isus a făcut totul: "Fără rezerve, fără retracţii şi fără regrete", acum este rândul nostru să-l urmăm pe Isus tot: "Fără rezerve, fără retracţii şi fără regrete".
Doi tineri se logodiseră prin 1949, pe când el era student. În ziua în care făceau repetiţiile pentru ceremonia de nuntă, regimul de atunci a ocupat şcoala, iar pe studenţii creştini i-a dus într-un lagăr de muncă. Timp de 30 de ani logodnicei nu i-a fost îngăduit să-şi viziteze logodnicul decât o singură dată pe an. De fiecare dată, după ce petreceau câteva minute împreună, el era chemat în biroul gardianului. "Eşti liber să pleci acasă cu mireasa ta, dacă te lepezi de creştinism". An după an, bărbatul a răspuns cu unul şi acelaşi cuvânt: "Nu!" Când după eliberare a fost întrebat cum de a putut face asta, a părut surprins de întrebare şi a zis: "După câte a făcut Isus pentru mine, cum aş fi putut să-l trădez?"
Cine crede în Isus este o făptură nouă (cf. 2Cor 5,17). Lectura a doua de astăzi ne spune că cine crede în Isus, devine trupul lui Isus, unde Cristos este capul şi botezaţii celelalte mădulare, unde nu mai este nici o deosebire între iudeu şi grec, între sclav şi om liber, între bărbat şi femeie. Dacă există vreo deosebire ea nu vine din darurile felurite primite de fiecare mădular în parte, ci din folosirea lor în folosul altora, sau din refuzul de a le folosi în folosul altora, sau din ridicarea unui dar deasupra altui dar, sau din pretenţia nesăbuită de a crede că darul tău este mai de preţ ca al altora, sau din mândria de a nu avea nevoie de darul altuia (1Cor 12,13-14.27).
Pentru a ne întări pe calea mântuirii, lecturile biblice de astăzi ne mai dau câteva învăţături importante de meditat şi de urmat. Iată-le!
Isus lua parte în mod obişnuit la serviciile de la sinagogă pentru că acolo putea mărturisi despre Tatăl şi despre el. Evreii luau şi ei parte încă din vechime la serviciile divine unde se citea şi se explica pe înţeles cuvântul lui Dumnezeu şi apoi se mânca pâinea bucuriei.
Este interesant de ştiut că evreii întorşi din exil, după descoperirea Cărţii Legii, au făcut din Biblie viaţa lor, căci au început iar să poarte versete biblice, la mâini, pe frunte, la haine, la uşi şi la case (cf. Ex 13,9). Şi ceea ce este şi mai important, să le întipărească în mintea copiilor lor, să vorbească despre ele când stăteau în casă, când plecau în călătorie, când se culcau şi când se sculau, să le scrie pe uşorii casei şi pe porţile lor (cf. Dt 6,6-9). N-au mai putut trăi fără Biblie. Este Biblia şi viaţa noastră?
Undeva, într-un sat din partea de est a Africii, o femeie simplă purta cu ea pe oriunde se ducea, o Biblie. Niciodată nu se despărţea de ea. Şi atunci sătenii au început să o tachineze: "De ce mereu Biblia? Sunt atâtea alte cărţi pe care le-ai putea citi!" Femeia însă continua să păstreze asupra ei Biblia, fără să fie nici tulburată, nici supărată din cauza şicanelor. Într-o zi, însă, a îngenuncheat în mijlocul celor care făceau haz pe seama ei. A ridicat Biblia deasupra capului şi a spus cu glas tare: "Da, sunt multe cărţi pe care le-aş putea citi. Însă numai o carte mă poate citi pe mine".
Dar "Duhul Domnului este şi asupra noastră a celor botezaţi; el ne-a uns şi pe noi pentru ca şi noi să ducem săracilor vestea cea bună; şi noi să proclamăm celor captivi eliberarea; şi noi să vestim anul de îndurare al Domnului" (Lc 4,18).
Sfântul Luca ne spune că el a scris Evanghelia, pentru a-i explica unui anume Teofil, probabil un oficial roman, un iubitor de Dumnezeu, ceea ce înseamnă religia creştină. Ei bine, asta trebuie să facem şi noi botezaţii cu oamenii din timpul nostru, care nu prea mai sunt iubitori de Dumnezeu, ci mai mult iubitori de plăceri şi bunuri trecătoare (2Tim 3,1-4). Dacă la păgâni Dumnezeu era văzut ca un poliţist, pentru Luca, creştinismul este religia iubirii, iar Dumnezeu este milostiv. Aşa predică şi papa Francisc din prima zi a pontificatului său şi până astăzi. Aşa trebuie să le vorbim şi noi oamenilor despre Dumnezeu şi despre creştinism ca despre "religia iubirii şi a îndurării divine".
Pentru a le duce oamenilor adevărul despre Cristos şi despre religia creştină, trebuie să facem ca Isus, ca Ezdra şi Nehemia, să le citim oamenilor din Scripturi şi să le spunem că cele citite sunt pentru ei. Apoi, trebuie să facem cum a făcut şi Luca, adică să culegem texte biblice potrivite pe care să le prezentăm oamenilor spre mântuire, pentru că mulţi oameni de astăzi, asemenea iudeilor eliberaţi din Babilon (cf. Neh 8,2-4a.5-6.8-10), sau ca famenul etiopian (cf. Fap 8,31), datorită multor rătăciri în care au trăit, nu mai înţeleg uşor cuvântul divin. Când oamenii vor înţelege cuvântul divin, atunci se vor căi de păcatele lor şi le vor plânge, îndreptându-şi viaţa, ca evreii întorşi din exil (cf. Neh 8,9), şi ca mulţimea de evrei şi păgâni întorşi la Dumnezeu la predica lui Petru de la Rusalii (cf. Fap 2,37-40).
Un necredincios declarat şi un batjocoritor al religiei, originar din Suedia, a căzut odată pradă unor piraţi care se pregăteau să-l ucidă pe o insulă. Ca să scape cu viaţă, le-a spus că este pastor. Atunci piraţii l-au pus să predice. Dar ce să predice el care batjocorise mereu creştinismul şi habar nu avea de Biblie. Dar şi-a amintit un cuvânt auzit odată de la un misionar şi pe care l-a spus şi piraţilor: "Da, este o răsplată pentru cel fără prihană! Da, este un Dumnezeu care judecă pe pământ" (Ps 58,11). După ce a spus aceste cuvinte, şi altele i-au mai venit în minte. A vorbit despre răsplata celor neprihăniţi şi judecata celor răi, despre nevoia de pocăinţă şi de schimbare a vieţii. Dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu, deşi propovăduite de un necredincios, din teama de a nu fi ucis, au avut un aşa efect mare asupra acelor piraţi, că au început cu toţi să plângă. Şi lacrimile lor i-au atins şi lui inima. În ziua următoare, piraţii i-au pregătit un vas şi l-au dus la destinaţia la care voia să ajungă.
Dacă cuvântul lui Dumnezeu rostit de un necredincios a avut aşa de mare efect asupra acestor piraţi, cu atât mai mult, cuvântul lui Dumnezeu, primit cu credinţă şi predicat şi altora, va face minuni de har.
Pr. Ioan Lungu
