Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele (cf. Ps 32,5).
După ce duminicile trecute am văzut că Isus în iubirea sa faţă de oameni, iubire care va merge din treaptă în treaptă până la dăruirea de sine pe cruce pentru mântuirea lor, prin puterea cuvântului său divin a vindecat pe slujitorul fără leac al sutaşului şi a înviat un mort care a produs o jale mare mamei sale văduve, dar şi întregii comunităţi din Naim, duminica aceasta vedem ceva şi mai uimitor. Isus, tot în marea sa iubire faţă de oameni şi tot prin puterea cuvântului său divin, iartă păcatele unei femei decăzute, spre uimirea tuturor (cf. Lc 7,49). Am putea spune că astăzi Isus îşi descoperă dumnezeirea, căci numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele (cf. Mc 2,7); sau altfel spus, Isus are puterea de a tăia răul din rădăcină, are puterea de a ierta păcatele pe pământ (cf. Mc 2,10), căci, într-adevăr, păcatul este cauza tuturor relelor, cauza tuturor bolilor, cauza morţii şi a osândei oamenilor.
Simon fariseul, spre a fi lăudat de oameni, îl invită pe Domnul la masă. Dar Isus îi descoperă lui Simon cine îl laudă cu adevărat pe el. Pe când Isus era la masă în casa lui, iată că intră înăuntru o femeie din oraş cunoscută prin viaţa ei destrăbălată. Ea toarnă pe picioarele lui Isus, împreună cu omagiul parfumului ei, multe lacrimi de pocăinţă pentru păcatele săvârşite. Această păcătoasă căită şi smerită, şi nu Simon fariseul care se credea drept şi fără păcate, este cea care bucură inima mântuitorului Isus, pentru că ea conştientizează starea de păcat în care se află omul care se trage din Adam, conştientizează nevoia unui mântuitor care să o scoată din starea pierzătoare a păcatului ei, conştientizează divinitatea lui Isus, conştientizează marea datorie pe care o are faţă de Dumnezeu şi de aceea se înfăţişează înaintea lui Isus cu singura atitudine cuvenită pentru a primi iertarea şi mântuirea, cu atitudinea unei inimi zdrobite şi smerite (cf. Ps 51,17).
Dar Isus, înainte de a-i spune acestei femei cuvântul de har şi de iertare pe care îl aştepta, mai întâi are să-i spună ceva spre mântuire lui Simon, căruia în divinitatea sa i-a citit gândurile tainice. Căci Simon, în loc să se acuze pe sine, chiar şi de gândul păcătos cu care l-a invitat pe Isus în casa lui ca să fie lăudat de oameni şi apoi de celelalte păcate ale vieţii lui, el, un păcătos ascuns, gândeşte rău atât despre femeie cât şi despre Isus, cum că el nu ar şti cine este această femeie (cf. Lc 7,39).
De aceea, Isus i-a zis lui Simon pilda creditorului cu cei doi datornici, unul mai mic şi unul mai mare, pe care din neputinţă de a plăti datoria, i-a iertat pe amândoi. Apoi îl întreabă care din cei doi datornici iertaţi îl va iubi mai mult pe creditor. Simon recunoaşte că cel cu datoria mai mare îl va iubi mai mult. Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Simon: "Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea însă mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. Sărut nu mi-ai dat; ea însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin" (Lc 7,40-47). Apoi, i-a spus femeii cuvântul de har pe care îl aştepta: «Păcatele ţi-au fost iertate. Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace»" (Lc 7,48.50).
Din comentariul celor din jur, care au început să vorbească întrei ei: "Cine este acesta care iartă şi păcatele?" (Lc 7,49), înţelegem că atât Simon cât şi ceilalţi invitaţi ai săi îl credeau pe Isus doar un simplu om, de aceea nu i-au dat nici o atenţie deosebită, deşi Biblia lor prevedea nişte reguli clare pentru oaspeţi şi călători (cf. Gen 18,4; 43,24). Femeia păcătoasă însă a văzut în Isus pe Mesia, pe mântuitorul ei de păcate, trimis de Dumnezeu. De aceea, i-a spălat lui Isus picioarele cu lacrimile căinţei sale, i le-a şters cu părul capului ei, le-a sărutat cu buzele sale şi apoi i le-a uns cu miresme scumpe. De aceea, Isus, spre convertire, i-a spus lui Simon şi prietenilor săi de atunci, lui Simon şi prietenilor săi de astăzi, că femeii păcătoase i s-au iertat multe păcate pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin. Simon şi prietenii săi de atunci, Simon şi prietenii săi de astăzi, îl iubesc pe Isus puţin sau deloc, pentru că ei nu se cred păcătoşi, pentru că ei nu cred nici în răutatea păcatului moştenit de la Adam, nu cred nici în răutatea păcatului personal; de aceea, nu cred nici în nevoia unui mântuitor, nici în nevoia convertirii, nici în nevoia pocăinţei pentru păcate, nici în realitatea paradisului pierdut prin păcate.
Femeia care a conştientizat păcatul ei şi a simţit nevoia de iertare, l-a iubit mult pe Isus, pentru că datorită credinţei sale în el, ca mântuitor al lumii de Tatăl ceresc, a fost iertată de multe păcate. De fapt, toţi însoţitorii lui Isus din pericopa evanghelică de astăzi: cei 12 apostoli, Maria Magdalena din care Isus scosese şapte diavoli, Ioana, soţia lui Huza, administrator al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau pe Isus cu ceea ce aveau, au fost persoane care credeau în dumnezeirea lui Isus, persoane care au fost iertate de Isus, persoane care au fost întărite de Isus, persoane care îl iubeau mult pe Isus, pentru că Isus le schimbase viaţa lor (cf. Lc 8,1-3). De fapt, toţi cei care l-au iubit şi l-au urmat cu iubire şi credinţă pe Isus de-a lungul veacurilor, până astăzi, au fost persoane care au conştientizat ceea ce a făcut Isus pentru ele la cruce şi au venit la el cu viaţa şi cu păcatele lor.
Oare noi suntem conştienţi de imensa povară a păcatului moştenită de la Adam? Oare noi suntem conştienţi şi de marea povară pe care am adăugat-o la cea a păcatului strămoşesc prin păcatele personale? De toate acestea Isus ne-a iertat odată la Botez şi ne iartă mereu la scaunul de spovadă. Oare cât de mult nu ar trebui să-l iubim şi să-l slujim şi noi, cu tot ceea ce avem şi cu tot ceea ce suntem, pe Isus?
Am întâlnit de curând în tren doi soţi creştini care vorbea tuturor din compartiment despre bunătatea lui Dumnezeu care i-a iertat şi îi iartă pe oameni prin Cristos şi Duhul Sfânt. Aceşti doi soţi zâmbeau frumos tuturor şi-i ajutau la bagaje şi pe cei care coborau şi pe cei care urcau în tren. Cuiva care se mira de gestul lor, soţul i-a răspuns că, în oamenii cărora ei le zâmbesc, le vorbesc de mântuire şi îi ajută, ei îl slujesc pe Isus. Atunci toţi din compartimentul de tren au fost convinşi că evanghelia continuă şi astăzi.
Prima lectură de spune că, într-un moment de rătăcire spirituală, chiar regele profet David, "omul după inima lui Dumnezeu" (Fap 13,22), cel care a mărturisit public că "Legea Domnului este desăvârşită" (Ps 19,7), a uitat şi el Legea sfântă, de răutatea păcatului, de ochii lui Dumnezeu care văd totul, de cerul pe care îl pierde şi de iadul în care intră, şi a comis un triplu păcat: a poftit femeia aproapelui său, a comis adulter cu ea şi l-a ucis pe soţul acesteia (cf. Ex 20.17.14.13).
Şi pentru că vraja păcatului cu dulcele său venin i-a paralizat şi adormit sufletul lui David, Dumnezeu l-a trimis la el pe profetul Natan ca să-l trezească din somnul păcatului. Iar acesta, tot printr-o parabolă ca şi Isus, prin parabola mieluşelei furate de un bogat de la un om sărac, atât de potrivită pentru a putea pătrunde în inima unuia care odinioară fusese şi el păstor, îl abordează pe David. Atunci când David nu se recunoaşte în nelegiuitul bogat care a răpit oiţa săracului, ba chiar rosteşte sentinţă dură împotriva făptaşului, Natan îi comunică din partea lui Dumnezeu: "Tu eşti omul acela" (2Sam 12,7)! Apoi îi reaminteşte nerecunoştinţa pentru nenumăratelor daruri primite, mai ales aceea de a-l fi făcut rege luându-l de la oi. Şi când i-a mai vorbit şi de sentinţa divină că sabia nu se va mai îndepărta de la casa sa, David s-a trezit ca dintr-un somn de moarte: îşi recunoaşte păcatul, îi cere iertare de la Dumnezeu şi îşi schimbă viaţa. Deşi şi-a recunoscut greşeala, a cerut iertare şi s-a convertit, David a plătit totuşi împătrit pentru uciderea lui Urie hetitul, căci patru fii iubiţi i-au murit în scurt timp, iar sabia duşmanilor, de care se plânge adesea în psalmi, nu s-a mai îndepărtat de la casa lui până la moarte.
Să avem grijă că atunci când facem răul şi ne prefacem că nu-l vedem, în schimb vedem şi acuzăm păcatele altora, căci împătrite rele vor veni peste noi, iar necazul şi durerea nu vor mai pleca de noi. De aceea, trebuie să ne convertim urgent şi să începem a face pocăinţă şi ispăşire. Psalmul responsorial de astăzi (cf. Ps 32) ne vorbeşte despre binefacerile pocăinţa pentru păcatele săvârşite: eliberează sufletul de povara păcatului, curăţă de întinarea păcatului şi anulează datoria noastră faţă de Dumnezeu. Păcătosul care nu-şi descoperă singur păcatul, nu numai că nu va propăşi, ci însuşi Dumnezeu îi va descoperi păcatul (cf. Mt 10,26). Apoi Dumnezeu va apăsa asupra păcătosului până ce acesta va veni la pocăinţă. Abia după pocăinţă urmează iertarea. Să nu fim ca celelalte vieţuitoare care se supun stăpânilor numai prin constrângere, ci să venim la convertire şi pocăinţă fără a mai aştepta apăsarea lui Dumnezeu.
La acest punct, revin un pic la pericopa evanghelică de astăzi. Evanghelia după sfântul Luca este singura care ne vorbeşte despre masa luată de Isus în casa lui Simon fariseul, încă neconvertit, unde el împreună cu prietenii lui vorbesc şi gândesc rău şi despre femeie şi despre Isus (cf. Lc 7,36-39). Apoi, după un timp de tăcere cam de trei ani, toate celelalte evanghelii, înainte de patima Domnului, să vorbească iar despre Simon, dar nu de Simon fariseul, ci de Simon leprosul. Aşa cum susţin unii exegeţi, este vorba de una şi aceeaşi persoană, dar un Simon asupra căruia în toată această perioada a apăsat mâna puternică a lui Dumnezeu prin boala de lepră. Această boală a avut darul de a-l converti, de a-l face să-şi recunoască păcatele, de a veni cu viaţa şi cu păcatele sale la Isus, de a cere cu umilinţă de la Isus vindecarea trupului şi mântuirea sufletului.
Când înainte de evenimentele Calvarului, când acelaşi Simon l-a primit iar pe Isus la masă în casa sa, l-a primit nu numai cu un nume nou, Simon leprosul; nu numai într-o locaţie nouă, Betania; nu numai într-o nouă casă, ci l-a primit şi într-o nouă stare sufletească. Adică l-a primit în starea de convertit, în starea de mântuit şi în starea de prieten al lui Isus.
Se spune că de data aceasta Simon însuşi şi tovărăşii săi convertiţi prin misiunea lui ar fi plătit şi aranjat ca femeia cu numele de Maria, - acea femeie din Betania unde Isus avea mulţi prieteni şi unde el se mutase şi Simon acum - să vină şi să toarne uleiul parfumat pe capul lui Isus înainte de pătimirea lui. Simon şi tovărăşii săi de acum nu mai sunt cei ostili lui Isus, ci sunt nişte oameni convertiţi, nişte oameni transformaţi, nişte prieteni ai lui Isus. De data aceasta, nici Simon leprosul şi nici prietenii lui nu mai comentează nimic la adresa lui Isus. Acum se aude doar glasul neconvertitului Iuda, care, pentru câştigul ratat din vânzarea parfumului, avea să-l trădeze pe Isus (cf. Mt 26,6-9; Mc 14,3-10; In 12,3-8).
Când Dumnezeu ne apasă cu ceva, boală sau necaz, o face din dragoste ca noi să ne convertim şi să venim la pocăinţă, căci pocăinţa, aşa cum am spus şi mai sus: eliberează sufletul de povara păcatului, curăţă sufletul de orice întinare şi anulează datoria faţă de Dumnezeu. Amânarea convertirii şi pocăinţei ne poate fi fatală ca şi lui Iuda.
Simon fariseul s-a întors de la Legea lui Moise la harul lui Cristos şi a preferat numele de "lepros" celui de "fariseu". Ca semn al convertirii sale, ca semn al schimbării sale, odată cu viaţa şi-a schimbat şi prietenii, şi localitatea şi casa. Această schimbare radicală au făcut-o şi galatenii când au venit la credinţă, am făcut-o şi noi toţi când am fost botezaţi.
Dar credinţa adevărată are întotdeauna falsificatori. De aceea trebuie să ştim a deosebi credinţa adevărată de credinţele cele false. Fiecare dintre ele trebuie probate (cf. 1In 4,1; 1Tes 5,21). Iar Cuvântul lui Dumnezeu ne dă mijlocul cel mai sigur de a nu confunda credinţele false cu credinţa cea dreaptă. Credinţa adevărată poartă însemnul lui Isus Cristos venit în trup (cf. 1In 1,3). Cât despre firea lui Isus, prima epistolă a lui Ioan, de unde este luat versetul de la evanghelie (cf. 1In 4,10), ne învaţă că Dumnezeu este lumină (cf. 1In 1,5) şi dragoste (cf. 1In 4,8,16). Sursa unică a întregii iubiri este în Isus. Dacă cineva îl iubeşte pe Isus, acesta este semnul că este născut din Dumnezeu (cf. 1In 1,7). Iar această dragoste, care a fost şi este iniţiativa lui Dumnezeu faţă de noi (cf. 1In 4,19), răspunde perfect stării omului. Omul era mort: Dumnezeu l-a trimis pe singurul lui Fiu pentru ca noi să trăim prin el (cf. 1In 1,9); omul era vinovat: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul lui pentru a fi ispăşirea pentru păcatele noastre (cf. 1In 1,10); omul era pierdut: Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie mântuitorul nostru (cf. 1In 1,14; 3,17).
La galatenii de demult au venit nişte trimişi ai lui satan, aşa cum vin şi acum la noi, care să-i amăgească şi să-i scoată din plinătatea harului mântuirii şi să-i aducă jumătate sub har şi jumătate prin lege. Cum plastic se exprimă părintele Iosif Trifa: "creştini jumătate cal, jumătate oaie". Aceasta era o apostazie şi o lepădare de credinţă, căci afirma greşit insuficienţa jertfei lui Isus şi insuficienţa harului său pentru mântuire. Era un fel de a spune: "Eu fac ceea ce pot şi Dumnezeu o să facă restul". Corect este: "Dumnezeu face totul pentru mântuirea mea, iar ceea ce trebuie să fac eu, este ca să primesc mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt şi să urmez căile sale". De aceea, sfântul Paul spune: "Am fost răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine (Gal 2,20).
Astăzi, în locul numelor de Simon, David şi galatenilor, să auzim numele nostru, cărora Dumnezeu ne vorbeşte personal: "Creştinule, am să-ţi spun ceva!" "Creştinule, tu eşti omul acela!" "Creştinule, cine te-a amăgit să te depărtezi de adevăr şi de mântuire?" Să dăm ascultare tuturor cuvintelor divine şi mai ales să le dăm împlinire şi atunci binecuvântarea şi nu apăsarea divină va fi asupra noastră. Amin.
Pr. Ioan Lungu
